Festivalul nu se încheiase când știrea că Sir Bryn Terfel va cânta rolul lui Scarpia  la București a provocat un interes foarte mare pentru noul sezon al Operei. Așa că toată lumea a uitat repede de anul Enescu și de absența lui Œdipe în România, în timp ce Komische Oper Berlin și Opéra Bastille prezentau aproape simultan două producții noi, cumulând, într-o lună de zile, mai multe spectacole decât cele date în țară într-un deceniu. Dar suntem asigurați că ONB va prezenta o nouă producție pentru Œdipe spre finalul acestei stagiuni.

Până atunci, merită să urmăriți evoluția calendarului ONB care se populează cu spectacole în care artiști importanți apar peste noapte, la fel de neașteptat cum expandează popcornul în cuptorul cu microunde. Cristina Păsăroiu și Adela Zaharia în La traviata, Gregory Kunde în Otello, Elena Moșuc și Ruxandra Donose în Norma, Cristian Măcelaru dirijând Madama Butterfly, se șoptește chiar despre o Alcina, pe scurt iată că se poate ceea ce s-a spus de zeci de ani că nu se poate. Ba chiar ar fi posibil ca Opera Națională să facă și ce trebuie.

într-o vineri, 1 Octombrie, la Opera Națională București
Giacomo Puccini: Tosca
Iulia Isaev (Tosca), Daniel Magdal (Cavaradossi), Bryn Terfel (Scarpia), Marius Boloș (Angelotti), Ion Dimieru (paracliserul), Valentin Racoveanu (Spoletta), Dan Indricău (Sciarrone), Filip Panait (temnicerul), Mădălina Barbu (păstorul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: Tiberiu Soare

Așadar, vorba lui Caragiale, s-a deschis, în sfârșit, stagiunea în necazul pesimiștilor, și încă d-a dreptul, fără încunjur, cu operă. Cu Tosca, o operă absentă din repertoriu, în lipsa unei producții după 2014 până la premiera din 2019, pandemia adăugând restul de frustrare.

Producția lui Mario de Carlo, kitschissimă dar reprezentativă pentru epoca interimatului lui Ștefan Ignat, a început deja să facă riduri. Defilarea de costume din scena Te Deum-ului s-a făcut din culise, nu prin sală, așa cum era înainte, iar decorurile păreau mereu în pericol să se dezasambleze. N-am să insist iarăși asupra neajunsurilor ei, puteți (re)citi impresiile mele de la premiera de acum doi ani, în articolul Habemus Tosca.

Până la apariția lui Scarpia, trece aproape un act, timp în care am reîntâlnit-o pe Iulia Isaev în rolul Floriei Tosca. A fost la fel de muzicală ca în spectacolul din 2019, poate cu o umbră în plus peste o voce foarte bine păstrată, dar pe care o pun mai degrabă pe lipsa activității din anii (deja!) de pandemie și lockdown (mult mai prelungit în cazul artelor spectacolului). Aș putea spune că interpretarea vocală a sopranei a fost o lecție, compensând pentru boneta ridicolă din primul act și pentru o rudimentară mișcare de scenă, impuse de un regizor neîndemânatic. De fapt, sunt de părere că, în plan vocal, Iulia Isaev a fost cea mai bună de pe scena acestei deschideri de stagiune.

Cavalerul ei a fost Daniel Magdal, un tenor de bază al ansamblului bucureștean, a cărui evoluție merită câteva explicații. Timbrul e ingrat, pentru unii chiar insuportabil. Aparent, singura calitate e un squillo în registrul acut care pare cu totul neașteptat atunci când îl folosește (Vittoria! Vittoria!, în mod special). Dar nu i se poate nega tehnica și nici faptul că știe s-o folosească, știe când să cânte piano și când să fie forte. Dacă cineva poate să treacă de culoarea meschină a registrului median și de tonul ultra plangent din pasajul către acut, atunci constată că Daniel Magdal poate fi catalogat drept un mijloc fix al inventarului vocal al ONB. Mai ales că vocea tenorului rezistă în roluri dramatice precum Otello, Canio sau Samson. Poate că Teodor Ilincăi ar fi fost mai potrivit, dar a preferat un Calaf la Timișoara, după care a avut probleme de sănătate și n-a fost distribuit. Însă marea problemă a lui Daniel Magdal este că, odată ce a fost pus pe aceeași scenă cu Bryn Terfel, un model de expresivitate în primul rând, la cel mai înalt nivel posibil, acest Cavaradossi a părut mai provincial ca niciodată.

Bryn Terfel și-a demonstrat clasa la București. Bas baritonul galez a pierdut mult din substanța vocală față de acum un deceniu la Covent Garden, când cânta cu Angela Gheorghiu într-o reluare a producției din 2006 a lui Jonathan Kent, prezervată pe DVD/BluRay. Uneori, mai ales în registrul acut, vocea sa monocromatică pare să se subțieze îngrijorător de mult, încât e greu de imaginat că ar putea cânta un rol de bas. În ciuda acestor probleme, rămâne un imens și foarte inteligent artist. La București a avut de înfruntat o orchestră care tindea mereu să-l acopere. În primul act a făcut față cu ceva dificultate manierei în care a dirijat Tiberiu Soare, care parcă încerca să-i dea mereu cu alămurile sau percuția peste voce, chiar în momentele în care fraza muzicală avea de spus ceva. Terfel a realizat destul de repede că are două soluții. Ori să împingă vocea, și a și făcut-o în câteva rânduri, în maniera lui Lucian Petrean, ori să evite confruntarea deschisă cu un dirijor care refuza să-l susțină. A lungit silabe, pentru a scăpa de loviturile sonore ale fosei, s-a strecurat abil prin textura greoaie și asurzitoare a corului, reușind mereu să iasă la suprafață, culmea!, păstrându-și aproape intactă expresivitatea. Această abilitate de a juca cu vocea a fost remarcabilă. Cât despre actoria propiu zisă, doar câteva gesturi au făcut mai mult decât tot ce-a făcut regizorul pentru toate personajele. Spatele întors Floriei pentru a-i lăsa doar sopranei momentul lui Vissi d’arte a fost un gest de o o curtoazie admirabilă.  În marea sa arie, Isaev a fost excelentă, deși cu un suflu destul de scurt pe notele lungi din final. Aplauzele ironice ale lui Terfel de la sfârșitul momentului sopranei și-au arătat și la București efectul, cel al unui cinism care provoacă repulsie. Avansurile făcute Floriei au dezgustat pentru că păreau atât de reale. În fine, dicția lui Terfel a fost nu doar exemplară, ci a adăugat încă și mai multă expresivitate unui rol cu a cărui concepție nu sunt neapărat de acord. Acest Scarpia libidinos și bădăran, jucat însă cu o atenție la detalii demnă de un Lawrence Olivier, nu se suprapune cu titlul de baron, fie el și șef al poliției politice, tocmai pentru că un Bruson sau un Taddei au demonstrat în trecut că o un strop de noblețe adăugat ticăloșiei face din Scarpia un personaj și mai fascinant.

Deși orchestra s-a străduit să cânte corect, dirijorul a părut că stă mereu cu ochii în partitură, indiferent sau cel puțin incapabil să interacționeze într-un mod constructiv cu scena, conducând monoton și pătrat discursul orchestral timp de două ore, fără nici un moment realmente interesant.

Comprimarii au fost inegali. Între un Marius Boloș credibil și solid ca Angelotti și un Filip Panait alienat de conceptul de operă în rolul temnicerului, intonația lui Valentin Racoveanu a surprins neplăcut în Spoletta, în timp ce Dan Indricău a fost un Sciarrone vetust-caricatural, iar Ion Dimieru un paracliser fantomă, inobservabil vocal, și, în fine, vocea din off, amplificată, a Mădălinei Barbu în rolul păstorului n-a făcut decât să dea măsura bizareriei producției lui de Carlo. Corul cântă în continuare la fel de tare în Te Deum și nu pare să se rezolve nimic în direcția asta, iar cel de copii a părut mai degrabă unul de studenți.

Dar asta nu a împiedicat publicul să aprecieze totul, aplaudând în picioare la final, un spectacol totuși mult peste media ultimilor ani. Iar sezonul ONB, o spun încă o dată,  merită atenție.

Update

într-o Duminică, 3 Octombrie, la Opera Națională București
Giacomo Puccini: Tosca
Bianca Mărgean (Tosca), Daniel Magdal (Cavaradossi), Bryn Terfel (Scarpia), Filip Panait (Angelotti), Valentin Vasiliu (paracliserul), Valentin Racoveanu (Spoletta), Florin Simionca (Sciarrone), Daniel Filipescu (temnicerul), Mădălina Barbu (păstorul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: Tiberiu Soare

La al doilea spectacol (și ultimul cu Bryn Terfel), unele lucruri s-au schimbat marginal în bine, altele în rău. Comprimarii au fost mai buni decât Vineri: Filip Panait a arătat un alt Angelotti, mai nobil decât Boloș, Valentin Vasiliu a arătat că rolul paracliserului chiar există și are importanța lui, livrând comicul personajului cu dezinvoltură, iar Daniel Filipescu a înviat personajul temnicerului.

Tiberiu Soare și-a îmbunătățit nesemnificativ prestația, mai ales în primul act, când n-a mai alergat într-o competiție cu Terfel, decis să-l acopere în orice ocazie. A revenit la vechile obiceiuri în ultimul act, însă, în general, direcția sa a fost la fel de pătrată, ca o lectură silabisită a unui poem care cere intonație.

Daniel Magdal a revenit cu o abordare sensibil mai bună, evitând manierismele plangente și punându-și în valoare registrul acut cu mai mult curaj. A rezultat un Cavaradossi mai demn și mai atașant, departe însă de tenorii care cântă de obicei alături de Terfel la Covent Garden sau Viena. Cu toate astea, efortul tenorului ieșean merită recunoscut.

Bryn Terfel a fost în cea mai mare parte același, dar mai în largul său. Dicția rămâne un formidabil atu al său, cu un impact major asupra expresivității muzicii, o diferență colosală față de toți artiștii români care au împărțit scena cu el săptămâna aceasta.

Problema a fost Bianca Mărgean. Ce păcat că această voce cu care ar putea cânta oriunde este silită la o asemenea vulgaritate expresivă. În dorința de a demonstra că are vocea cea mai mare din Operă, orice ocazie a fost exploatată pentru a împinge nemăsurat, cu o dicție bolborosită, ajungând ca în final, oroarea Floriei în fața cadavrului lui Mario și strigătul de dinaintea plonjonului în gol de pe zidurile castelului să fie pur și simplu caricaturale. Soprana a fost dusă de val în interpretarea rolului, încercând să lase publicului o impresie puternică, dar excesele veriste de cel mai prost gust au fost intolerabile.

Nu mă pot abține să nu remarc iarăși inepția regizorului Mario de Carlo care a făcut o greșeală de preșcolar punând corul în fața scenei, inclusiv pe practicabilele de deasupra fosei în scena Te Deumului. Cu un ansamblu ca al Operei Naționale, obișnuit să cânte foarte tare, nici un Scarpia nu poate trece de acest zid sonor. Continui să mă mir de această eroare, cu atât mai mult cu cât producția s-a realizat pe vremea când Fănel Ignat era director, el însuși având probleme majore în finalul actului întâi, când interpreta rolul lui Scarpia. E suficient să vizitați aceeași scenă într-un spectacol din precambrianul regiei de operă, de la Stuttgart, în 1961, cu George London în rolul lui Scarpia și veți înțelege ce înseamnă această scenă. Este clar că odată ce ai asistat la un spectacol cu Tosca la ONB nu-ți mai dorești să revezi această producție vreodată, decât în cazul în care e populată cu niște artiști invitați de valoare. Sau dacă e cu Iulia Isaev.

Impresia generală după al doilea spectacol rămâne în cea mai mare parte aceeași, anume că a fost un spectacol peste media din ONB, tras în jos de exagerările și lipsa de inteligență muzicală a sopranei, dar memorabil pentru prezența și lecția de canto verist a lui Bryn Terfel.