Lumea muzicii înregistrate s-a mutat de aproape 10 ani pe video, mai întâi pe DVD și recent pe Blue Ray. E mai scump să produci în studio un disc audio care se vinde cum se vinde, din ce în ce mai prost. E mai profitabil să filmezi un spectacol live, în condițiile în care tehnologia a evoluat atât de mult, soliștii nu mai trebuie „rezervați” pentru un demers discografic, totul e mai viu. Așa că nu cred să mai auzim curând vreun Evgheni Oneghin nou pe CD. Vom rămâne cu nostalgia lui Kozlovsky…

Din fericire, materialele video cu celebra operă a lui Ceaikovsky sunt în majoritatea lor excelente, mai ales în ultima vreme. Să povestim deci!

Cel mai mult mi-a plăcut spectacolul cu care Teatrul Bolșoi a deschis stagiunea din 2008 la Paris, la Palais Garnier. Producția lui Dmitri Cerniakov m-a impresionat peste măsură. Există o modă recentă de a translata în timp acțiunea unei opere într-o epocă nu actuală, ci din trecutul recent. (Cum e Faust-ul de la Met în care nu va cânta Angela Gheorghiu, mutat în anii Primului Război Mondial). Aici însă acțiunea actelor 1 și 2 se petrece în sufrageria unei case moșierești din preajma revoluției bolșevice iar actul 3 în anii 50 în Occident, semn că personajele au emigrat sub povara timpurilor. Dar masa aceea din sufragerie, plină de invitați! Cred că toți bunicii noștri aveau o asemnea masă, iar atmosfera reuniunilor de familie este, pentru un estic, de un „deja-vu” incredibil. Așa că m-am emoționat, plin de nostalgii, urmărind toate rezolvările libretului cu sufletul la gură, pe rând, la recitalul celor două surori de la început, la scena scrisorii, la petrecerile zgomotoase, la moartea lui Lensky la drama lui Onegin.

În plus, un amănunt la fel de emoțional, Larina și Filipievna sunt interpretate de două soprane care au cântat la vremea tinereții lor rolul Tatianei respectiv al Olgăi. Excelnt Mariusz Kwiecien un Onegin rasat, o voce care ar trebui să-i dea de gândit lui Hvorostovsky. Tatiana Monogarova autentică până la reîncarnare în rolul Tatianei, cântă bine, dar mai ales joacă superb, prima iubire a unei tinere e toată în lacrimile ei… Lensky-ul cu alură bolșevică al lui Andrei Dunaev este un punct de vedere care funcționează în lumea lui Cerniakov, chiar și când tot el îl substituie pe Triquet. Orchestra condusă Alexandr Vedernikov e sentimentală și te aruncă în vâltoarea tuturor simfoniilor lui Ceaikovsky. Superb, nota 10.

Spectacolul de la Metropolitan din 2007 este deja celebru. Sincer, producția lui Carsen, cam lispită de inspirație și de ce nu? și de idei, nu m-a impresionat foarte tare, mai ales că mi-a adus aminte destul de mult de un DVD ceva mai vechi de la Baden Baden, unde dirija Ghennadi Rojdestvensky, unde aș putea spune că senzația de inventivitate era mai puternică.

Dar aici îl avem în primul rând pe Valery Gergiev, genial ca de obicei.

Și Dmitri Hvorostovsky – considerat pe merit – cel mai bun Onegin al timpurilor noastre, într-adevăr domină cu naturalețe scena. Ramon Vargas e foarte departe de ideal în rolul lui Lensky. Nu cântă rău, dar e din altă operă, aș îndrăzni să zic că din „La Boheme”, nu am regăsit nicăieri sensibilitatea sau eventual impulsivitatea personajului lui Ceaikovsky. „Kuda, kuda…” e la polul opus lui Kozlovsky sau Lemeșev. Foarte frumoasă însă e Renee Fleming, chiar dacă o variantă vestică, mai „franțuzească” dacă vreți a Tatianei. Peste toți, imperial, Valery Gergiev ține totul într-o ordine strictă fără a exclude nici o clipă frumusețea și emoția muzicii.

Festivalul de la Salzburg, 2007 a avut pe afiș, pe lângă Mozart, și pe Evgheni Oneghin. Sunt deschis producțiilor moderne, dar nu exceselor. Deși, pe ansamblu, producția lui Andrea Breth e frumoasă, cu decorul așezat pe rotativă, lanul de grâu e foarte poetic, unele bizarerii mi-au depășit intelectul. Cum ar fi scena de la început în care Larina, în capot, tunde cu mașina un șir de bărbați, cam extrem, nu găsiți?

Alt bariton excelent, Peter Mattei joacă un Oneghin modern, sofisticat, pe rând charmant dar limitat sufletește, în orice caz e interesant de descifrat mediocritatea, ipocrizia, și celelate păcate ale personajului în impersonarea vocii lui. Restul distribuției e foarte bun, Anna Samuil, Ekaterina Gubanova , Joseph Kaizer dar producția nu îi favorizează, nu le amplifică deloc calitățile.

Să mergem mai departe în trecut de această dată, la Mariinsky, în 1984. Aici găsim epoca de dinainte de Gergiev, îl avem în fosă pe Iuri Temirkanov, primul dirijor sovietic căruia i s-a permis să facă turnee în Statele Unite. Cum dirijează? Ei bine, cu ochii închiși, atât din cunoaștere cât și din pietate, aș adăuga eu.

Producția e foarte cuminte, reprezentativ-autentică, fără inspirație dar și fără să distragă de la muzică. Acolo unde totul e aproape perfect. Serghei Leiferkus e un bariton plin de rafinament, în primul rând, aici e tânăr (față de Jago din Otello-ul excelent de la Covent Garden aproape 10 ani mai târziu) și eleganța frazei, a tonului și a prezenței lui îl face un Onegin cât se poate de atrăgător. Yuri Marusin e un Lensky corect, îl vom vedea și pe el încercând porțile Occidentului, chiar la Scala, cam în aceeași perioadă, în Gianni Schicchi, unde nu convinge. Alura e ușor antipatică dar cântă totuși foarte bine, chiar un pic atletic, aș spune. Iar Tatiana Novikova e o Tatiana standard superlativă, în cel mai clasic mod cu putință, e o rutină dar de o mare valoare, fără greșeală.

Din păcate, trebuie s-o spun, această producție a inspirat mult prea mult (mă restrâng la acest eufemism) punerea în scenă de la ONB, în regia lui Ion Caramitru. Uitați-vă și convingeți-vă, cred că diferă doar numărul de coloane ale casei din actul 1… 😦

Voi încheia (măcar deocamdată) cu filmul din 1988 al lui Peter Weigl care se bazează pe înregistrarea audio din anii ’70 a lui Georg Solti.

Nu voi insista asupra muzicii, pentru că am mai scris despre înregistrarea audio. Filmul este frumos, cam prea „englezesc” după gustul meu. Sunt folosiți actori care mimează cântatul. Alternativa este un film sovietic din 1958, care, în mod straniu mi se pare prea cosmopolit, dar subiectivismul e tot farmecul, nu? La vremea lui, în 1988, filmul a fost considerat superb. Azi, atins de patina timpului, îmi pare corect, totuși mai lispit de viață decât recentele DVD-uri de la Met, sau Paris.