Inspirat de articolele despre muzica reflectată în literatură scrise de un confrate blogger (blogul său se numește Ce-am mai citit ) mi-am adus aminte de un fragment superb din Madame Bovary – Moravuri de provincie (subtitlul e important) a lui Gustave Flaubert.

Fragmentul descrie cum arăta un spectacol de operă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la un teatru de operă din Rouen, Franța. Nu o să fac o analiză aici, dar despre cum era mai prețuit tenorul într-o operă totuși centrată pe soprana de coloratură din rolul titular, despre suspinele doamnelor din lojele teatrului și despre cum se putea ieși în timpul unei reprezentații pentru a merge la o cafenea, merită să citiți sau să recitiți mai jos. A, să nu uit, este vorba despre opera Lucia di Lammermoor, de Gaetano Donizetti. Da, exact opera aia, cu diva însângerată. Așadar:

Lucia di Bovary

Lumea stătea lângă zid, aşezata în ordine, între balustrade. La colţul străzilor din apropiere, pe nişte afişe uriaşe era scris de mai multe ori, cu litere ciudate: Lucie de Lamermoor… Lagardy… Opera… etc […]

Cum intră în vestibul, Emmei începu să-i bată inima tare. Fără să vrea, zâmbi din vanitate când văzu mulţimea înghesuindu-se spre dreapta prin celălalt coridor, pe când ea urca scara spre primele loji. Se bucură ca un copil când împinse cu un deget largile porţi tapisate; trase adânc în piept mirosul de praf de pe culoare, şi, de îndată ce luă loc în loja ei, îşi îndreptă bustul într-o atitudine degajată, de ducesă.

Sala începu să se umple, lumea îşi scotea lornioanele din tocuri, şi abonaţii, zărindu-se de departe, se salutau. Veneau ca să mai uite, în desfătările artei, de toate necazurile negustoriei; dar, fără să piardă din vedere afacerile, mai vorbeau încă despre bumbac, despre spirt sau despre indigo. Puteai să vezi acolo capete blajine de bătrâni, fără nici o expresie, şi care, cu părul şi cu faţa albă, erau ca nişte medalii de argint, şterse, ca suflate cu plumb. Tinerii fanţi se învârteau în stal, fuduli ca nişte păuni, lăsând să li se vadă în deschizătura vestei cravata roză sau verde; şi doamna Bovary îi admira de sus, cum stăteau rezemaţi cu palma întinsă a mănuşilor galbene în bastonaşele cu măciulii de aur.

Între timp, lumânările de la orchestră se aprinseră; policandrul se lăsă din tavan, revărsând în sală, o dată cu sclipirea cristalurilor, o veselie neaşteptată; intrară apoi muzicanţii, unii după alţii, şi izbucni mai întâi un tărăboi de contrabasuri sforăitoare, de scârţâit de viori, de pistoane care trâmbiţau, de flaute şi flajeolete care chiţcăiau. Dar de pe scenă se auziră trei bătăi; începu un uruit de ţimbale, instrumentele de alamă izbucniră toate deodată în acorduri, şi în ridicarea cortinei apăru un peisaj.

Era o răspântie într-o pădure, cu o fântână în stânga, la umbra unui stejar. Ţărani şi nobili, cu pelerine scoţiene pe spate, cântau toţi laolaltă un cântec de vânătoare; apăru apoi un căpitan care, cu amândouă braţele ridicate spre cer, invocă îngerul răului; veni încă unul; plecară amândoi, şi vânătorii reîncepură să cânte.

Emma retrăia lecturile tinereţii; se simţea în plin Walter Scott. I se părea că aude prin ceaţă sunetul cimpoaielor scoţiene chemându-se peste câmpurile cu mărăcini. De altfel, aducându-şi aminte romanul, înţelegea mai uşor libretul opere; şi urmărea subiectul frază cu frază, în timp ce gândurile nelămurite care-i tot veneau în minte se risipeau îndată sub vijelia muzicii. Se lăsa purtată de legănarea melodiilor, ea însăşi simţindu-se vibrând cu toată fiinţa, ca şi cum arcuşurile viorilor s-ar ti plimbat pe nervii ei. Nu se mai sătura să contemple costumele, decorurile, personajele, copacii pictaţi, care tremurau când se umbla pe scena, şi tichiile de catifea, mantalele, spadele, toate închipuirile acelea care se mişcau armonios ca-n atmosfera unei alte lumi. Dar apăru o femeie tânără, care aruncă o pungă de bani unui gentilom îmbrăcat în verde. Femeia rămase singură, şi atunci, ca murmurul unei fântâni sau ca un ciripit de păsări, se auzi un flaut. Lucia începu cu un aer grav cavatina în sol major; se tânguia de suferinţele dragostei; voia sa aibă aripi. Emma, la fel, ar fi voit sa fugă din viaţă, să se înalţe zburând într-o îmbrăţişare. Deodată apăru Edgar Lagardy.

Avea acea paloare minunată care dă seminţiilor focoase ale Sudului ceva din măreţia marmurelor. Statura lui puternică era strânsă într-o tunică scurtă de culoare închisă; un mic pumnal sculptat îi juca săltând pe coapsa stingă. Arunca priviri galeşe, arătându-şi dinţii albi. Se spunea că o prinţesă poloneză, auzindu-l într-o seară cântând pe plaja de la Biarritz, unde-şi călăfătuia şalupele, se îndrăgostise de el. Se ruinase din cauza lui. O părăsise pentru alte femei, şi faima asta sentimentală nu făcea decât să-i sporească reputaţia artistica. Diplomat, cabotinul avea chiar grijă ca în reclame să se strecoare întotdeauna o frază poetică despre puterea de vrajă a persoanei sale şi sensibilitatea sufletului său. O voce frumoasă, o nezdruncinată cutezanţă, mai mult temperament decât inteligenţă şi mai mult patos decât lirism izbuteau să dea oarecare valoare acestei minunate firi de şarlatan, în care era ceva de frizer şi de toreador.

Chiar de la prima scenă stârni entuziasm. O strângea pe Lucia în braţe, o lăsa, iar se întorcea, părea deznădăjduit; avea izbucniri de mânie, apoi oftări jalnice, de-o nesfârşită duioşie, şi notele scăpau din gâtul lui gol însoţite de suspine şi de sărutări. Ca să-l vadă, Emma se apleca, zgâriind cu unghiile catifeaua lojii. Îşi umplea inima cu aceste tânguiri melodioase, care se prelungeau în acompaniamentul contrabasurilor ca nişte ţipete de naufragiaţi în vuietul unei furtuni. Recunoştea tot delirul şi chinurile sufleteşti de care era cât pe ce să moară. Avea impresia că vocea cântăreţei nu-i decât ecoul conştiinţei sale, iar iluzia aceasta, care o vrăjea, ceva chiar din propria ei viaţă. Dar nimeni pe lume nu o iubise cu atâta dragoste. Rodolphe nu plângea ca Edgar, atunci, în ultima seară, pe clar de lună, când îşi spuneau: „Pe mâine, pe mâine”. Sala se zguduia de strigăte de bravo; începură să cânte încă o dată aria finală; îndrăgostiţii vorbeau de florile de pe mormântul lor, de jurăminte, de surghiun, de soartă, de speranţe, iar când cântară cel din urmă adio, Emma scoase un ţipăt ascuţit, care se pierdu în sunetele ultimelor acorduri.

— Oare de ce, întrebă Bovary, nobilul acela o prigoneşte cu atâta înverşunare?

— Da’ de loc, răspunse ea; acela-i amantul ei.

— Cu toate astea, se jură că o să se răzbune pe familia ei, pe când celălalt, cel care a venit adineauri, zicea: „Eu o iubesc pe Lucia şi cred că şi ea mă iubeşte”. De altfel, acela a plecat la braţ cu tatăl ei. Căci nu-i aşa că pipernicitul acela urât cu pană de cocoş la pălărie e tatăl ei?

Cu toate lămuririle Emmei, de cum începu acel duo recitativ în care Gilbert îi arată stăpânului său Ashton mârşavele lui uneltiri, Charles, văzând falsul inel de logodnă care trebuia s-o amăgească pe Lucia, crezu că era o amintire de dragoste trimisă de Edgar. De altfel, mărturisea că nu înţelege subiectul, fiindcă din cauza muzicii nu se auzeau bine cuvintele.

— Ce-are-a face? spuse Emma. Taci!

Dar el continuă, plecându-se pe umărul ei:

— Ştii că mie-mi place să-mi dau seama despre ce-i vorba.

— Da, taci odată! zise ea enervată.

Lucia înainta, mai mult susţinută de femeile din jurul ei, cu o cunună de lămâiţă pe cap şi mai palidă decât rochia de satin alb. Emma se gândea la ziua nunţii ei şi se vedea iarăşi acolo, printre lanurile de grâu, pe potecuţa pe care se-ndreptau spre biserică. Oare de ce nu s-a împotrivit, n-a implorat, ca asta? Din contră, ea era bucuroasă, fără să bage de seamă prăpastia în care se azvârlea… Ah! dacă, în frăgezimea frumuseţii, ei, înainte de a fi fost întinată de căsătorie şi de dezamăgirea adulterului, şi-ar fi putut clădi viaţa pe-o inimă puternică şi largă, atunci virtutea, dragostea duioasă, voluptăţile şi datoria s-ar fi contopit, şi ea nu ar fi coborât niciodată dintr-o fericire atât de înaltă. Dar o asemenea fericire era, fără îndoială, o minciună scornită pentru a curma nădejdea oricărei dorinţe. Cunoştea acum cât de mici sunt pasiunile pe care arta le exagera. Silindu-se deci să-şi întoarcă gândul de la toate acestea, Emma nu mai voia să vadă în această tălmăcire a durerilor ei decât prezentarea în imagini a unei născociri, bună să desfete ochii, şi chiar zâmbea în sine, cu o milă dispreţuitoare, atunci când, în fundul teatrului, de după perdeaua de catifea, apăru un bărbat într-o manta neagră.

Când făcu un gest, pălăria lui mare, spaniolă, îi căzu jos; şi-n aceeaşi clipă, instrumente şi cântăreţi intonară aria pe şase voci. Scăpărând de mânie, Edgar îi domina pe toţi cu vocea lui limpede. În note grave, Ashton îi arunca provocări ucigaşe. Lucia se văicărea cu o voce ascuţită, Arthur modula aparte sunete mijlocii, iar vocea de prim-bas a ministrului sforăia ca o orgă, pe când vocile femeieşti, reluându-i cuvintele, le repetau minunat, în cor. Stăteau toţi în rând şi dădeau din mâini; şi mânia, răzbunarea, gelozia, groaza, mila şi uimirea se revărsau laolaltă de pe buzele lor întredeschise. Îndrăgostitul insultat flutura spada scoasă; guleraşul lui de dantelă se ridica în răstimpuri, o dată cu mişcările pieptului, se plimba cu paşi mari încoace şi încolo, sunându-şi pintenii auriţi ai cizmelor moi, largi la glezne. Trebuia să aibă, gândea Emma, o dragoste nesecată, ca să se reverse asupra mulţimii în atât de largi efluvii. Toată pornirea ei de a ponegri era spulberată de poezia rolului care o copleşea, şi, prin iluzia personajului, atrasă spre omul care juca, încercă să-şi închipuie viaţa lui, viaţa aceea răsunătoare, extraordinară, splendidă, pe care ar fi putut-o duce şi ea, totuşi, dacă soarta ar fi vrut. S-ar fi cunoscut. S-ar fi iubit! Ar fi călătorit cu el din capitală în capitală, prin toate ţările Europei, împărtăşindu-i oboseala şi mândria, strângând florile care i se aruncau, brodându-i costumele cu mâna ei; apoi, în fiecare seară, în fundul unei loji, în dosul zăbrelelor de aur, ar fi cules, extaziată, expansiunile acestui suflet, care n-ar fi cântat decât pentru ea; iar el, pe scenă, jucând, s-ar fi uitat la dânsa. Dar o cuprinse un fel de nebunie: o privea, fără doar şi poate! îi veni să alerge în braţele lui, să se pună la adăpostul puterii lui, ca în însăşi întruchiparea iubirii, şi să-i spună, să-i strige: „Răpeşte-mă, ia-mă, să plecăm! Ţie, ţie, tot focul din mine şi toate visurile mele!”

Cortina căzu.

Mirosul de gaz se amesteca cu acela al respiraţiilor; adierea produsă de evantaie făcea atmosfera şi mai înăbuşitoare. Emma vru să iasă; coridoarele erau ticsite, şi căzu la loc pe fotoliul ei, sufocată de palpitaţii. Temându-se să n-o vadă leşinând, Charles alerga la bufet să-i aducă un pahar cu sirop de migdale.

Cu mare greutate izbuti să se întoarcă la locul lui, căci, din pricina paharului pe care-l ţinea cu amândouă mâinile, lumea se izbea de coatele lui la fiecare pas; vărsă chiar vreo trei sferturi din el pe umerii unei roueneze care purta mâneci scurte şi care, simţind lichidul rece curgându-i pe şale, scoase nişte ţipete ca de păun, ca şi cum ar fi asasinat-o. Soţul ei, care era un textilist, se înfurie împotriva neîndemânaticului, şi pe când ea-şi ştergea cu batista petele de pe frumoasa rochie de tafta, de culoarea cireşei, el bodogănea foarte ursuz cuvintele: despăgubire, cheltuială, restituire. În cele din urmă Charles ajunse la nevastă-sa, spunându-i gâfâind:

— Am crezut, zău, că acolo rămân! E-o lume!… O lume!… Adăugă: Ghici pe cine-am întâlnit sus?! Pe domnul Léon!

— Léon?

— Chiar el! O să vină să-ţi prezinte omagiile sale.

Şi, cum termină de spus, fostul secretar din Yonviile intră în lojă.

Întinse mâna fără multa ceremonie, ca un nobil; iar doamna Bovary o întinse maşinal pe-a ei, supunându-se fără îndoială unui imbold mai puternic. Nu o mai simţise din seara aceea de primăvara, când se-auzea ploaia picurând pe frunzele verzi, când îşi spuseseră adio, în picioare, lângă fereastră. Dar aducându-şi repede aminte de ceea ce se cuvine să facă în situaţia în care era, se scutura printr-o sforţare de aceasta moleşeală ce i-o dădeau amintirile şi începu să bolborosească repede:

— Ah! bună ziua… Cum? Aici?

— Tăcere! strigă cineva din stal, căci începea actul al treilea.

— Vra să zică sunteţi la Rouen?

— Da.

— Şi de când?

— Afară! Afară!

Lumea se-ntorcea spre ei; tăcură.

Dar din clipa aceea Emma nu mai ascultă; şi corul invitaţilor, o scenă cu Ashton şi valetul lui, marele duet în re major, totul trecu pentru ea ca într-o depărtare, ca şi cum instrumentele ar fi devenit mai puţin sonore, iar personajele s-ar fi dus mai în fund; îşi aducea aminte partidele de cărţi de la farmacist şi plimbarea pe care-o făcea ia doică, lecturile din chioşc, conversaţiile în doi la gura sobei, toată acea sărmană dragoste atât de potolită şi de lungă, atât de discretă, atât de duioasă, şi pe care ea totuşi o uitase. De ce oare se întorcea? Ce ţesătură de împrejurări îl aducea iarăşi în viaţa ei? Stătea în spatele ei, cu umărul rezemat de despărţitura lojii, şi, din când în când, Emma se simţea înfiorată de suflarea lui călduţă, care-i venea în păr.

— Vă distrează toata istoria asta? o întrebă el, aplecându-se atât de mult, încât vârful mustăţii lui îi atinse obrazul.

Ea-i răspunse alene:

— O, Doamne, nu! Nu prea…

Atunci propuse să iasă din teatru, ca să ia undeva o îngheţată.

— Ah, nu încă, să mai stăm! zise Bovary. Asta e cu părul despletit: promite să fie tragic.

Dar scena nebuniei nu o interesa pe Emma, şi jocul cântăreţei i se păru exagerat.

— Prea ţipă, zise ea, întorcându-se spre Charles, care asculta.

— Da… poate… puţin, răspunse el, şovăind între sinceritatea plăcerii pe care-o simţea şi respectul pe care-l avea faţă de părerile soţiei sale.

Apoi Léon zise oftând:

— Ce căldură!

— De nesuportat, într-adevăr.

— Îţi face rău? întrebă Bovary.

— Da, mă-năbuş; să plecăm.

Léon îi puse pe umeri, cu delicateţe, şalul ei lung de dantelă şi plecară tustrei să stea în port, la aer, în faţa vitrinei unei cafenele.

Se vorbi mai întâi despre boala ei, cu toate că Emma îl întrerupse pe Charles din când în când, de teamă, zicea ea, să nu-l plictisească pe domnul Léon; iar el îi istorisi că avea să stea la Rouen doi ani într-un mare birou de notariat, ca să se deprindă cu afacerile din Normandia, care erau altfel decât cele care se tratau la Paris. Întrebă apoi de Bertbe, de familia Homais, de tuşa Lefrançois; şi cum faţă de soţ nu mai aveau nimic să-şi spună, în curând conversaţia luă sfârşit.

Nişte oameni care ieşiseră de la spectacol trecură pe trotuar, fredonând sau zbierând cât îi ţinea gura: O, înger frumos, Lucia mea! Atunci Léon, ca să facă pe omul care se pricepea, începu să vorbească despre muzică. Văzuse pe Tamburini, Rubini, Persiani, Grisi, pe lângă care Lagardy, cu toată faima lui, nu făcea doi bani.

— Cu toate acestea, îl întrerupse Charles, care gusta câte puţin din îngheţata lui cu rom, se pretinde că în ultimul act e absolut minunat; îmi pare rău că n-am stat până la sfârşit, căci începea să-mi placă.

— De altfel, reluă secretarul, în curând o să mai dea o reprezentaţie.

Dar Charles îi răspunse că ei pleacă a doua zi. […]