În articolul trecut am zis că voi reveni asupra lui Simon Boccanegra. Garantat aici veți găsi totul despre Traian Băsescu, EBA, USL, PDL, Marcel Pavel, imnul României și bineînțeles imaginea României în lume. Citiți și vă minunați.

Simon Boccanegra este una dintre cele mai frumoase opere scrise de Giuseppe Verdi. Simone Boccanegra (pentru că numele corect este Simone și nu Simon) a fost primul doge al orașului stat Genoa între anii 1339 și 1363 cu o „suspendare” produsă de rivalii săi politici între anii 1344 și 1356. El a fost în tinerețe corsar, aflat mereu în luptă cu pirații care atacau navele comerciale ale Genovei. A fost ales doge prin voința partidei popularilor (Ghibelinii) în dauna partidei „baronilor” (Guelfii). Domnia sa a fost dominată de rivalitatea cu Republica Veneția și de numeroasele conspirații împotriva sa. În 20 de ani de domnie a devenit un tiran sfârșind otrăvit.

În opera lui Verdi, moartea lui Boccanegra este cauzată de către cel mai apropiat sfetnic al lui, Paolo Albiani, nu de către opoziția aristocrată. În realitate, nu se știe exact, dar pare să fie ipoteza cea mai plauzibilă. Tot în operă, Simon are o aventură cu fiica liderului Guelfilor, din care rezultă o fiică. La sfârșitul operei, aceasta se căsătorește cu succesorul lui Boccanegra, liderul opoziției, Gabriele Adorno. Despre fiică n-am informații istorice, dar Gabriele Adorno într-adevăr va fi al doilea doge al Genovei. Cu toate astea, familia Grimaldi care o adoptă pe Maria, în operă, rebotezată astfel Amelia Grimaldi, e cea care a generat ramura prinților de Monaco, urmașii celor din operă există și în ziua de azi. Prințul Rainier de Monaco este de fapt Rainier Grimaldi. La fel cum, în aceeași epocă a domniei lui Boccanegra, rivalii lui și ai Veneției, milanezii, îi aveau în frunte pe membrii familiei Visconti. Exact! Lucchino Visconti a fost urmașul lor. De ce a încremenit Giulini la premiera Traviatei de la Scala din 1955, cu Maria Callas și pusă în scenă de celebrul regizor? Pentru că acesta a decorat scena atât de spectaculos aducând de acasă piese de mobilier și vase de flori chinezești de o valoare enormă, tot actul I petrecându-se într-un decor aproape identic cu cel al unei case din înalta aristocrație italiană… Curios cum dintr-o familie extrem de puternică și de bogată, cel mai cunoscut membru e tocmai unul care n-a fost om politic ci regizor… Dar să nu divagăm chiar atât de mult, să revenim la subiect.

Începusem să povestesc despre punerile în scenă ale lui Giancarlo del Monaco, fiul lui Mario, celebrul tenor din anii ’50-’60, partenerul de scenă al Renatei Tebaldi, celebră la rândul ei pentru rivalitatea cu Maria Callas. Cred că cea mai frumoasă producție a lui Giancarlo a fost cea pentru Simon Boccanegra, a cărei premieră la Metropolitan a avut loc în ianuarie 1995. Dirijor a fost ca de obicei James Levine iar pe scenă dogele a fost interpretat memorabil de către Vladimir Chernov, Amelia/Maria, fiica a fost Kiri Te Kanawa (superbă, breathless), Gabriele Adorno era Placido Domingo, marele tenor, deși departe de vârsta personajului, a cântat fabulos. Placidone va revizita opera lui Verdi veți vedea mai jos cum.

În 1995, spectacolul de la Met a avut practic totul, începând cu producția. În prolog e o ditamai piața cu statuie în mijloc, în primul tablou din primul act e o vilă italiană pe scenă reprodusă întreagă, cu tot cu grădina-i superbă. În al doilea tablou, cel adăugat de Verdi la 17 ani de la premieră, instigat de Arrigo Boito, sala tronului te lasă fără respirație, până și figurația care întruchipează senatorii bătrâni din jurul dogelui au o prezență de neuitat. Iar muzica? Ei bine, muzica e geneza lui Don Carlo (poate cea mai bună lucrare a marelui compozitor italian) – legată, complexă, melodioasă, de un bun gust absolut, de o plasticitate perfectă. E mai puțin gustată tocmai din cauză că nu e populistă așa cum e cea din celbra tripletă Trovatore-Traviata-Rigoletto. În fine, să mai spunem că spectacolul există pe DVD și încă la un preț bun.Aceeași producție a fost folosită la reluarea din 2010 în care Placido Domingo a cântat chiar rolul titular, care este de bariton, alături de Adriana Pieczonka, Marcello Giordano și Ferruccio Furlanetto. De data asta s-a filmat încă și mai spectaculos, în HD, ce mai, un regal.

Domingo a fost curtat toată viața de către diverși dirijori sau regizori să cânte și în roluri de bariton, tocmai din cauza vocii lui virile și neobișnuit de joase pentru un tenor. A încercat un Figaro din „Il Barbiere di Siviglia” dar a fost un semi eșec. Karajan i-a propus chiar un rol de bas, cel al lui Don Giovanni. Placido a refuzat și a rămas certat ani de zile cu dirijorul din cauza acestui refuz.  Până la urmă, cum vocea de tenor s-a îngroșat tot mai mult odată cu anii, acutele devenind tot mai greu de atins (chiar cerea să i se transpună partiturile mai jos cu câteva semitonuri) – ideea de a aborda un rol de bariton l-a câștigat și astfel s-a născut acest nou Simon. E adevărat că și Verdi îi mai ridicase puțin partitura, conștient că scena era mai tot timpul dominată de voci care mai de care mai cavernoase: Simon – bariton, Paolo – bariton, Fiesco – bas, Pietro – bas. Așa că se putea experimenta. A urmat un turneu mondial la Metropolitan, Berlin, Londra, Milano și Madrid (unde Amelia a fost Angela Gheorghiu) cu spectacole care s-au succedat înainte și după o operație de cancer la colon. Ce forță a naturii! Ce fenomen! Chiar el spune: „If I rest, I rust” „Dacaă mă odihnesc, ruginesc”. Rolul l-a cucerit pentru tipologia personajului masculin din creația verdiană a tatălui de fată. Pentru că Verdi n-a avut o copiii lui, duetele lui Rigoletto cu Gilda, ale lui Germont cu Violetta, și multe altele ca să sfârșim cu cele ale lui Simon cu Amelia Grimaldi sunt de o frumusețe și de o emoție cărora nimeni cu suflet nu le poate rezista. Cum Domingo e tatăl a trei băieți, toată dorința lui de a avea și el o fată nu s-a putut împlini decât pe scenă. Așa că mai puțin contează cum a făcut-o vocal. Eliaj Moshinsky, mare regizor de teatru spunea în avanpremiera lui Simon la Londra că „Nul-l veți auzi pe Boccanegra cântat ca un tenor, nici ca un bariton ci va fi un doge cântat ca Placido Domingo”. Și așa a fost.

Ce noroc pe noi însă, că există și un DVD de la Met cu producția de dinainte de cea a lui Giancarlo del Monaco. Decorurile și costumele, chiar dacă foarte frumoase, totuși nu se compară cu ce a fost în 1995, Spectacolul de pe DVD, e din 1984. Simon e Sherill Milnes care rezolvă rolul de o manieră categorică și cântă absolut extraordinar. Amelia e Ana Tomowa-Sintow, marea soprană adulată de Karajan în anii ’70, acum spre zenitul carierei. E o soprană dramatică aici, la fel cum a fost și regretata Roxana Briban, în opoziție cu tessitura lirică a lui Kiri Te Kanawa 11 ani mai târziu.

Iar tenorul care-l cântă pe Gabriele Adorno nu e nimeni altul decât marele Vasile Moldoveanu. Probabil că nu ați auzit de el, dar totuși este cântărețul român cu cele mai multe apariții pe scena Metropolitanului: 105!! Un număr absolut enorm de spectacole! De ce nu ați auzit de el? Din două motive: în anii ’80 tocmai începeau să strălucească până la dominația totală asupra marilor scene ale lumii carierele celor 3 mari tenori Pavarotti, Domingo și Carreras. Ei cântau foarte bine de mai multă vreme, dar recunoașterea publică nu vine neapărat atunci când cânți minunat. Iar Domingo cucerea tocmai Met-ul. Toate DVD-urile care au început să apară abia în anii ’90 au preferat mereu Simon-ul cu Domingo, Don Carlo cu Domingo, Il Tabarro cu Domingo ș.a.m.d. Abia recent, înregistrările de arhivă care încep ușor să fie restituite sub formă de DVD încep să-l scoată din anonimat și pe Vasile Moldoveanu. E cazul și aici unde descoperim o prezență foarte plăcută, fermecătoare chiar, dar mai ales o voce care dacă ar mai exista azi, ar face furori printre Villazoni, Kaufmanni sau Florezi (nu că aceștia ar cânta rău, Doamne ferește!). În plus, anii ’80 românești sufereau de cenzurarea neobosită a oricărui succes al vreunui român în Occident. Nimeni nu putea fi mai notoriu în țară decât Ceușescu și cei care-l pupau în fund. Așa că românii au fost privați de această mare și frumoasă voce. Istoria se mai și răzbună însă și în setul de DVD-uri lansat la aniversarea a 40 de ani de carieră ca dirijor al Metropolitan-ului a lui James Levine, Vasile Moldoveanu apare în Don Carlo și în Il Trittico, cel legendar al Renatei Scotto care reuea să cânte în toate cele 3 opere scurte, capodopere ale lui Puccini, într-o singură seară. E un spectacol pe care opera afcionado îl cer de ani de zile cu insistență caselor de discuri să-l scoată pe DVD, la fel cum italienii fac petiție în fiecare an ca imnul Italiei să fie schimbat cu „Va pensiero..”, corul sclavilor evrei din Nabucco, al aceluiași gigant italian, Giuseppe Verdi.

Închei prin a mai aminti că cea mai bună înregistrare audio a lui Simon Boccanegra, una definitivă, pe lângă care restul s-ar număra de la locul 10 încolo e cea din 1977 cu Claudio Abbado și Teatro alla Scala, Piero Cappuccilli, Mirella Freni, Jose Carraras (poate cel mai bun rol al său) Nikolai Ghiaurov și Jose van Dam. Dar merită vizitate și cele din 1938, live cu Tibbett, Martinelli și celebra soprană româncă Stella Roman (cine mai știe de Stella Roman? Înainte de război a fost un superstar al Met-ului), sau cea din 1958, tot live cu Tito Gobbi și Leyla Gencer.

OK, am recitit ce-am scris, tot ce-am promis la început ca tematică a fost acoperit, nu găsiți?