Exact așa a fost. Biata mea cină a fost întreruptă, și încă cum! de Tosca. Da. Cea de la Royal Opera House, de anul acesta, cu Angela Gheorghiu, Jonas Kaufmann, Bryn Terfel și bineînțeles, peste toți și toate, cu Antonio Pappano. Ba chiar am avut și desertul unui „Making of” – „Pappano’s Essential Tosca” – aproape la fel de interesant ca opera în sine. În  acest documentar, dirijorul pe care am avut norocul, ca să nu zic bafta chioară, să-l vedem anul acesta la București, în două seri fabuloase, povestește. Despre Puccini și cât de mult adoră să-i dirijeze muzica. Despre Te Deum-ul roman și despre clopotele din actul III. Despre orașul Roma, personajul nevăzut a operei, dar omniprezent în muzică. Despre ritmul de film avant la lettre al acestei capodopere, subliniat și de Ennio Morricone într-un mini interviu. Și despre locurile din libret. Despre cât de minunate sunt și despre câtă încărcătură emoțională te poate contamina vizitându-le. Imposibil să nu-ți aduci aminte de transmisiunea aceea live din 1991, cu Malfitano, Domingo și Raimondi, de la orele și locurile specificate în poveste. Tocmai de aceea merită să ne oprim puțin asupra scenei și abia apoi să trecem la muzică.

Nu voi insista mai mult asupra subiectului operei și a personajelor pentru că am mai făcut-o deja.

Producția lui Jonathan Kent datează din 2006, când a înlocuit-o pe cea legendară a lui Franco Zeffirelli, din 1964. Atunci premiera a avut-o pe afiș pe Maria Callas. Au supraviețuit multe fotografii și actul II, considerat și în ziua de azi esențial pentru videografia operei Tosca și, în același timp, una dintre prea rarele mărturii video ale „Divinei”. De data aceasta, în 2006, a fost Angela Gheorghiu starul premierei. Comparațiile au devenit astfel inevitabile. Și inutile.

Decorurile sunt exagerate și pe alocuri absurde. Biserica Sant’ Andreea della Vale este atât de înțesată de grilaje care separă diverse spații (intrarea, capela Attavanti) pe două niveluri, încât aduce cu o închisoare. E posibil ca tocmai acest efect să fi fost intenționat. Pictura Mariei Maddalena e urâtă. Aici nu cred că regizorul a fost atât de subtil încât să sugereze mediocritatea artistică a lui Mario Cavaradossi, elev al pictorului oficial al Parisului, Jacques-Louis David. Pur și simplu așa a ieșit decorul, cu o pictură urâtă.

În actul II, din Pallazzo Farnese, statuia din biroul lui Scarpia este ridicol de mare, de neînțeles altfel decât pentru a marca un centru al scenei, dar fără nici o altă însemnătate. Cine poate înțelege însă de ce biroul somptuos al șefului poliției secrete se prelungește cu o măsuță făcută din șipci, de cea mai rudimentară factură, îl rog să-mi explice și mie, eu unul am fost depășit de idee. Probabil pentru a sublinia primitivismul opresiunii în contrast cu luxul rafinat al unui palat renascentist.

Turnul Castelului Sant Angelo practic nu există. Nu există nici crenelurile, nici statuia, nici panorama Romei. Există doar o platformă cu trei stâlpi și un plan înclinat, un minimalism cam forțat, după mine. Mi-au plăcut mult ralantiul cu care se mișca plutonul de execuție și norii care acopereau luna, transformându-se treptat într-o aripă a morții.

Sunt de acord, e greu să pui în scenă Tosca, mai ales că Sardou și Puccini au fost de-a dreptul minuțioși cu detaliile, toate locațiile din libret există și în realitate, sunt chiar atracții turistice. De aici vine și greutatea de a fi cât de cât original ca regizor, fără să reprezinți cu fidelitate fotografică locuri pe care o parte a publicului le-a și vizitat. Aș exagera dacă aș susține că producția a fost slabă. A fost reușită, cu unele amănunte mai puțin reușite. În definitiv, adevărata scenografie este cea din partitură, orchestra are un rol aparte în această operă, unul arhitectural, sculptural pe alocuri, multidimensional mai peste tot, o panoramă sonoră genială.

La părțile bune să adăugăm și costumele, foarte reușite. Rochiile Floriei Tosca îi pun în valoare nu numai feminitatea, dar și sex-appeal-ul, evitând însă orice urmă de kitsch. Ținuta lui Scarpia este impecabilă, elegantă și subliniind autoritatea. Iar costumația de artist a lui Mario iese un pic din tiparul marii eșarfe roșii de la gât.

Spectacolul înregistrat nu este cel din 2006, de la premieră, ci din vara lui 2011, din timpul ultimelor două reprezentații de la Royal Opera House ale operei lui Puccini. Și de data aceasta, tot cu Angela Gheorghiu. Revin la comparații. Dacă Maria Callas este responsabilă pentru înregistrarea audio definitivă a operei, în 1953, un disc după care nu se mai poate adăuga nimic, sunt de părere că Angela Gheorghiu e singura soprană care mai stăpânește rolul în ziua de azi. Nu e vorba numai de note, dar și de muzicalitatea rolului, de multe ori sacrificată de sopranele dramatice, de feminitatea și cochetăria care aici i-au ieșit foarte bine și muzical și actoricește. Eventual, am putea, mai degrabă, să ne întoarcem în timp în 2001, la filmul operă al lui Benoit Jacquot, în care soprana româncă îi avea alături pe Roberto Alagna, Ruggero Raimondi și același incandescent (și ce tânăr!) Antonio Pappano. Au trecut 10 ani de atunci, vocea a căpătat mai multă expresie dramatică. „Vissi d’arte” aici este cântată cu o intensitate care nu mai lasă loc de nici un comentariu. Dar și jocul de scenă a evoluat. Cochetăria scenelor de dragoste din primul act cu Mario este seducătoare. Teroarea actului II este copleșitoare, iar gesticulația ei, din tradiția veche, devine convingătoare. Scena uciderii lui Scarpia este unul dintre cele mai reușite momente.

Jonas Kaufmann este mai degrabă partenerul ideal pentru Angela Gheorghiu decât un star în sine. Vocea lui baritonală și lirică este exact opusul celei de tenor latin, plină de ardoare și dulceață, astfel tenorul german evită comparațiile cu Placido Domingo sau cu Jose Carreras, care l-ar putea dezavantaja vocal. Nu și fizic, pentru că prezența sa scenică este ideală pentru rol. O „Recondita armonia” cântată excelent lasă apoi loc vocii Angelei să domine și să fie susținută de el.

În absența unei voci mai somptuoase, Bryn Terfel suplinește cu actoria nuanțele care-i lipsesc din voce. „Tre sbirri… una carozza…” a fost auzită poate și mai bine de atât la Covent Garden, dar nu cred că exagerările mimicii galezului au mai fost atinse vreodată. Aparența personajului în viziunea anului 2011 este aceea a unui trol din legendele nordice combinată cu aceea a unui pirat din romanele lui Stevenson și cu realitatea imediată a unui hooligan de pe stadioanele englezești. Numai așa se pot explica accesele de violență cum ar fi capul în gură dat lui Mario, sau tentativa de viol asupra Toscăi în actul II. Sau adulmecarea libidinoasă a parfumului Floriei la ieșirea ei din scenă în actul I. Mai puțină noblețe, clamată în documentar, cerută și de titulatura de baron, și mai multă, poate prea multă dezlănțuire instinctuală. Dar trebuie să recunosc, atunci când Bryn Terfel interpretează un personaj rău, e aproape de nedepășit.

În fine, Pappano a dirijat ca de obicei, adică precum un apucat. Pasiunea cu care se aruncă literalmente în muzica lui Puccini este contaminantă. Până într-acolo, încât ajunge să „puccinizeze” chiar și lucrările altor compozitori. Numai că o face atât de viu și de colorat, cu atâtea accente și minuțiozitate, încât e aproape imposibil să nu-l urmezi, oriunde ar vrea să te ducă.

Update: Azi, 3 Octombrie 2012, EMI lansează chiar la Milano un mediaset-ul Tosca: CD, DVD, Blue-Ray, cu Angela Gheorghiu, Jonas Kaufmann, Bryn Terfel și Antonio Pappano, înregistrarea live din 2011 de la Royal Opera House of Covent Garden. O achiziție aproape obligatorie!