Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Don Carlo @ ONB, cu bune și cu rele


într-o miercuri, 21 februarie 2018, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Don Carlo
Regie, decor, costume și lumini: Mario de Carlo
Daniel Magdal (Don Carlo), Cellia Costea (Elisabetta di Valois), Ramaz Chikviladze (Filippo II), Ștefan Ignat (Rodrigo), Marius Boloș (Il Grande Inquisitor), Oana Andra (Eboli), Iustinian Zetea (Un frate), Cristina Eremia (Tebaldo), Andrei Lazăr (Il Conte di Lerma), Mihaela Stanciu (Voce dal Cielo)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Maestru de cor: Daniel Jinga
Dirijor: [cenzurat]

N-am ajuns la premiera de Duminică a producției ce inaugurează mandatul de director interimar al lui Ștefan Ignat. Ce-i drept, până Miercuri, nici criticii sau comentatorii care sunt unanimi asupra formei cutărui sau cutărui artist n-au scris vreo cronică, ceea ce a făcut ca la spectacolul de aseară să se mai găsească multe bilete, iar sala să nu fie nici pe departe plină. Remarc însă că în aceste trei luni de interimat s-a schimbat și ceva în bine la ONB față de mandatul lui Beatrice Rancea: calendarul este populat aproape exclusiv cu spectacole de operă și de balet; galele și pretextele pentru aceste jalnice „evenimente” au dispărut. Din păcate, în mod previzibil, și producțiile semnate de Graham Vick, Valentina Carrasco, John Fulljames sau Stephen Barlow au dispărut, lăsând loc liber vechiturilor din perioada precambriană a regiei de operă. Până și Lucia di Lammermoor a lui Andrei Șerban a fost scoasă din uz, iar epitoma acestei restaurații este revenirea sinistrei producții de Don Giovanni în regia Andei Tăbăcaru Hogea. Cu alte cuvinte, asistăm la o reluare a stagiunilor de la începutul anilor 2000, de dinainte de aderarea la Uniunea Europeană, cu două diferențe importante: bugetul de astăzi este de câteva ori mai mare decât atunci, iar mulți dintre artiștii din ansamblu sunt cu un deceniu mai bătrâni și mai uzați vocal (de exemplu, Mihaela Stanciu, o voce din cer strigătoare la cer de slabă). A rămas valabilă și ora de începere a spectacolelor, 18:30, traficul infernal din capitală la acea oră m-a făcut să ratez prima secvență a operei, cea a rugăciunii călugărului de la Saint Just. Respectul pentru public (în special pentru cel tânăr, angajat prin Pipera la multinaționale) a rămas la aceleași cote scăzute.

Așa cum era de așteptat, Don Carlo a fost prezentat într-o viziune clasică, ceea ce nu e neapărat rău, mai ales că publicul, căruia i se bagă pe gât toată ziua Traviate și Bărbieri, nu a apucat să vadă în ultimele decenii această operă de maturităte a lui Verdi. Ultimul Don Carlo prezentat în București drept Opera rara a fost în concert, la Sala Radio, la începutul lui 2013. Probabil acesta este și unul dintre motivele pentru care PR-ul ONB a insistat să alăture inutil titlul versiunii franceze între paranteze: (Don Carlos). O tautologie și o eroare la fel de neplăcută, întrucât s-a prezentat versiunea italiană de la Milano, cea mai scurtă posibil, în doar patru acte și cu toate tăieturile „tradiționale”. Într-o epocă în care teatrele lirice se străduiesc să restituie versiuni complete, până și micuța Operă din Craiova a montat versiunea Modena, în cinci acte, în limba italiană. Varianta franceză rămâne inaccesibilă în România. Aveam să regret și mai mult absența primului act (Fontainebleau), pentru că a privat spectatorii de niște momente frumoase pe care le-am fi putut trăi alături de vocea Celliei Costea, de departe cea mai bună din distribuția bucureșteană. Dar să nu anticipez, producția merită discutată.

Mario de Carlo a încetat de mult timp să fie un regizor italian invitat. El este practic „naturalizat” la Opera Națională Timișoara, astfel încât a ascultat obedient, se pare (după cum declara Ștefan Ignat într-un interviu recent), de „indicațiile prețioase” ale conducerii ONB. Drept urmare, a rezultat o regie de scenă statică, în special în ceea ce privește soliștii, un fel de gumă de mestecat pentru ochi, fără să provoace intelectual pe nimeni, cu simboluri evidente și cu împrumuturi la fel de evidente din alte producții statice (în special din cea de la Scala din 2008, semnată de Stéphane Braunschweig, în ceea ce privește minimalismul scenografiei, proiecțiile video și alter ego-uri ale unora dintre personaje). Cu toate aceste neajunsuri, ar fi nedrept să ignor costumele, foarte frumoase, în special cele feminine, de altfel atelierul de croitorie al ONB fiind mereu un atu al instituției. Păcat de sclipiciul de pe costumul lui Don Carlo, inutil și cam kitsch. Regizorul a avut și câteva idei foarte bune prin care a explicat o parte din intriga uneori neclară a operei. Așa a fost apariția neobservată a lui Philippe II înainte de terminarea duetului dintre Elisabetta și Carlo din primul act, sau apariția similară a unui călugăr în finalul duetului dintre Carlo și Rodrigo din actul II, ambele clarificând atitudinile personajelor din scenele ulterioare. O altă idee bună a fost personalizarea ereticilor din scena auto dafé-ului, ca fiind musulmani sau evrei arestați într-o scenă anterioară, un procedeu care a adăugat o dimensiune politică suplimentară acestei foarte umane povești triste despre iubire și putere. Dar această personalizare m-a făcut să-mi imaginez că, într-o translație modernă a acțiunii, am fi putut vedea ca eretici dezbrăcați cu forța și arși pe rug niște balerini costumați ca-n spectacolul Manon, o coregrafie alungată la fel de obtuz din ONB precum au fost izgoniți maurii și sefarzii din regatul spaniol… În fine, simbolul jocului de șah, imaginat ca o tablă imensă servind drept podea pentru toate scenele operei, este un mare stereotip, dar cel puțin în scena teribilului duet dintre Philippe II și Marele Inchizitor nu m-am putut împiedica să observ că „the Bishop takes the King”, văzându-l pe rege prăbușit la picioarele clericului (nu bag mâna în foc că regizorul s-a gândit la același lucru, preferând să dubleze decorul cu o recuzită redundantă a unei table de șah mai mici, pe care erau așezate niște piese reale). În fine, recursul la sculptura lui Michelangelo Sclav murind, din penultimul act, nu mi s-a părut inspirat, pentru simplul fapt că Don Carlo era închis într-o celulă, nu în subsolul unui muzeu de artă. Proiecțiile video au fost naive și neinspirate, iar luminile simpliste. Totuși, producția nu a fost neapărat plicticoasă, cât previzibilă, și ar fi avut chiar un mai mare succes dacă ar fi fost populată cu voci bune. Pentru că Don Carlo are nevoie de cel puțin cinci staruri pentru a produce un efect emoțional major, așa cum a fost intenționat de Verdi, or aseară nu am auzit decât o singură voce ieșită din comun: cea a Celliei Costea.

Voi începe comentariul asupra interpretării muzicale cu eșecurile. Cel mai evident a fost al lui Ștefan Ignat. Directorul teatrului n-a rezistat tentației și l-a înlocuit fără nici o tentativă de explicație pe Cătălin Țoropoc în rolul lui Rodrigo. Altădată posesorul unei voci cu un timbru impunător, Ștefan Ignat nu are nimic în comun cu ceea ce e denumit generic „bariton verdian”. În primul rând îi lipsește legato-ul, ceea ce-l face să gonească precum un iepure printre note, înghițind silabe cu o dicție neinteligibilă, iar linia vocală susținută îi este inaccesibilă din cauza suflului scurt. Încercarea de a nuanța, în special în scena morții luminosului personaj pe care-l juca, a devenit la un moment dat rizibilă, pentru că vocea baritonului se tot subția în tentativa de a simula epuizarea până când și emisia s-a epuizat de tot, astfel încât părea că artistul a terminat rolul exact în momentul în care a rămas complet fără voce. De ce are această ambiție directorul Operei Naționale? Nu-i face bine deloc.

Celelalte două ratări evidente au fost Eboli și Philippe II. Oana Andra nu are nici resursele vocale și nici mijloacele tehnice pentru acest rol. O mezzosoprană cu ambiții rossiniene și-așa neîmplinite nu poate construi un personaj credibil de alura prințesei spaniole, chiar dacă țesătura rolului e înaltă, de falcon. Dar nu precaritatea notelor grave a fost cea mai mare problemă a ei, ci lupta pierdută cu sunetul orchestrei, fără să fi fost vinovat dirijorul pentru asta. Dar când vocea Cristinei Eremia (Tebaldo) se aude în mod clar mai limpede și mai tare decât cea a agitatei mezzosoprane în acompaniamentul ariei vălului, atunci e tot la fel de clar că volumul solistei era insuficient. Soluția identificată pe loc: țipatul. Ceea ce, în condițiile în care peruca roșcată o făcea pe Oana Andra să semene cu un fel de Stela Popescu (mai puțin talentul dramatic), a făcut ca Eboli să fie aproape de ridicol. Iar festele cele mai dezagreabile i le-a jucat tocmai ceea ce ar fi trebuit să fie punctul ei forte: agilitatea. Însă tocmai ornamentația de chitară spaniolă din aria vălului a fost tot atât de aproximativă pe cât i-a fost de inaccesibil elanul dramatic din aria finală, O, don fatale.

În fine, tot aseară s-a putut observa cât de falsă a fost impresia pe care a lăsat-o acum un an Ramaz Chikviladze, când a tunat cu vocea în rolul lui Raimondo din Lucia di Lammermoor pe lângă o distribuție minusculă vocal. Basul georgian nu are nici o legătură cu măreția lui Philippe II și s-a văzut imediat că am avut pe scenă mai degrabă un Don Bartolo plin de făină și nu un rege. Aria din actul III (celebra Ella giammai m’amo) a fost cât se poate de plată și a fost suficientă simpla apariție a unui Marius Boloș (Marele Inchizitor) ca să înțelegem că un bas potrivit pentru această operă cântă cu totul altfel. Aș putea să mai amintesc aici și absența completă a „tâmplelor albe” (crin bianco), gruzinul fiind chel, ceea ce mi-a smuls un zâmbet în aria respectivă. Asta dacă tot aducem ca argument suprem respectarea epocii din libret. Un invitat inutil. De ce nu a apelat nimeni la un Sorin Drăniceanu, de exemplu, chiar dacă e la finalul carierei și are problemele sale? Ar fi fost mai credibil și mai potrivit vocal, nu mai spun că și mai economic.

Vedetele au fost Marius Boloș și, mai ales, Cellia Costea. Marele Inchizitor a avut grandoarea amenințătoare necesară, iar basul ONB a rezolvat neașteptat de sigur registrul grav din partitură, astfel încât pot spune că are un viitor în față în acest rol, chiar pe scene mai importante decât cea bucureșteană.

Cellia Costea

Cellia Costea a dominat distribuția cu autoritatea pe care i-o dă experiența. Elisabetta di Valois e un rol pe care l-a mai vizitat (există și un DVD de la Modena, unde soprana e iarăși remarcabilă) și pe care astăzi îl locuiește. E o soprană care se încălzește mai greu, așa că prima arie a fost neremarcabilă (încă un motiv să regret absența actului de la Fontainebleau) dar bine cântată, însă cea de-a doua,  Tu che le vanità, nu putea lăsa indiferent pe nimeni, iar actul final a fost cântat cu atâta generozitate încât practic a salvat impresia generală asupra întregii seri. Acutele ei au fost penetrante, dar fără ca pianissimii din duetul final cu Don Carlo să fie ignorați, iar dicția a fost impecabilă. Egalitatea registrelor a fost stupefiantă, cu toate că negocierea pasajului către acut va rămâne tot timpul puțin neortodoxă, însă până și acest mic inconvenient rămâne practic o marcă a ei, un element prin care o identifici dintr-o mie de alte soprane. Cellia Costea a fost și singura prezență cu adevărat regală din punct de vedere dramatic și rolul de regină nefericită dar demnă îi vine ca turnat. Până și cei mai accidentali spectatori de operă și-au dat seama că seara a fost a ei, dovadă stau aplauzele și ovațiile de la final.

Cât despre Daniel Magdal, cel prezentat oficial ca fiind atracția vocală a acestei premiere (cu provincialele sintagme: „tenorul invitat din Germania”, „adus special de la Berlin”), nu greșesc dacă spun că Don Carlo este cel mai bun rol al său. Dar asta nu înseamnă că și tenorul este într-adevăr bun, în general. Nu o să mă obișnuiesc niciodată cu timbrul său respingător și cu intonația atât de plângăreață ce-l face comic în multe momente. Vocea lui Magdal este total neinteresantă în registrul mediu, iar gravele sale pot fi ignorate. Dar tot așa, nu voi putea nega niciodată acel squillo din acut pe care-l etalează în acest rol cu un aplomb care te face să uiți (în parte) de toate celelalte neajunsuri. O anduranță neobișnuită la efort l-a făcut să traverseze cu nonșalanță dificultățile teribile ale scenei autodafé-ului, unde efortul susținut pe acut a făcut multe probleme unor tenori celebri. Dacă acel squillo ar putea fi cumva decupat și atașat unei voci mai frumoase (așa cum e cea a lui Hector Lopez, din cealaltă distribuție), ar rezulta un tenor de mare calibru. În fine, important este că Daniel Magdal a reușit să impresioneze suficient de mult încât să echilibreze niște defecte în privința cărora nici nu cred că mai poate face ceva.

Dar Don Carlo este o Grand Opera și asta înseamnă că orchestra și corul au momentele lor de mare intensitate. Și pot spune că acest spectacol e un bun indicator al nivelului artistic al ansamblului de la ONB. Iar acest nivel este unul mediu, atunci când toți membrii săi se străduiesc să dea tot ce au mai bun în ei. Ceea ce a fost și cazul aseară. Sigur, corul a sunat bine, dar masivitatea partiturii l-a întins până la limită și uneori sopranele, în mod special, au cântat mai tare decât trebuia. Am avut așteptări mai mari de la corul mesagerilor flamanzi, dar momentul n-a fost ratat. Orchestra a trosnit din toate încheieturile în aceeași scenă a autodafé-ului, dar au rămas cu toții împreună, chiar și în cele mai dificile momente. Sigur, direcția a rămas destul de pătrată în multe locuri, însă nu a coborât niciodată la nivelul lamentabil din alte seri și din alte titluri de repertoriu. În totul s-a văzut străduința, dorința de succes și e important, pentru că toate acestea nu făceau parte până acum din obiectivele acestui ansamblu.

În concluzie, un spectacol care merită văzut, dar care arată și că ansamblul ONB are nevoie de mai mulți invitați de calibru pentru a susține un asemenea titlu. Doar orgoliosul „prin noi înșine” nu e suficient și, la extrem, poate deveni ușor o carte perdantă. Iar o distribuție cu măcar patru roluri acoperite de artiști de anvergură ar putea crea o seară cu totul memorabilă.

Galerie foto:

 

 

 

 

22 comentarii la “Don Carlo @ ONB, cu bune și cu rele

  1. Despre Opera
    februarie 22, 2018

    Tu che la vanita din spectacolul de la Modena, prezervat pe DVD. Cellia Costea:

    Apreciază

    • szliste
      martie 5, 2018

      Seara trecuta Cellia Costea a stralucit din nou si a incununat spectacolul Don Carlo.

      Apreciază

  2. dnicolescu
    februarie 22, 2018

    Nu mai tin minte daca Nicolae Herlea, dupa mine, cel mai mare bariton al celei de a doua jumatati a sec. XX , a cintat vreodata in DON CARLO la Bucuresti

    Apreciază

    • Despre Opera
      februarie 22, 2018

      Ba da, în 1966, Herlea a fost Rodrigo la București. Totuși e o exagerare să spuneți că a fost cel mai mare bariton al sec. XX. A avut o voce bună, dar era din aceeași generație cu baritoni mai importanți decât a fost el.

      Apreciază

      • dnicolescu
        februarie 23, 2018

        Multumesc pentru precizare

        Apreciază

      • Despre Opera
        februarie 23, 2018

        G.Verdi: DON CARLO

        Opera Națională București, 15.09.1967,
        Festivalul George Enescu

        Filipppo II – NICOLAE FLOREI
        Don Carlo – CORNEL STAVRU
        Rodrigo – NICOLAE HERLEA
        Il Grande Inquisitore – VALENTIN LOGHIN
        Un Frate – CONSTANTIN DUMITRU
        Elisabetta de Valois – ELENA DIMA-TOROIMAN
        Principessa Eboli – ELENA CERNEI
        Tebaldo – ILEANA COTRUBAS
        Conte Lerma – VASILE MOLDOVEANU
        Araldo MARCEL ANGELESCU
        Voce dal cielo – MARIA SINDILARU
        Dirijor: ALBERTO EREDE
        Orchestra și Corul Operei Naționale București
        (maestru de cor: STELIAN OLARIU
        Regia: EUGEN GROPSEANU

        Există și o înregistrare audio a spectacolului.

        Apreciază

  3. Groucho
    februarie 23, 2018

    Magdal si Ignat pe afis m-au facut sa stau departe deocamdata. Dar pe 4 canta Lopez / Costea / Toropoc. Dream cast? (de Ulieru in schimb nu scapam)

    Apreciază

    • Despre Opera
      februarie 23, 2018

      Cred că e nevoie de mai mult de atât pentru ca spectacolul să funcționeze cum trebuie.

      Apreciază

  4. Sorina
    februarie 24, 2018

    Am fost la premieră și mi-a placut. Consider că și-au dat toată silința să iasă totul bine. Mi s-a parut cel mai bun rol de până acum al lui Cătălin Țoropoc, mai ales că ultima dată l-am văzut în Oneghin și parcă nu i se potrivește. Se vede, se simte că îi place mult rolul Rodrigo. Păcat că Daniel Magdal nu a fost pe măsură (nici voce, nici interpretare, foarte evaziv). Celia Costea, minunată (cât de des vedem la opera națională o asemenea voce?), Ramaz Chikviladze mi-a placut iar Oana Andra m-a surprins foarte plăcut față de alte roluri. Pe Marius Boloș l-a ajutat costumul și viziunea regizorului. De data aceasta, sigur, vocea a fost mai tunătoare și amenințătoare, dar zău dacă înțeleg de ce îl lăudați sistematic (și în alte articole).
    Este prima dată când urmăresc live Don Carlo(am urmărit 2 montări pe DVD: ROH: Rolando Villazon,Marina Poplayskaya,Simon Keenlyside, Ferruccio Furlanetto, Eric Halfvarson și Amsterdam: Robert Lloyd Rollando Villazón; Amanda Roocroft; Dwayne Croft; Jaakko Ryhänen), probabil că nu suficient ca să imi exprim o părere foarte avizată și detaliată față de montarea operei naționale.
    Consider că și această operă, ca multe altele, trebuie să respecte cumva epoca pe care o înfățișează publicului. Cum să adaptezi Don Carlo în perioada anilor ‘50 ca la Paris? Dvs. spuneti:„Azi vrem să fim provocați intelectual, să decriptăm imagini și simboluri, să construim o hermeneutică a vizualului dintr-o operă”.
    De ce? Nu avem destule provocări zilnic?: servici, viața în această țară, boom-ul informațional, știrile false. Spectacolul înseamnă relaxare, stare de bine și frumos, de încântare, nu să mă duc cu carnetul de notițe să mă gândesc apoi ce-o fi vrut regizorul să spună. Și e posibil ca noi să înțelegem cu totul altceva decât a vrut el să spună. Oricum, Warlikowski este ușor dezaxat.
    Faceți un sondaj și veti vedea câți apreciază montările moderniste și pline de simboluri de regizori știute. Publicul spectator este format din oameni cu diverse profesii care doresc să iasă din cotidian și să intre intr-o poveste descrisă în libret și pe care ar dori să o regăsească totuși pe scenă, nu una să citești (auzi) și alta să vezi. O operă istorică transmite o anumită stare, prin muzică în strânsă legătură cu montarea.
    Sper ca opera națională să se schimbe în bine…deja am remarcat parcă o altă stare. La premieră nu au mai fost atăția băgători de seamă ca pe vremea Rancea &company. Și, thank’s Godness, d-na directoare nu a mai apărut pe scenă ca să ofere flori interpreților.

    Apreciază

    • Despre Opera
      februarie 24, 2018

      Am afirmat chiar în articol că alegerea unei perspective clasic-simbolice pentru Don Carlo nu e un lucru rău în sine. Oricum Mario de Carlo nu face montări moderne.
      Cu riscul de a relansa iarăși nesfâșita dezbatere dintre clasic și modern vă întreb cum reușiți să vă detașați de provocările cotidiene și evadând într-o lume în care fiul este îndrăgostit de mama vitregă, în timp ce tatăl său și cu preotul găsesc justificări morale ca să-i omoare pe cei doi îndrăgostiți? Nu mai vorbim că tatăl își închide fiul în pușcărie, iar prietenul cel mai bun al fiului e asasinat de popă.
      În cazul lui Marius Boloș, machiajul și peruca mai mult îl dezavantajau. Vocea și interpretarea erau în discuție. Nu este adevărat că-l laud tot timpul pe Marius Boloș, l-am criticat pentru Don Basilio sau pentru Colline. Acum a fost cam singurul din ansamblul ONB care a cântat ce trebuie.

      Apreciază

    • Don Giovanni
      februarie 26, 2018

      Foarte interesant punctul dvs de vedere cu privire la definiția spectacolului și la publicul spectator care „vrea să iasă din cotidian”. Dacă îmi permiteți, vă contrazic cu propriile dvs argumente. 🙂 Aristotel vorbea de katharsis, adică de eliberarea de pasiuni, de purificarea prin intermediul artei. Pe scurt, ideea era că te duci la un spectacol și ieși de acolo transfigurat, datorită emoțiilor extrem de puternice trăite în sală. Adică nu mergi să evadezi din cotidian și să înghiți mestecată gata o poveste frumoasă, ci ca să trăiești o experiență care să dea cu tine de pereți. Warlikokwki, „dezaxat” cum e el, reușește să facă asta. La ONB existau spectacole care făceau asta: „Fidelio” și „Oedipe”, de pildă. Între timp au dispărut din programare. Plus că o montare modernă a unei povești istorice ne poate duce cu gândul la faptul că povestea în sine este repetabilă, peste ani, în viața unor oameni ca noi. Mie îmi place asta. 🙂

      Apreciază

  5. Despre Opera
    februarie 24, 2018

    Există o viziune regizorală modernă a lui Don Carlos (versiunea în limba franceză) extraordinară, la Viena, în regia lui Peter Konwitschny. La un moment dat mi-a semnalat-o cineva într-un comentariu pe blog și am respins-o fără argumente la acea vreme.
    Între timp am văzut-o și este foarte coerentă cu libretul și cu spiritul acestuia.

    Însă Don Carlo are foarte rar parte de viziuni moderne și aș fi fost foarte surprins dacă ONB ar fi încercat așa ceva.

    O secvență de la Viena:

    Apreciază

    • Despre Opera
      februarie 24, 2018

      Momentul acela când o parte din public aplaudă și altă parte huiduie copios….

      Apreciază

      • Groucho
        februarie 24, 2018

        Mai bine o reactie de tipul ‘boo’ decat nicio reactie. Inseamna ca au fost treziti din motaiala obisnuita a montarilor clasice.

        Apreciază

  6. Sorin
    aprilie 4, 2018

    In afara faptului ca mie personal spectacolul in sine mi se pare cumplit de plicticos – nu are nicio provocare care sa ma tina treaza asa ca era sa atipesc de nenumarate ori -, as zice ca restul aprecierilor sunt destul de corecte. Doar ca eu am vazut alte spectacole si impresiile pot fi diferite. De exemplu mie mi s-a parut ca Bolos a fortat prea mult si a reusit sa aiba cam multe derapaje tonale din aceasta cauza. Si altii au fostat, fiecare cu alte rezultate. Oana Andra reuseste sa duca rolul pana la capat fara accidente majore dar si fara sa convinga, fiind involuntar dar permanent ridicola. In schimb, Catalin Toropoc a obosit si a clacat la premiera in aria finala, unde a ratat toate acutele. Nu stiu cand si de ce a inceput sa urle, dar am remarcat acest lucru si in alte roluri, constatand cu tristete ca isi urateste emisia si dictia si ajunge sa piarda controlul tonal; de data asta a primit un avertisment serios, dar ma indoiesc ca-l va lua in seama. Si Cellia a avut destule note impinse, dar pe ea o salveaza calitatea speciala a vocii si faptul ca stie sa nuanteze corespunzator.
    Cei doi basi invitati pentru Filip s-au dovedit a fi unul total insuficient vocal si scenic si altul si mai palid. Horia Sandu nu a reusit nici el sa convinga in Marele Inchizitor.
    Hector Lopez are o voce mult mai adecvata decat a lui Magdal (as zice ca are chiar o voce!!!), dar ingroasa mult si acopera excesiv, motiv pentru care acutele sunt mate si lipsite de stralucire, iar gravele devin guturale. Era probabil si foarte obosit la acel spectacol, cantase cu o seara inainte la gala de la Cluj, motiv pentru care nu a depus efort in sensul dezvoltarii expresiei si redarii pasiunii exacerbate si exaltate a personajului.
    Am remarcat insa cei doi basi „accesori” care au aparut in micul dar importantul rol „Un frate/Carlo Quinto”, Iustinian Zetea si Filip Panait, doi tineri cu mare potential.
    Relationarea intre personaje e insa practic nula, fiecare e doar o piesa in acest joc de sah, unde se muta si aberant uneori. Productia e statica si schematica, multe gesturi sau miscari nu au nicio justificare. Am vazut si eu si am auzit comentarii de genul „cum poate sa-i intoarca spatele regelui sau reginei???” E un amestec inconfortabil de clasic si modern, cu costume care, se pare, sunt „reciclate” din productii anterioare, care se potrivesc exact ca nuca in perete cu decorurile si luminile sau proiectiile video. Un moment jenant si inutil de pauza apare in actul 3 inaintea cvartetului, pentru a fi scoasa masa prezenta anterior si care nu ar fi incomodat pe nimeni. Momentele coregrafice si de figuratie sunt penibile si ridicole, ceva de „anii de aur ai comediei mute”.
    Conducerea muzicala a fost atenta si alerta si a evitat derapajele si decalajele majore, dar e lipsita de viziune si de traire, ceea ce nu-i stimuleaza deloc nici pe cantareti.
    In final, eu ma indoiesc foarte tare ca va fi un mare succes de public pe termen lung, mai ales daca nu sunt concepute distibutii suficient de atractive ca sa compenseze plictiseala montarii.

    Apreciază

  7. Scenario (@irina_iaco)
    mai 21, 2018

    Cu respect pentru autorul cronicii, aș avea o întrebare: pe ce vă bazați când spuneți că montarea spectacolului Don Giovanni este „sinistră”? În absența unor argumente și de la înălțimea experienței pe care o invocați, prin scris, în ceea ce privește spectacolele de operă, a lansa un astfel de adjectiv în eter este o dovadă de lipsă de profesionalism, în opinia mea.
    Mie mi-a plăcut montarea doamnei Hogea. Prin prospețime, prin abordarea ușor „neobrăzată”, dacă vreți. Dar de aici și până la a spune că este „sinistră”, fără a argumenta, este un drum lung.
    Îmi pare mie rău pentru dvs. că ați făcut această remarcă. De ce? Pentru că o afirmație nesusținută cu argumente nu merită să fie citită. Acolo m-am oprit din citit.

    În rest, toate bune! Sper să vă bucurați de spectacole croite după gustul și standardele dumneavoastră.

    PS: spunea cineva aici, în comentarii, că dl Lopez este/are o voce mai bună decât dl. Magdal. Serios? Fiecare dintre noi are dreptul la o părere, dar aceasta mi se pare ușor atacabilă (și atacabilă ușor, dacă înțelegeți ce vreau să spun).

    Abia aștept să ascult Turandot pe 2 iunie. Atunci mă voi lămuri cum stă treaba.

    Apreciază

    • Despre Opera
      mai 22, 2018

      În primul rând vă mulțumesc că ați descoperit blogul și că ați citit articolul.

      Dacă o să căutați, veți găsi vreo două cronici de la acel Don Giovanni al doamnei Hogea, în care am explicat pe larg prostul gust al acelei producții. Poate că epitetul de „sinistru” ar trebui luat ca o metaforă, însă revenirea în repertoriu a producției e un act sinistru, cu siguranță.

      Apreciază

  8. Scenario (@irina_iaco)
    mai 22, 2018

    Spre deosebire de spectacolul lui Andrei Șerban? 🙂 Îmi prezint scuzele, dacă este necesar, dar eu chiar nu văd motivele pentru care ar trebui etichetat spectacolul sus-numit drept „sinistru”. De acord, vorbim despre punerea în scenă. Ce v-a deranjat?

    Apreciază

  9. Scenario (@irina_iaco)
    mai 22, 2018

    Vă mulțumesc pentru link 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: