Christine Rice (Carmen), Bryan Hymel (Don Jose), Aris Argiris (Escamillo), Maija Kovalevska (Micaela), Constantinos Carydis, Royal Opera House

Am fost, și sunt foarte mulțumit de asta. Uitați de formulele ieftine „cea mai nu-știu-cum-tehnologie-3d”, „premieră mondială” etc. Atât îi duce mintea pe promotorii de producții cinematografice și sunt convins că cei care se duc la un așa spectacol caută altceva decât niste superlative de circ.

Amuzamentul maxim a fost la casa de bilete unde am fost întrebați:

„dar… știți că biletul e 60 RON!!!” 
„Da” 
” dar… știți că nu e un film!!” 
” Da” 
„dar… știți că e în franceză!!!” 
„Da” 
„… și e subtitrat în enegleză!!!” 
„Da” 

apoi, dupa aceste avertisemente gradual contrariate (de altfel, bine intentionate) a urmat reculul tip  marketing research „profi”:

„… bine, deci de unde ați auzit de acest spectacol?” 
„După net!” (sic!)”

De fapt de aici:

În primul rând, e o producție de la Royal Opera House pe care o puteți vedea dacă vă luați DVD-ul sau Blue-Ray-ul ăsta:

Distribuția e diferită însă, și îmi imaginez că filmarea în 3D fiind mai complexă, s-au ales niște soliști mai puțini celebri cu program mai liber care sa aibe timp de filmări. Nu au fost aproape cu nimic mai prejos decât marile staruri contemporane. Chiar Bryan Hymel ne-a apărut ca o adevarată revelație, un tenor foarte bun. Jocul de scenă al Christine-i Rice a fost de-a dreptul uluitor, după părerea mea, mai bun decăt cel al Juliei Migenes Johnson dintr-un film celebru al aceleiași opere, și în mod evident mai bun decat cel al Annei Caterina Antonacci din DVD-ul aceleiași producții. Vocal, totul a fost foarte bine, fără sa-ți șteargă din amintire pe Baltsa, Price, Callas, Gheorghiu, Carreras, Domingo sau alți monștri sacri. De altfel comparația cu aceștia din urmă e pierdută din start, dar asta nu contează atât de mult pe cât ar părea, așa, din exterior. Interesant e totuși că mulți dintre cei amintiți (Domingo, mai ales) își găseau totuși loc în agendă și pentru filme adevărate, cu calendar de filmare probabil comprimat, dar aproape sigur mai lung decât cel al unei opere dintr-un teatru (Chiar „Carmen” al lui Rossi, sau „Don Giovanni” al lui Losey, sau mai recent „Tosca” al lui Jacquot). Sunt multe explicații posibile, nic una definitiva și în fond, niște nume mai puțin cunoscute s-a dovedit a fi un atu, mai mult decât un minus

Proiectul (căci nu e doar un film 3d, nu doar o operă, nu doar un spectacol), deci cum spuneam, proiectul își propune să creeze o senzație de imersiune unică. Nu e vorba de „cel mai bun loc din Covent Garden” (a propos, un asemenea loc costa undeva între 500 și 800 de GBP (!!)), chiar daca asta se încearcă să ni se transmită în program. Ideea e mai degrabă să fii „acolo”, sa fii în cel mai bun unghi în orice moment, dar sa ramâi totuși cu senzația că ești un spectator de teatru, și nu de cinema. Asta se vede din regia care evită abuzul de prim-planuri cu fețele artiștilor (excepțiile sunt ariile mari), în schimb se folosește un efect de detașare în 3d a personajelor care dețin un moment muzical, iar tu, ești în fața lor. Greu de explicat, trebuie să vezi, ca să înțelegi.

Concluzie, mai vreau sa merg incă o dată.

UPDATE: Am mai fost odată, îmi mențin impresiile. Aș îndrăzni chiar să spun că, emoțional vorbind,  reprezintă o experiență de peste 50% din senzația pe care o ai daca mergi în realitate la Covent Garden, ceea ce e foarte, foarte, mult. Un DVD  normal îl consider la vreo 25-30%.

Scor: 9/10