Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Cele mai frumoase camelii


După spectacolul cu La traviata de la ONB (vezi: Traviata 66%), ar trebui să trec în revistă o minimă discografie a operei lui Giuseppe Verdi. Sunt așa de multe înregistrări, încât voi alege dintre ele un subiectiv top al celor mai bune 7 soprane și al înregistrărilor lor, în special de studio. Se spune despre rolul Violetta Valéry, și este perfect adevărat, că necesită o soprană care să posede trei voci: coloratura în primul act, pentru a putea cânta cu agilitate toată fioritura din registrul acut al muzicii de la banchet care dă și tonul monologului frivol-dramatic din finalul acestuia, apoi spinto în actul II, pentru toată tensiunea duetelor cu Germont și cu Alfredo, în fine lirico pentru actul III, în care La traviata se stinge, în cea mai dureroasă melodramă compusă vreodată. Numai că doar o voce atât de versatilă și cu un ambitus atât de larg nu este suficientă. Mai trebuie și o sensibilitate, un simț al dramei, în fond, o cunoaștere a rolului care merge mult dincolo de partitură, acolo unde un regizor de geniu poate face diferența dintre un spectacol bun de operă și un eveniment artistic ale cărui amintiri te pot bântui multă vreme. Iar pe martorii unor seri magice așa cum au reușit să creeze sopranele de mai jos probabil că emoția nu i-a mai părăsit niciodată.

Asupra unui singur lucru toată lumea pare să cadă de acord, și anume că Maria Callas a fost cea mai bună Violetta Valéry din toate timpurile. Și eu subscriu fără rezerve la această afirmație, deși există și alte mari interpretări. E suficient să amintesc simplul fapt că Elisabeth Schwarzkopf a abandonat rolul după ce a auzit-o pe Callas. Ar trebui însă să adaug că, față de înregistrările Traviatei de dinainte de 1955, apariția Mariei Callas în producția de la Teatro alla Scala a reprezentat cu adevărat un șoc pentru lumea operei. Până atunci, regia de operă însemna, în multe cazuri, o butaforie mai mult sau mai puțin elaborată și un joc de scenă de tip „stand and deliver”. Concret, artiștii căutau să stea înțepeniți în locul de pe scenă din care se auzea cel mai bine în toată sala, dacă se putea să fie feriți de curent, cu atât mai bine!, și apoi, fără a acorda nici cea mai mică atenție partenerilor de lângă ei, livrau cea mai frumoasă muzică de care erau capabili, așteptând în final aplauzele publicului. Iar discurile din această perioadă, la vremea lor foarte prețuite, ne arată o Rosa Ponselle în mare formă, în 1935 expeditivă și rece, o Bidu Sayao în 1943 delicată, dar fără să transmită prea multe, o Eleanor Steber în 1949 feminină, dar psihologic nulă, alături de care radiază de tinerețe chiar Giuseppe di Stefano, o Maria Caniglia în 1939, mare doamnă, afectată, însă iubită de Beniamino Glgli, plin de delicatețe, sau o Licia Albanese în 1946, ignorând aproape complet teatrul, chiar dacă sub conducerea lui Arturo Toscanini, și el cuprins de o febrilitate cam nejustificată. Ceea ce le lipsește tuturor acestor soprane este exact romantismul, în sensul literal al cuvântului, marea dramă sufletească împărtășită pe scenă, unui public pe post de martor tăcut al unei tragedii. Nu era cazul atunci, artificiul vocalizelor părea să țină loc de orice altceva. E suficient să ascultați Sempre libera din actul I ca să vă convingeți, este aria care dă tonul dramei din restul operei.

#1 – Maria Callas
La traviata: Maria Callas, Giuseppe di Stefano, Ettore Bastianini – Carlo Maria Giulini, Teatro alla Scala, live 1955 – EMI

În 1955 se produce ruptura definitivă de această tradiție. Lucchino Visconti, îndrăgostit de operă și de Maria Callas (în sens artistic, căci altfel, el era homosexual), creează o producție legendară a operei La traviata. Rochiile Violettei sunt excepțional de frumoase și de elegante, Callas apărea, poate pentru prima dată, drept o mare frumusețe. Și chiar era, în această montare era, într-adevăr, cea mai frumoasă.

Decorurile pe care contele Visconti (provenind dintr-una dintre cele mai proeminente familii de aristocrați din Milano, cu o istorie de multe secole, inclusiv ca stăpânitori ai orașului) le completase cu piese de mobilier aduse de acasă de la el au făcut ca la premieră Carlo Maria Giulini, dirijorul, să amuțească de uimire în fața splendorii de pe scena actului I. Iar publicul, la fel, a rămas și astăzi visător, recomandând la infinit înregistrarea transmisiunii radio din acea seară, în ciuda unui sunet aproape intolerabil de prost. În acest context, al unei producții nemaivăzute, performanța vocală și dramatică a divei a fost uluitoare, e imposibil să nu te simți sfâșiat ascultând-o chiar așa, printre toate zgomotele de fond ale capturii audio.

1955 – Maria Callas

Pur și simplu Callas este extraordinar de dramatică de la un capăt la altul al operei, în care coloratura actului I (Follie! Follie! – Sempre libera) este executată cu siguranța unei cântărețe de belcanto, dar atât de înfrigurat, încât anticipează practic, ca o premoniție, toată tragedia care urmează. Di Stefano este ardent și nu prea subtil, în schimb Bastianini este un model de școală italiană de canto. Dar este imposibil să rămâi indiferent la disperarea cu care Violetta strigă Giammai! No! No! în finalul de la Pura siccome un angelo, continuată apoi în Non sapete quale affeto... pentru a duce către insuportabil actul III, Ah! Gran Dio! Morir si giovine… Și nu numai atât, dacă e ceva de reproșat muzical acestui disc, e faptul că Giulini nu reușește să impună propriu-zis un ritm al spectacolului, pentru că descompunerea psihologică din ceea ce cântă la Divina îl lasă doar în postura de însoțitor al unei nesfârșite emoții. E Traviata lui Visconti și a Mariei Callas mai întâi, a teatrului și a dramei, abia apoi a lui Verdi și a lui Giulini, deși vocal, e perfectă. Abia un an mai târziu, în 1956, o înregistrare live ni-l arată pe același dirijor reușind să preia controlul asupra desfășurării evenimentelor de pe scenă, într-o performanță superbă, dar nu mai bună decât cea de la premieră. Așa cum nici înainte, chiar ea, Callas, nu se desprinsese de obiectivul unei performanțe vocale, metamorfoza ei nu se produsese încă, nici în live-ul din Mexic din 1951 (cu un sunet atroce), nici pe discul din studioul CETRA, din 1953, la apogeul ei vocal, însă cu un anturaj mai degrabă provincial. Astfel încât sublimul îl mai putem admira în live-urile din 1958 de la Londra (pe care o prefer și eu) și de la Lisabona, ambele cu sunet mai bun decât în 1955 și cu parteneri excelenți, Cesare Valetti și respectiv Alfredo Kraus (doar 31 de ani,  ce tânăr!). Aici se poate vorbi chiar și de neșansa companiei EMI de a avea în catalog o mare înregistrare de studio cu La traviata: în 1955 totul era pregătit pentru Maria Callas, din nefericire, ea nu a putut înregistra pentru că avea un contract de exclusivitate pentru acest rol cu CETRA. Astfel încât partenerii de studio obișnuiți ai divei, Tullio Serafin, corul și orchestra de la Teatro alla Scala, Giuseppe di Stefano și Tito Gobbi (un Germont la fel de emoționant ca Rigoletto sau Posa așa cum i-a imaginat marele bariton) au cântat împreună cu și pentru Antonietta Stella, o Violetta tristă, o voce fără personaj. Încercări au mai fost, azi promovate cu obstinație în colecția Great Recordings of The XXth Century, dar în 1982 Renata Scotto e la capătul puterilor, o voce excesiv de dramatică, a cărei isterie n-o pot acoperi nici perfecțiunea lui Ricardo Muti, nici eleganța lui Alfredo Kraus  și nici marele stil al lui Renato Bruson. Poate doar Beverly Sills, în 1971, cu un Nicolai Gedda sensibil și un Rolando Panerai parcă prea tânăr vocal, reușește să facă puțină lumină într-un catalog altfel destul de searbăd. Chiar și starul de azi al EMI, Angela Gheorghiu, a înregistrat rolul pentru DECCA tot live. Nu rămâne decât imaginația, oare cum ar fi fost Schwarzkopf în rolul Violettei?

#2 – Angela Gheorghiu
La traviata: Angela Gheorghiu, Frank Loppardo, Leo Nucci – Georg Solti, Royal Opera House of Covent Garden, live 1994 – Decca

A apărut parcă de nicăieri, după  Zerlina la Covent Garden în 1992, Adina la Viena și Mimi la Metropolitan, o soprană bună, cu potențial, o voce care putea mai mult, un timbru întunecat care amintea parcă de Callas, vag, au fost atâtea altele înaintea ei cărora li s-a prezis că vor fi a doua mare divă, și Sylvia Sass, care n-a înregistrat mai nimic din cauza impresariatului de stat comunist maghiar, și Teresa Stratas, în care Zeffirelli a văzut-o cu încăpățânare tot pe Maria atunci când a filmat La traviata, în 1982…   În România nu era timp pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru muzică. În 1992, Stella Roman pleca dintre noi fără ca nimeni să o fi întrebat, după Revoluție, cum a fost, doamnă, să cântați cu Giovanni Martinelli?

În fine, după premiera de la Teatro alla Scala, din 1992, a producției semnate de Liliana Cavani, cu Muti deplângând în acea vreme dispariția marilor voci, Tiziana Fabbriccini n-a reușit să schimbe opinia conform căreia Violetta Valéry aparține unei epoci de aur care apunea. Acesta este, în mare, contextul în care a debutat la Royal Opera House, în noua producție a lui Richard Eyre, sub ochiul expert al lui Georg Solti, o aproape necunoscută, Angela Gheorghiu. A fost o seară care a catapultat cariera sopranei spre infinit… and beyond. Și asta nu s-a datorat numai ochilor acelora mari sau părului aceluia atât de negru, strălucind parcă și mai mult atunci când se revărsa peste rochia albă, inspirată parcă din costumele Gretei Garbo impersonând, pe ecran, Dama cu camelii. Nici fragilitatea emoționantă a stângăciei mâinilor acelora care se frângeau și nu-și găseau mai nici o clipă locul, un joc dominat încă de tracul începuturilor, nici vibrato-ul unei voci tinere care nu era folosit peste tot în avantaj nu au împiedicat triumful. Pentru că, înainte de corectitudinea academică, pe scenă contează mai mult emoția. Iar atunci, în 1994, emoția a fost totală. Există, desigur, un DVD cu acest spectacol, despre care am mai scris aici: 24 de ore… Apoi DECCA a publicat și pe CD spectacolul.

La traviata, 1994

Iar aici rămân doar vocea și amintirea imaginilor, într-un fel e un test, și trecut cu succes. Premoniția morții, care stăpânește această operă, este dublată de inocență, în cazul Angelei în mare parte, abia de la Ah! Dite alla giovine… înfrigurarea ajunge s-o maturizeze, s-o spiritualizeze. E limpede că o semidebutantă nu putea avea alături un super tenor, riscurile trebuie minimizate, nu?, și, într-adevăr, Frank Loppardo nu strălucește, dar nici nu e rău, un pic scolastic, un timbru mai puțin opulent însă suficient pentru a nu strica nimic din magie. Leo Nucci este discret și totuși fără cusur.

În 2007 apare un nou DVD de la Teatro alla Scala, cu producția Lilianei Cavani amintită mai sus, la fel de bun, poate chiar mai bun în unele momente. Discuri de studio nu sunt cu Angela, rămân însă o sumedenie de broadcast-uri live, realizate în condițiile tehnologiei secolului XXI, adică aproape perfecte, de la Metropolitan, în special, în care noua divă cântă alături de Jonas Kaufmann în 2006 sau James Valenti, o revelație în 2010.

De altfel, este clar că acest imens succes a produs o nesperată emulație în lumea operei, în care mașinăria de marketing a exploatat la maximum oportunitatea, chiar dacă Anna Netrebko în 2005, alături de un Rolando Villazon în mare vervă, n-are decât valoarea unui succes comercial incontestabil, fără alte veleități.

#3 – Virginia Zeani
La traviata: Virginia Zeani, Ion Buzea, Nicolae Herlea – Jean Bobescu, Opera Națională București, 1968 – Electrecord

Virginia Zeani este pentru opera La traviata, după 458 de spectacole în rolul Violettei Valéry, ceea ce a fost Mario del Monaco pentru Otello, cu diferența că, în materie de discografie, împărtășește o soartă care seamănă cu cea a Magdei Olivero: puține discuri de studio, multe live-uri de o calitate tehnică slabă, însă imens apreciate de cunoscători.

E inutil să încerc s-o descriu pe Zeani în acest rol, atâta vreme cât avem la îndemână cel mai recent interviu al ei, în care povestește despre filosofia personajului. Reproduc mai jos secvența, interviul complet fiind disponibil aici: Interviu Virginia Zeani

„Violetta Valéry a fost o inspirație pentru toate sopranele. O femeie nemaipomenit de inteligentă și e considerată, depinde de regizorii care au pus în scenă opera, dar în linii generale, drept un personaj de un romantism extrem. Eu am văzut filmul despre Marguerite Gauthier, Camille,  cu Greta Garbo , eram mititică, aveam 12-14 ani, m-am dus să-l văd de vreo 4-5 ori, la ora 12, după ce terminam școala, ca s-o văd pe ea și m-a impresionat nemaipomenit.

Câte un regizor modern o vede ca pe o femeie complet vulgară, dar eu o văd în chip de eroină romantică la extrem, așa cum o vedea și Alexandre Dumas fiul. O femeie superbă, o femeie plină de sensibilitate, o femeie delicată dar ca meserie, dat fiind că provenea dintr-un mediu de jos, ca meserie ea și-a ales să fie amanta oamenilor foarte bogați. Alexandre Dumas descrie în cartea lui că a văzut-o trecând prin fața lui, într-o trăsură, și i se părea că era o prințesă, așa de frumoasă era și așa maniere elegante avea. Normal că anumiți regizori nu vor să înțeleagă acest lucru și o transformă într-o damă de consumație. Dar eu sunt departe de gândurile astea, pentru mine ea este sublimată de Verdi. Nici o Violetta nu poate fi la fel cu alta, pentru că fiecare soprană își creează o căsătorie între ea și Verdi atunci când cântă acest rol. Asta este părerea mea. Adică, tu cum îl simți pe Verdi când îl asculți, vorbind, prin acest personaj, tu ca soprană te transformi în sufletul tău, adică te căsătorești cu Verdi. Deci o căsătorie a lui Verdi cu mine nu poate să semene cu altă căsătorie a lui Verdi cu altele.”

La traviata, 1968

Discul din studiul Electrecord din 1968 este departe de a fi perfect, deși există o anumită perfecțiune de statuie antică în vocea Virginiei Zeani, capturată însă un pic cam târziu. Totul de la un capăt la altul e ireproșabil, totuși fără mari vertijuri emoționale. Ca de obicei în cazurile discurilor de operă românești, orchestra e destul de bună, un pic pedantă, școlărească pe alocuri. Ion Buzea e atrăgător vocal, cântă chiar cu pasiune De miei bolenti spiriti, ba chiar Nicolae Herlea are și el momente bune, chiar dacă Germont al lui e un Rigoletto morocănos în cea mai mare parte. Cu atât mai bine, astfel marea soprană iese și mai mult în evidență și senzația pe care o ai ascultând-o este că parcă îi trage pe toți după ea, aducându-i la nivelul ei.

#4 – Ileana Cotrubaș
La traviata: Ileana Cotrubaș, Placido Domingo, Piero Cappuccilli – Carlos Kleiber, Munchen Opera, 1978 – DG

Este într-adevăr uimitor că există cel puțin 3 soprane din România, din generații diferite, care au contat cu adevărat în La traviata la nivel mondial. Fără să cădem în nici un fel de patetisme naționaliste, există probabil ceva în melodrama lui Verdi care se potrivește foarte bine cu sopranele de la noi din țară.

La traviata, 1978

Iar înregistrarea de studio din 1978 e una foarte reușită. Cotrubaș nu avea neapărat forța unei soprane de coloratură de mare anvergură pentru a traversa primul act, dar avea ceea ce azi lipsește multor soprane: sensibilitate. Violetta ei este fragilă și delicată, în același fel în care a fost și o Gilda emoționantă, pe discul cu Rigoletto. În 1981, după succesele din Europa cu acest rol, a cântat și 5 Traviate la Metropolitan Opera, dintre care una a fost televizată, iar fanii ei așteaptă și azi editarea pe DVD a telecastului. În rest, discul este impecabil, Placido Domingo, un partener de scenă obișnuit al sopranei, și Piero Cappuccilli nu au nici o problemă, de nici un fel, cu rolurile lui Alfredo și Giorgio Germont.

#5 – Montserrat Caballe
La traviata: Monserrat Caballé, Carlo Bergonzi, Sherill Milnes – Georges Prêtre, RCA Opera Italiana, 1968 – RCA

La traviata, 1967

În 1968, Montserrat Caballé era nu numai tânără, dar și foarte frumoasă, așa cum se vede și pe coperta discului, în care e aproape de nerecunoscut. Toată tehnica ei de belcanto face ca actul I să fie limpede, precis și cu tot felul de pianissimo-uri în cele mai neașteptate dar potrivite locuri. Bergonzi este regal în rolul lui Alfredo, de o lejeritate dezarmantă, iar Milnes aduce tinerețea în personajul lui Germont. Prêtre și orchestra RCA – corecți și nimic mai mult.

#6 – Cheryl Studer
La traviata: Cheryl Studer, Lucian Pavarotti, Juan Pons – Jame Levine, Metropolitan Opera, 1992 – DG

La traviata, 1992

O Traviata neașteptată. Cheryl Studer era la acea vreme o soprană mozartiană aproape perfectă, Donna Anna și Die Konigin der Nacht fiind interpretate strălucitor. Apoi, în repertoriul lui Richard Strauss făcea furori ca Salome. Nimeni nu și-o imagina drept Violetta. Nimeni nu o credea în stare, având în vedere strălucirea metalică a vocii ei, de lacrimile din Dammi tu forza, o Cielo!. A fost o Violetta complet diferită de cea a Mariei Callas, un stil aproape opus, cu nimic mai prejos însă. Poate doar le charme. James Levine și orchetra de la Metropolitan sunt perfecți, fiecare tril, fiecare tremolo al corzilor, fiecare sunet este un moment de intensitate emoțională. Juan Pons propune un Germont suav care a provocat la vremea lui. Luciano Pavarotti apărând cu dispensă de la casa lui de discuri, DECCA, pe acest disc DG, trecut de prima tinerețe, cu un timbru parcă mai baritonal, cu insolența emisiei atenuată față de epoca sa de glorie, e oricum fantastic. Sigur, nu e mai bun decât în 1979, numai că pe discul din acel an Joan Sutherland nu are nimic altceva decât niște note cu care jongelază, dar atât, și parcă e chiar un pic obosită față de tentativa ei anterioară, din 1962, cu un Bergonzi luxuriant. Tot așa, nici Gruberova nu reușește să convingă în 1993, prea mult belcanto, prea puțină dramă.

#7 – Pilar Lorengar
La traviata: Pilar Lorengar, Jaime Aragall, Dietrich Fischer-Dieskau – Lorin Maazel, Deutsche Oper Berlin, 1968 – DECCA

La traviata, 1969

Probabil cea mai subiectivă alegere din discografie, dar mie îmi place foarte mult puritatea tinerească din vocea lui Pilar Lorengar, pe undeva seamănă cu interpretarea Angelei Gheorghiu din 1994. Alături de ea, un tenor prea puțin mediatizat, însă cu o voce atât de frumoasă, Jaime Aragall. Și, desigur, un Giorgio Germont rasat, poate cel mai intelectualizat, al lui Dietrich Fischer-Dieskau. Maazel e, ca de obicei, aproape anonim.

Un comentariu la “Cele mai frumoase camelii

  1. OperaOnline
    Octombrie 28, 2012

    COTRUBAS COTRUBAS COTRUBAS

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 26, 2012 de în Discografie, Muzica şi etichetată , , , , , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.455 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: