Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Don Carlo de România – Anul Verdi


Giuseppe Verdi: DON CARLO
25.01.2013, vineri, la Sala Radio, versiune concert
Dirijor: David Crescenzi, Orchestra Națională Radio, Corul Academic Radio (dir. Dan Mihai Goia)
Daniel Magdal (Don Carlo), Sorin Drăniceanu (Filippo II), Ionuț Pascu (Rodrigo), Horia Sandu (Il Grande Inquisitor), Carmen Gurban (Elisabetta), Andrada Roșu (Eboli), Octavian Vlaicu (Un fratre), Rodica Vica (una voce), Liviu Indricău (Il conte di Lerma, un araldo).

În 2013 sunt aniversați simultan Giuseppe Verdi și Richard Wagner. Toată lumea muzicală va profita de acest dublu bicentenar (cei doi zei ai operei s-au născut în 1813) programând cât mai multe compoziții ale lor în stagiunea curentă. Melomanii români vor avea de câștigat încă și mai mult, pe lângă calendarul sezonului de la Operă, Sala Radio sau Ateneu avem și bienalul Festival Enescu în al cărui program sunt anunțate Tetralogia, Otello și Requiem-ul verdian. Pentru o dată suntem mai aproape de lumea lor, cea a lui Verdi și Wagner…

O avanpremieră a acestui an a fost pe 7 decembrie la Teatro alla Scala, care a inaugurat un nou Sant’Ambrogio cu un Lohengrin excepțional. Din fericire, spectacolul a putut fi urmărit live și în România, la cinematograf. O șansă. N-am ratat-o, nu aveam voie și v-am povestit deja cum a fost acestă nouă istorie a Cavalerului alb

Ieri a fost rândul falangelor românești să ridice mănușa provocării acestui turnir mondial etalând spendidele flamuri, armuri și amoruri (muzicale desigur) ale uneia dintre cele mai frumoase opere verdiene, Don Carlo.

Don Carlo la Sala Radio

Pentru mine, un umil locuitor al Imperiului Operei, rătăcind fascinat prin templele închinate vocii umane, îngenunchind emoționat în fața celei mai nemateriale minuni, cea a muzicii,  ziua de ieri a fost una cu totul și cu totul specială. O coincidență minunată (există coincidențe?) a făcut ca tot ieri, cel mai mare Don Carlo român, acest prinț al tenoratului românesc, Vasile Moldoveanu să fie decorat de statul român cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Comandor, să fie astfel recunoscut oficial, chiar dacă atât de târziu, drept reprezentativ pentru cultura românească. Acum exact patru luni mi-a făcut onoarea de a-mi acorda un interviu, telefonic, a fost o discuție despre muzică, despre cultură și societate pe care, dacă n-ați citit-o deja, vă invit încă o dată s-o parcurgeți, ca să aveți aceeași înțelegere a lucrurilor ca și mine acum, anume că Opera este oglinda unei țări. Iar ieri, grație doamnei Ioana Diaconescu, poeta cea delicată dar capabilă să se bată și să învingă singură un stat pentru a-l reabilita și pentru a-l (re)aduce în atenție pe marele tenor uitat, am putut să-l întâlnesc pe cel care a cântat la Metropolitan Opera în roluri principale mai mult decât toți ceilalți soliști masculini români la un loc, fie că erau tenori, baritoni sau bași (105 apariții pe scena din New York), cel care a trăit visul american de-adevăratelea. Nu spun vorbe mari. Vasile Moldoveanu a fost condamnat la moarte de către statul român pentru vina de a visa. A plecat în 1972 din România, refuzul său de a se mai întoarce în țară, pentru a relua anii de galere în care era mai mereu pus să cânte roluri insignifiante, a fost echivalat de aberația comunistă cu trădarea de patrie. Zece ani mai târziu a fost „grațiat”, în presa centrală anunțul acestei clemențe cenzura viclean pasajul din sentința care îi comuta pedeapsa la „doar” șase ani și jumătate de închisoare corecțională. Abia după 2000 a fost rejudecat procesul și el a fost achitat și reabilitat formal, abia în 2013 a fost decorat și recunoscut formal. În inima melomanilor însă, n-a fost nevoie niciodată nici de vreo reabilitare și nici de vreo recunoaștere formală.

Opera Don Carlo este o creație în stilul grand opera, lungă, complexă, monumentală, cu multe roluri principale (cel puțin cinci în locul clasicei triplete soprană-tenor-bariton), astfel încât România săracă, fie ea comunistă sau nu, nu a găsit decât prea rar resursele materiale sau umane pentru a o prezenta publicului. Există o înregistrare din 1967, de la Festivalul Enescu, în care vedetele de atunci ale Operei Naționale îi lăsau loc lui Moldoveanu doar pentru minusculele fraze al contelui di Lerma, iar Ilenei Cotrubaș micile copilării ale lui Tebaldo. Prințul era atunci Cornel Stavru, alături de care cântau Elena Cernei, Nicolae Herlea, Elena Dima-Toroiman. Zece ani mai târziu, în România lui Ceaușescu se așternea treptat și implacabil tăcerea cea mai lugubră. Nu se mai editau discuri, opera era din ce în ce mai înăbușită, generația profesorului lui Moldoveanu (Dinu Bădescu, Șerban Tassian, Valentina Cerțoiu) dispărea fizic, în media românească locul artei lirice era cotropit de „Cântarea României”. În același timp, Vasile Moldoveanu cânta rolul titular din Don Carlo la Metropolitan de 11 ori, în zorii transmisiunilor în direct de la celebrul teatru de operă când se difuzau cam 4-5 spectacole pe an (nu 12-16 câte sunt azi, după 35 de ani de evoluție ajunsă la stadiul HD), unul dintre aceste telecast-uri era al lui, al tenorului român, timp de trei stagiuni, un adevărat triptic, mai mult decât José Carreras. Moldoveanu alături de Scotto, Milnes, Troyanos, Plishka pe de o parte și Domingo împreună cu Freni, Qulico, Bumbry, Ghiaurov pe de altă parte erau cele două distribuții ale producției lui John Dexter din anii ’80. A fost un rol pe care l-a cântat în toată lumea și pentru mine, Vasile Moldoveanu este Don Carlo de România. Cam tot în acea vreme (1985), Ileana Cotrubaș era Elisabetta di Valois la Covent Garden, în singura mărturie video a legendarei producții semnate de Luchino Visconti…

Don Carlo -  Vasile Moldoveanu

Această parcimonie atât de dureroasă a reprezentațiilor cu Don Carlo în România a făcut ca eu să fi ascultat o puzderie de înregistrări ale acestei opere, să văd o grămadă de DVD-uri încercând să cuprind cu mintea complexitatea acestei povești bazate în mare parte pe fapte istorice ale adevăratului infante d’Espagna și abia în 2009 să o văd pe scenă, live, tocmai la Royal Opera House, cu Jonas Kaufmann, Poplavskaya, Furlanetto, Keenlyside… Așa am ajuns la Sala Radio, cu inima strânsă, dar cu o mare curiozitate și, de ce nu?, cu o mare speranță. Poate va fi bine…

Și a fost. A fost foarte bine. A fost mult mai bine decât m-am așteptat. Nu putem vorbi despre producție, pentru că a fost o reprezentație în concert. Acest lucru dezavantajează spectatorii care iau primul contact cu această operă abia acum. Lipsește orice indicație scenică, deja ne-am obișnuit cu subtitrarea la teatru, aici absentă. În schimb, și nu puțin lucru, am avut în față spectacolul unei orchestre. Compoziția lui Verdi este din perioada maturității, ultimele sclipiri ale belcanto-ului s-au stins de multă vreme, astfel încât avem în orchestră un nou și adevărat personaj, care nu doar acompaniază soliștii ci își cântă propria simfonie. Orchestra Națională Radio este clar superioară celei de la Opera Națională București și asta s-a văzut de la un capăt la altul. Imperfecțiunile au fost atât de puține (lipsa unui legato la alămuri în scena autodafé-ului), cât să poată fi considerate excepțiile care confirmă regula serii, aceea a unei reușite. David Crescenzi a fost absolut impresionant în a conduce fără partitură (asta spune multe) o operă lungă și grea. A reușit, așa cum numai un adevărat îndrăgostit de Verdi, un italian care a copilărit cu muzica geniului din Busetto cântată de fanfara din piața orășelului natal, poate reuși. Totul îi era cunoscut, totul îi era în control, încât totul a sunat italienizat, în doza cea mai potrivită. Căutând biografia acestui ilustru necunoscut, m-am bucurat să descopăr că studiile sale inițiale au fost de medicină (ca la Philip Herreweghe) și asta îi explică pasiunea, anii de corepetitor cu Muti și de sufleor la Scala se văd, acest dirijor cunoaște opera foarte profund, a domolit ritmul unde se impunea, a aplanat excesele lui Magdal, a accelerat și a intensificat unde tensiunea libretului cerea acest lucru, in somma, nu puteam cere mai mult. Iar scena autodafé-ului, epitoma simfonică a întregii opere, a ieșit cum nu se poate mai bine. Corul Academic Radio, la rândul său, a fost ireproșabil. Chiar dacă secvența corului flamanzilor se cântă de obicei cu un efectiv mai mic, de vreo șase oameni, iar aseară au fost de două ori mai mulți, a fost atât de suav, încât aluzia muzicală la Corul sclavilor evrei din Nabucco a rămas intactă, în toată umilința ei. Din această perspectivă simfonică totul a fost, fără nici o exagerare, la un nivel care poate rivaliza cu oricine din lumea mare a teatrului liric. Un singur mic regret, s-a cântat varianta în patru acte, fără Fontainebleau.

David Crescenzi

Platoul de soliști a fost din punct de vedere tehnic aproape la fel de bun. Cu câteva mici rezerve, pe care le voi comenta în continuare. Daniel Magdal este un tenor deseori contestat, cu exagerare. Nu sunt un fan al timbrului său, uneori cam prea verist și plângăcios, în mezza voce nu e memorabil. Dar are o mare calitate, care lipsește multor tenori, o voce mare în acute, care se deschide cu putere, se măsoară în intensitate cu orice frison al orchestrei și pentru asta i se pot ierta toate păcatele reale sau inventate. Aseară a cântat cu un aplomb lăudabil, n-a fost un Don Carlo fragil, ci impetuos, cu momente în care Crescenzi îl soma cu gesturi s-o lase mai moale, dar oare del Monaco nu era tot așa? Sigur, tenorul italian n-a fost Don Carlo ci Otello, dar această forță pe care tenorul ieșean a degajat-o timp de trei ore a fost impresionantă, în toată brutalitatea ei. Ionuț Pascu în schimb a fost exemplar, aș spune ca de obicei. A reușit să țină pasul cu Magdal în duetul din primul act (Dio che nel’alma…) și a pozat în Marchizul de Posa demn, masculin, fără patetismul lui Gobbi din O Carlo, ascolta, dar se poate și așa, chiar foarte bine, așa cum erau Milnes sau Cappuccilli, de care mi-a amintit de mai multe ori. O surpriză foarte plăcută, aproape o revelație, a fost Sorin Drăniceanu, în rolul regelui Filip II, veramente aproape de Ghiaurov, chiar dacă Ella giammai m’amo a fost înclinată mai mult spre sfâșiere și autodeplângere decât spre contemplația demnă a unui adevărat stăpân al lumii. Chiar și așa a fost mai mult decât bine, pentru că efectiv acest bas a dominat opera de la un capăt la altul, iradiind personalitatea unui caracter implacabil în toate scenele în care a apărut și aruncându-și umbra asupra secvențelor în care Verdi nu i-a scris vreo notă. Practic fiecare apariție a lui din culise te făcea să aștepți un nou moment muzical care să-ți rămână apoi în minte, ca reverberația unui clopot, care continuă și după ce acesta s-a oprit. Horia Sandu a fost bine și el, de data aceasta vibrato-ul care nu-l avantajează foarte mult l-a ajutat să se distingă perfect de Filip II în faimosul duet din actul IV. N-a fost atât de înspăimântător pe cât l-a detestat Verdi, dar muzica era acolo, simbolurile la fel. O notă specială pentru Octavian Vlaicu, neașteptat de bun în rolul mic dar de mare efect al călugărului sau al fantomei lui Carlos Quintul de la San Giusto.

Don Carlo în concert

În ceea ce privește solistele, lucrurile au stat mai puțin bine, dar fără a deveni deranjante în nici un moment. Practic, toate au cântat foarte bine dar transmițând foarte puțin sau aproape nimic din drama personajelor lor. Andrada Roșu are o voce de mezzo soprană foarte impresionantă, dar asta nu este suficient. Eboli este un personaj mult mai complex decât Azucena sau Ulrica. Sigur, aplauzele au fost meritate pentru aplomb și siguranță, dar senzualitatea prințesei îndrăgostite de Don Carlos și amantă a lui Filip II a lipsit cu desăvârșire. Eboli nu este o vrăjitoare bătrână, asexuată, care ghicește în cărți, ci o femeie frumoasă, pe care lipsa unui ochi o transformă într-o femeie fatală, însă  aseară, femeia fatală n-a existat, la fel cum n-a existat nici defectul ochiului lipsă, al frumuseții stranii, adevăratul O don fatale. Carmen Gurban s-a luptat atât de mult cu partitura, străduindu-se să cânte cât mai bine și reușind asta, încât nu și-a asumat aproape nimic din vulnerabilitatea lui Elisabetta di Valois. Păcat, ar fi putut s-o facă, mijloacele îi permiteau, dar Tu che le vanita a fost prea mult, prea dificilă ca să-și mai poată permite să continue și în arie atmosfera extrem de dramatică din preludiul orchestral. În fine, chiar și vocea din cer a Rodicăi Vica mi-ar fi plăcut să fie mai limpede, cu mai puțin vibrato, dar a fost bine și așa, în nota generală a unui concert nesperat de reușit.

E clar, acest spectacol ar trebui reluat și nu o dată, ci de zeci de ori. Și cu decoruri. Și costume. Și lumini. Și cu multă, multă publicitate. Aceasta e calea, de ce n-o urmăm?

Notă: Fotografiile din articol aparțin d-lui Romică Zaharia, care a avut amabilitatea să-și dea acordul pentru utilizarea lor. 

O altă cronică, mai mult despre atmosfera din Sala Radio de la acest concert puteți găsi pe blogul

7 comentarii la “Don Carlo de România – Anul Verdi

  1. Theodor Rogin
    Martie 25, 2014

    Vad ca va place – din tot ce postati pe blogg-ul dv. – sa va desfasurati pe spatii ample (la un pas de… grafomanie). Ma intreb daca va mai ocupati si cu altceva, in afara scrisului. Pentru ca scrisul pe blogg-uri nu aduce… bani. Ca si cum eu, care public (mai intai) pe hartie, m-as imbogati de pe urma acestei (facultative) indeletniciri!
    Aceasta disponibilitate, aparent nelimitata, a dv., comporta destule avantaje pentru cititorul avid de informatie „la zi” si de impresii „de la fata locului”, chiar daca foarte subiective, pe alocuri, dar si scaderi, de o factura ceva mai diversa (care, de la dv. procedand, impotriva-va se intorc). Pe unele le-am semnalat in comentariile precedente, pe alta o marchez chiar acum: derapajul stilistic si gramatical. Asadar, nu poti spune sau scrie: „foarte impresionanta” si cu atat mai putin „lui Elisabetta de Valois”.
    In rest, ma bucur ca ne intalnim in (multe) opinii legate de capodopera „Don Carlos”, in general, si de „reprezentarea” ei in concert, la Sala Radio, in ianuarie 2013, in special. Eu insumi am consacrat un eseu acestei opere a lui Verdi, intr-o paralela cu piesa lui Schiller si cu stilul „grand opera” in care a proiectat-o compozitorul italian. Numai ultima parte a textului am rezervat-o spectacolului amintit, intr-o forma ceva mai sintetica decat ati facut-o domnia-voastra. Asta nu inseamna ca i-am „tratat” pe toti la fel. Unii au beneficiat de o fraza, altii – de mai mult decat atat. In fine!

    O bila alba pentru emotiona(n)tul omagiu adus lui Vasile Moldoveanu. Genul acesta de „reverente” va pun intr-o lumina evident mai favorabila decat „rastignirile” la care va pretati prea adeseori.
    Th. ROGIN

    P.S. „Opera este oglinda unei tari” are stridenta oricarei exagerari. Chiar si pasiunile se cuvin tinute sub (auto)control.

    Apreciază

  2. Theodor Rogin
    Martie 25, 2014

    Ah! Ah!, m-ati „prins”. Nu uzez foarte des de terminologia caracteristica spatiului virtual. Incerc sa ma familiarizez cu ea, fara a mi-o insusi la modul profund si definitiv. Dar sunt o fire deschisa, poate chiar prea deschisa (defect major). V-am facut deja dovada. De trei ori. Deci am (si) puterea de a clama: Mea culpa!

    Cum interventiile mele par sa va fi lezat – desi nu aceasta mi-a fost intentia -, promit sa nu va mai deranjez. Si asta cand abia ma „incalzisem”. Dar simt ca aveti nevoie doar de cititori pasivi, tot asa cum unii realizatori de la RRM viseaza sa aiba parte numai de ascultatori idioti, care sa le inghita „nemestecate” ineptiile.pe care le debiteaza cat e ziua de lunga. Dumneavoastra pareti sa apartineti, psihologic – DOAR psihologic, pentru ca, INTELECTUAL, le sunteti net superior respectivilor -, aceleiasi categorii. De unde deduc – pot gresi, evident – ca lucrati (tot) in mass media.

    Oricare ar fi realitatea, va urez, cu toata sinceritatea, inspiratie si succes!
    Th. R.

    Apreciază

  3. Pingback: Musica favorita: Donizetti la Sala Radio | Despre Opera

  4. Pingback: Don Carlo, la Craiova | Despre Opera

  5. Pingback: Emoția zilei: George Petean și al său Simon Boccanegra | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.465 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: