Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Wild West și Wild East sau cum a cântat Marcel Pavel „Deșteaptă-te române”


A cântat bine. Se putea mult mai rău. Soprana a cântat rău imnul Franței – fals de la un capăt la altul. Toată lumea a lăudat-o. Restul dicuțiilor pe tema asta nu sunt altceva decât noi episoade din arhiva de aur a momentelor în care ne facem de râs prin comentarii jurnalistice înfiorător de proaste.

Marcel Pavel tot rage niște arii de operă (Brindisi-ul din Traviata și Nessun dorma din Turandot) atât de lipsit de gust încât unui amator de operă i se face părul măciucă auzindu-l. Asta nu împiedică o serie interminabilă de semidocți să-l considere „un fel de tenor”, un mic Pavarotti balcanic. Ce jalnic. Suntem în plin Wild East. Pe lângă problemele de decalaj istoric, cultural se suprapun toate relele decăderii generale a lumii occidentale. Iar noi ne considerăm, bineînțeles, niște victime ale fatalității. Până la urmă, singura șansă este să ne comportăm normal.

Wild East. Cum e cu opera în realitate? Ce legătură ar putea avea cu ce am scris mai sus?

Păi, hai să vă povestesc.

Wild West.

În 1910, Metropolitan Opera s-a mutat într-o clădire nouă, cu un auditoriu superb și a funcționat acolo până 1966. Se cerea neapărat o premieră care să pună în valoare momentul. Și atunci a fost solicitat Giacomo Puccini să compună o operă pentru acest eveniment. Așa a ales el un subiect inspirat de istoria recentă a Americii, opera s-a numit „La Fanciulla del West” – „Fata Vestului [sălbatic]”

Dar pe lângă orgoliile lui Puccini, care la vremea aceea era foarte celebru și a reușit să își impună ideile în fața libretiștilor, poate nu în cel mai fericit mod, nu mă pot abține să nu mă gândesc la un lucru care azi pare aproape neverosimil.

La data premierei, cu Arturo Toscanini dirijor, Enrico Caruso pe scenă și însuși Puccini în lojă (ce seară o fi fost!) opera făcea referire directă la unele episoade legendare care se petrecuseră cu numai 50 de ani înainte. Cântărețul la banjo din primul act, Jake Wallace, chiar a a existat, la fel și cântecul său, ale cărui drepturi de autor Puccini le-a cumpărat în 1909 special pentru „Fanciulla”, secvența cu sângele banditului care curge din pod pe mâna șerifului – la fel, e un episod se pare, real, Ramirez și Minnie, personajele principale, au existat și ei în realitate.

La Fanciulla del West – 1910, Metropolitan Opera

E ca și cum azi, în 2011 s-ar scrie o operă cu acțiunea în 1961 !! Cred că ar părea de-a dreptul revoluționar de contemporană. Așa că subiectul chiar dacă neverosimil uneori (fata rămâne cu banditul, șeriful rămâne singur cu buza umflată) pare oricum mai rezonabil decât toate nebunele lui Donizetti sau Bellini

Știți cum se spune relativ la arta lirică, pe măsură ce știi mai multe despre o operă (inclusiv pe măsură ce-ți este tot mai familiară muzica ei) îți place tot mai mult. Fanciulla are o muzică specială care se lasă mai greu descoperită și apreciată. Apoi dezavantajos este și că trebuie să-ți imaginezi că ești un spectator din 1910 (fără telefon mobil, computer, Internet, TV) ca să realizezi că de fapt muzica este aproape la același nivel cu cea din Turandot: modernă și influențată de temele populare americane la fel de mult cum Turandot are toate chinezăriile pentatonice translatate în gama naturală europeană.

Muzica din actul 2 din Fanciulla a fost practic prima reprezentare a suspans-ului, chiar înaintea cinematografului. Subliminal aproape, sunetele unei harpe care sugerează căderea unor picături de sânge se duc spre atonalitate (dar e foarte, foarte încet – în căști se aude mai bine). Partida de poker în care Minnie cea pură și virgină trișează e dominată de o percuție care are ca unic scop să te țină cu inima în gât de emoție.

Când Metropolitan-ul s-a mutat în 1966 în actuala clădire (a cărei arhitectură a inspirat vizibil clădirea Teatrului Național din București) prima operă reprezentată a fost evident „La Fanciulla de West”. În 2010 această operă al cărei succes a pălit pe nedrept în timp, a împlinit 100 de ani. A fost reluată cu această ocazie o producție din 1983 semnată Giancarlo del Monaco

Giancarlo del Monaco – e fiul lui Mario del Monaco, marele tenor. S-a specializat în regie de operă conservatoristă, cu scenografii care să ilustreze cât mai fidel libretul și contextul operei. Un fel de Zeffirelli, poate mai puțin subtil, dar la fel de spectaculos.

A pus în scenă și „La Fanciulla del West” – Cele două spectacole de la Metropolitan, din 1983 și 2010 sunt aceeași producție a lui Giancarlo del Monaco. Primul show e mai bun, dar al doilea e filmat HD și nu cu mult mai slab. Doar că Domingo din ’83 nu se compară cu Marcello Giordano. Oricum, „La Fanciulla” e operă extraordinară, păcat că nu se cântă mai des, muzica e foarte modernă dar și frumoasă, iar scena partidei de poker din actul II e o demență mai ales în această producție. E foarte interesant însă de văzut cum a evoluat arta interpretativă în ultimii 30 de ani, în aceleași decoruri dar cu alt public, alți cântăreți și altă tehnologie.

La Fanciulla del West – 2010, Metropolitan

Soprana din Fanciulla e dramatică, așa e rolul gândit de Puccini, astfel încât de obicei sună mai mereu a femeie puternică, wagneriană dacă vreți, o walkyrie, n-o s-o prea regăsesim mai niciodată pe Manon sau pe Cio Cio San în această operă. Și eu m-am simțit contrariat de asta la început, dar Minnie e puternică, chiar dacă naivă și virgină. E totuși o cârciumăreasă dintr-o comunitate de mineri (mereu îmi vine în minte Petroșani-ul când spun „mineri” – nu pot asocia ideea asta cu făpturi diafane gen Gilda din Rigoletto). Și totuși… există și așa ceva, respectiv o înregistrare din studio din 1957 (parcă) cu Renata Tebaldi și Mario del Monaco. O altă înregistrare celebră e un live din ’54 tot cu Mario del Monaco și cu Eleanor Steber (cea mai sexy voce din epocă – o Butterfly aproape erotică).

Altfel, ce bine s-ar potrivi subiectului acesta o interpretare regizorală românească, în care banditul fugar e un luptător anticomunist, șeriful să fie securistul de pe urmele lui, iar Minnie să fie aceeași fată sintr-un sat de mineri de prin Apuseni să zicem. Brusc tot contradictoriul moral al libretului s-ar limpezi ca prin minune, ar avea sens totul. Ce mult mi-aș dori să văd așa ceva la Opera Română…

Pentru că veni vorba despre Giancarlo del Monaco – una dintre cele mai bune producții ale sale a fost cea pentru Simon Boccanegra. Despre Simon însă, voi scrie altă dată.

Să ne oprim aici și să ne întrebăm: Cea are de-a face toată povestea asta cu inaugurarea Stadionului Național? Exact! Nimic. Doar că mi se face rău atunci când cineva ar putea face vreo legătură.

2 comentarii la “Wild West și Wild East sau cum a cântat Marcel Pavel „Deșteaptă-te române”

  1. Despre Opera
    Septembrie 12, 2011
  2. Pingback: Fata din Roșia Montană | Despre demnitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 9, 2011 de în Muzica şi etichetată , , , , , , , , , , , , , , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.433 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: