Update: Prefer ca grădina din fața Ateneului să nu poarte nici un nume.
Dar dacă trebuie neapărat să fie „botezată”, mi-ar plăcea să se numească Clara Haskil. Bifează toate criteriile imaginabile ale primăriei și prefecturii.

Tatiana Nikolaieva (marea pianistă rusoaică) povestește la 30 de ani după ce a ascultat-o prima oară pe Clara Haskil.
Prima dată când a ieșit din blocul sovietic, în 1956, anul bicentenarului Mozart, Nikolaieva a fost invitată la Salzburg pentru a cânta Concertul nr.22 cu Filarmonica din Viena și Carl Shuricht. La Moscova, toată lumea îi spusese: În primul rând, nu rata concertele lui Karajan, el este noul Toscanini. Convinsă de acest sfat, Nikolaieva n-a refuzat locul ce i se oferise pentru a asculta London Philharmonic în turneu.

Programul se deschidea cu Simfonia „Jupiter” și se termina, în mod curios, cu acel Concert nr. 20 în re minor cântat de o pianistă căreia nu-i cunoșteam nici măcar numele. Simfonia a fost foarte bine interpretată și orchestra splendidă, dar Karajan nu era noul Toscanini, așa cum îmi fusese atât de lăudat în Rusia. Având repetiție a doua zi, am vrut să plec după antract, dar am rămas.

Ce s-a pretrecut apoi ne face să înțelegem ce putea să emane din arta Clarei Haskil, inexplicbilă, dar atât de puternică încât putea schimba viața celor care o percepeau.

Deodată, o bătrână cu părul cărunt înnodat la spate de o manieră fără formă, târându-și picioarele, adusă de spate, a intrat pe scenă, urmată de Karajan, care o învăluia cu privirea. Mi-am zis: „O, Doamne! N-o să poată cânta.” Mi-a venit să fug de acolo, atât de tare îmi era teamă pentru ea. S-a așezat și a rămas imobilă, cu capul aplecat spre claviatură pe parcursul întregii introduceri orchestrale, dirijată magnific de către Karajan. Dar, în continuare nici vorbă de Toscanini la pupitru. Am ajuns la momentrul în care intra  pianul. Haskil a cântat prima frază. Instantaneu m-au podidit lacrimile. Orchestra a intrat apoi, transfigurată la rândul ei. Și dintr-o dată, Karajan a devenit Toscanini…

(Alain Lompech, Diapason, No. 604/ 2012)

Ați simțit vreodată așa ceva?