2013 este de asemenea și anul celebrării centenarelor Benjamin Britten și Constantin Silvestri. Blogul de față nu își propune să urmărească un calendar general al aniversărilor și comemorărilor, însă în cazul dirijorului român evenimentul este supărător de ignorat de către media românească, în condițiile în care Silvestri este sărbătorit în străinătate prin articole de presă și prin reeditarea înregistrărilor realizate în studiourile EMI. Nu mai puțin de 15 CD-uri sunt astăzi disponibile pe piață în colecția ICON.

Un pic de context

Din punctul meu de vedere, Constantin Silvestri este înainte de toate unul dintre cei mai mari dirijori români, dacă nu cumva cel mai mare. De asemenea, Silvestri a fost și pianist, fără o carieră consistentă în acest domeniu, așa cum a fost cazul lui Enescu, în primul rând un violonist de excepție, apoi un dirijor mare și un compozitor modern. Sigur, cel dintâi a fost și compozitor, dar aș putea spune că un solist, pentru a fi valoros, trebuie să încerce și compoziția, indiferent cât de mult sau de puțin succes ar avea creațiile lui.

Biografia lui Constantin Silvestri o puteți găsi atât pe site-uri web românești, cu exagerările și inexactitățile obișnuite, dar mai mult pe site-urile din străinătate, cu ignoranțele obișnuite. Nu voi relua aici povestea vieții lui, ci voi spune doar că el este fondatorul secției de dirijorat de la Conservatorul din București, ceea ce mie mi se pare un lucru foarte important. Silvestri nu a studiat arta dirijatului, a fost un autodidact, desigur cu o formație muzicală solidă de pianist. Este clar că în perioada în care și-a dezvoltat această aptitudine nu avea cum să nu fie influențat de curentele vremii. În perioada interbelică, cei mai celebri dirijori, cu viziuni fundamental opuse, erau Arturo Toscanini și Wilhelm Furtwängler. Dacă primul a fost un reformator, care a organizat, în calitate de director al Teatro alla Scala, tot ce ținea de ceremonialul unui concert simfonic dar și al unui spectacol de operă, rearanjând pozițiile instrumentiștilor în orchestră, reducând la zero boema muzicală prin interzicerea bisurilor în operă și prin obligativitatea de a se stinge lumina în sală pe parcursul unei reprezentații, în ceea ce privește dirijatul în sine, Arturo Toscanini a introdus ceea ce numim astăzi obiectivitatea în interpretare. Totul era împachetat în măsura din partitură scrisă de compozitor, iar tempo-ul era grăbit, probabil special pentru a disimula imperfecțiunile încă frecvente ale instrumentiștilor. Toscanini nu făcea rabat de la această obiectivitate, oricât de tentante puteau fi unele accente ale temelor din partitură. De partea cealaltă, ca director al lui Berliner Philharmoniker, Wilhelm Furtwängler practica o întreagă filosofie aplicată în interpretare, deseori numită subiectivism. El știa ce a vrut de fapt să spună Ludwig van Beethoven când a scris o simfonie și considera că partitura era doar o reducție a unei teorii muzicale despre progresie dramatică și chiar despre catharsis. Dacă înțelegerea unui spectator asupra geniului lui Beethoven coincidea cu cea a dirijorului german, atunci experiența unui concert condus de Furtwängler era copleșitoare. Dacă, dimpotrivă, aveai o altă perspectivă asupra unei simfonii decât maestrul german, atunci deziluzia era destul de puternică.

De ce este important Constantin Silvestri?

Îmi aduc aminte de un dialog, de pe vremea când nu ascultam muzică simfonică, refuzând astfel o lume, în timp ce căutam argumente de necontestat privind incompatibilitatea mea cu muzica clasică, așa cum obișnuiesc să facă cei care nu sunt dispuși la un efort, până la urmă un efort de autocunoaștere. În același timp, exista totuși o curiozitate în mine. Era într-o zi absolut banală din anii ’80, una în care, tot într-o stereotipie, se difuza la radio un al nu-știu-câtelea concert dirijat de Iosif Conta. La vremea aceea, mie mi se părea că toată discuția asta despre interpretare e ori o prostie, ori o chestiune de un rafinament intangibil pentru mintea obișnuită. Cred că aveam vreo 12-14 ani și am întrebat-o pe mama:

– Până la urmă, Iosif Conta ăsta e bun?
– Haha, nu, nici vorbă, îmi răspunse în timp ce micșora volumul radioului. Cei mai mari dirijori români au fost Georgescu și Silvestri. Da’ Silvestri era mai bun, se pare. Sigur, mai e și Perlea, dar care n-a dirijat prea mult în România… Silvestri era mai apreciat în străinătate.

Au trecut mulți ani și mai întâi am dat peste Toscanini și Furtwängler, apoi Karajan și Bernstein, a trecut multă vreme până când mi-am adus aminte de Georgescu și de Silvestri… Curios însă, discurile nu erau ușor de găsit, deși m-aș fi așteptat ca în România să le găsesc pe toate tarabele. Din păcate, nici măcar în spatele eternelor discuri cu coperți atât de urâte ale concertelor lui Horia Andreescu, nimic, nici urmă, tot Conta! Sau Mandeal! Și totuși, Perlea înregistra în anii ’50 opere de Verdi pentru una dintre cele mai celebre case de discuri din epocă, RCA, cu soliști de o valoare incredibilă, Jussi Björling fiind cel mai cunoscut exemplu. Sunt niște discuri de operă excepționale, dar rareori disponibile prin magazine în România. George Enescu înregistrase pentru DECCA și EMI ca dirijor sau violonist, împreună cu Yehudi Menuhin, erau primii pași atât de fragili și de emoționanți ai marelui violonist, protejați parcă de o baghetă magică, căci așa era acompaniamentul lui Enescu, ca magia unei zâne bune. Iar Silvestri? Înregistrase și încă mult, și înainte de război, la Supraphon, un label foarte onorabil la vremea aceea, apoi, după emigrarea dirijorului în Anglia, un raft întreg de discuri de studio la EMI. Discuri greu de găsit până azi, iar în România naționalismului trâmbițat, al eternelor lozinci „Unde ne sunt valorile?”, cu atât mai mult, pentru multă, multă vreme.

Abia anul acesta a apărut la EMI, în colecția ICON, integrala orchestrală a lui Silvestri (lipsesc concertele, imprimările sunt realizate exclusiv în studio) Inutil să reiau argumentația privind cât de necesară este audiția acestor înregistrări. Pur și simplu suntem niște infirmi fără aceste discuri, căutând aiurea o identitate muzicală care ne face azi să-l percepem pe un gigant ca Celibidache drept un străin, ca și cum în România n-ar fi existat niciodată ceva sau cineva care să-l preceadă, care să-l anticipeze. Comunismul, prezent încă în mentalitatea de azi, așa amputează spiritul, prin ignorare.

Colecția de la EMI conține interpretări ale unora dintre cel mai frumoase lucrări simfonice scrise de 24 de compozitori. Dintre aceștia, jumătate sunt din Europa de Est. Bănuiesc că în calendarul celor de la EMI, la acea vreme de la sfârșitul anilor ’50, acesta era segmentul cel mai puțin acoperit de înregistrări bune. Existau mai multe discuri cu simfoniile lui Beethoven, de prin 1953-54, cu Furtwängler, și urma să apară o integrală monumentală a simfoniilor cu Otto Klemperer, multă vreme rămasă un reper de interpretare clasică. Nu există doar Karajan în lumea lui Beethoven, așa cum am putea fi tentați să credem. Și pot spune că la acest capitol al compozitorilor ruși în mod special, studiourile vestice sufereau de lipsa unor discuri de calitate. Dirijorii ruși supuși la tot felul de interdicții își imortalizau viziunile pe vinilurile de producție sovietică, acestea erau importate în Occident, ca propagandă pozitivă, universală, pentru a strecura îndoiala privind Gulagul, sau foamea, sau pur și simplu teroarea. În anii ’50, mai nici un dirijor vestic nu putea interpreta romantismul lui Ceaikovsky mai bine decât un Kiril Kondrașin, nimeni nu putea surprinde ambiguitatea lui Șostakovici, sfâșiată între bucuria ipocrită și forțată a ideologiei și sarcasmul amar al artistului care nu renunță la individualitate, mai bine decât un Evgheni Mravinsky. Și exemplele sunt multe, descoperirea lor e un drum inițiatic în sine, care merită oricând străbătut, cu urechea și cu mintea. Acesta pare să fie contextul înregistrărilor lui Silvestri în Occident. Ele au servit multă vreme drept o alternativă viabilă la maeștrii ruși, până când aceștia au început să defecteze (Kondrașin în 1978, sau Rostropovici în 1974). După ce calea occidentalizării a fost deschisă de un Iuri Temirkanov, azi îl avem pe uimitorul Gergiev care stabilește cu autoritate ce înseamnă muzica lui Mussorgsky sau a lui Rimsky-Korsakov, în toată lumea.

Dacă ne întoarcem însă în România anului 1956, ieșită din primul val de exterminare a elitelor de către totalitarism, îl găsim pe acest domn, elegant, nedespărțit de țigară, cu alura unui Humphrey Bogart pe culmea unui val.

Am întrebat despre Silvestri în stânga și în dreapta. Un prieten plecat de mult din România, bun cunoscător al mediului intelectual din acele vremuri, nu neapărat un meloman (dar un mare cunoscător de artă), mi-a spus că a fost vecin cu el.

– Și cum era?
– Aaa, un mare intelectual. Eram copil dar îl țin minte bine. Într-o zi, s-a auzit că a plecat în Franța și nu s-a mai întors. Pe vremea aia luai veștile acestea ca pe o satisfacție, aveau dimensiunea unei palme date sistemului.
– În 1959?
– Exact, în 1959.
– În fotografii apare mereu cu țigara în mână…
–Tot timpul. El și cu prietenul lui, un inginer Bădescu. Și mai era prieten cu tenorul Aurel Alexandrescu, o voce foarte frumoasă, și toți oamenii aceștia erau foarte fini, vorbeau o limbă românească admirabilă, era o plăcere să le asculți vorbele, era ceva aproape estetic în modul în care vorbeau…

Concurența cu George Georgescu era în mare parte câștigată și din cauză că acesta din urmă era mai hărțuit de autorități pentru convingerile sale politice de dinainte de război. Silvestri era directorul Filarmonicii George Enescu, era profesor la Conservator la clasa de dirijorat înființată de el, dar valoarea sa era recunoscută încă și mai mult în afara țării. Dirijase la Moscova prima simfonie a lui Șostakovici sub privirile compozitorului, încântat de performanța românului. Era bine văzut și în Occident, unde începuse să dirijeze primele concerte de după instalarea regimului comunist. Revoluția de la Budapesta a înghețat la loc această perioadă scurtă de revenire la normalitate. Gheorghe Gheorghiu Dej, profitând de ajutorul dat URSS în înăbușirea revoltei de la Budapesta, obținuse retragerea Armatei Roșii din România, dar ținea să demonstreze că are o mână de fier cu care poate ține în frâu populația. Cercul aberației care nu suporta valoarea începea, încet, încet, să se strângă și în jurul dirijorului. După ce acesta conduce premiera lui Oedipe de la prima ediție a Festivalului Enescu, din 1958, ideea de a se imprima pe disc opera nu este acceptată de activiștii culturali ai partidului. Astfel, Constantin Silvestri se decide să nu mai revină în România după un concert la Londra, în anul 1959. Dacă nu ar fi făcut acest pas, nu ne-am fi putut bucura astăzi de înregistrările lui. Pentru a păstra pe retină cenușiul contextului, țin să adaug că în acei ani, în România, erau lichidate ultimele grupuri de luptători anticomuniști din munți…

Impresii despre colecția ICON

15 CD-uri deodată înseamnă un mic univers în care te poți arunca și te poți apoi lăsa purtat de muzică pentru câteva zile în șir. E ceea ce fac eu zilele astea. Nu pot să nu rămân uimit de contrastul dintre veselia nupțială, sinceră a uverturii de la Ruslan și Lyudmila, cu care începe primul disc, și sarcasmul, lipsa oricărei seducții a ultimei părți din Simfonia a V a de Șostakovici, câteva discuri mai încolo. Sunt două extreme ale aceluiași tempo.

Nu întâmplător am amintit de Toscanini la începutul acestui articol. Rigoarea lui se simte în ceea ce dirijează Silvestri, în mod special în pasajele tutti, o febrilitate supusă unei cadențe  inflexibile, riguroase, aproape milităroase. Nu are neapărat ferocitatea romantică pe care pare s-o fi împrumutat Perlea de la dirijorul italian, dar are ordinea și aparent lipsa de concesii făcute lirismului. E doar o iluzie: în momentul în care este vorba de un solo instrumental, din bagheta lui Silvestri ies alte sunete. În prima versiune a Simfoniei a IX a de Antonín Dvořák, în toate solo-urile, dar mai ales în partea a doua a simfoniei, nu mai este o baghetă care conduce o orchestră, în locul dirijorului apare pianistul Silvestri. A fost coleg la Conservator cu Dinu Lipatti. Nu știu cum era ca pianist. Dar în acea parte din „Lumea Nouă” este un solist care cântă pe scenă, nu un dirijor. Avem aici o muzică mai diafană și mai lirică decât în orice altă interpretare, nici măcar Celibidache nu reușește să egaleze această transcendență a sunetului.

Solo-ul de vioară din Șeherezada lui Rimsky-Korsakov n-are echivalent în delicatețe și chiar în feminitate. Un sunet mai sfios ca nicăieri în altă parte, așa cum sfioasă era tăcerea Șeherezadei din 1001 de nopți. Suntem încă departe de iconoclasmul din interpretările contemporane, pentru simplul motiv că în epoca lui Silvestri încă nu exista nimic epic și iconic de negat.

Febrilitatea din Simfonia fantastică de Berlioz (și tuba din partea a treia). Spectacularul (și febrilitatea) din muzica de balet a Cneazului Igor de Borodin. Meditația din Simfonia a IV a de Ceaikovsky (și rubato-ul temei principale din prima parte). Ritmul obsedant din Bolero. Mai e necesar vreun motiv pentru a-l redescoperi pe Silvestri? Colecția are muzică să ajungă pentru mai mult de 18 ore de audiție. De câteva zile numai asta ascult…

Un articol din revista Gramophone

Ultimul număr, cel pe luna aprilie 2013, al revistei britanice Gramophone, care se autointitulează „The world’s authority on classical music since 1923″, este unul jubiliar. Revista tocmai împlinește 90 de ani și articolele de fond sunt dedicate industriei fonografice clasice. O industrie, din păcate, aflată în declin, dar care și-a trăit momente de glorie ajunse la nivel de legendă în anii lui Walter Legge, ai tehnicienilor de sunet de la Decca din era analogică sau cei ai operelor lui Verdi de la RCA. Unul dintre aceste articole îi este dedicat lui Constantin Silvestri și vi-l prezint în continuare, tradus în limba română.

Constantin Silvestri 
Centenarul nașterii dirijorului român este în luna mai. Jon Tolansky sintetizează cariera unui fanatic inspirator care a făcut minuni cu Bournemouth Symphony Orchestra.

„Cred că unul dintre cele mai proaste concerte din viața mea ar fi acela pentru care nu aș avea timp să explic decât un sfert din ceea ce vreau să fac”. Când Constantin Silvestri scria aceste cuvinte într-o scrisoare adresată unui prieten, în ianuarie 1957, el tocmai dirijase primul său concert de la Londra și privea cu teamă spre următorul, care venea peste doar câteva zile. London Philharmonic Orchestra, după cum era obiceiul atunci, alocase două repetiții pentru noul lor dirijor invitat, ceea ce reprezenta dublul timpului de repetiții disponibil multor altor dirijori ai concertelor lor. Condițiile economice limitau timpul de repetiție; dar, în afară de asta, cei de la LPO, la fel ca majoritatea orchestrelor, îi găseau pe dirijorii care vorbeau foarte mult la repetiții drept descurajanți și inhibanți pentru reprezentația finală. Nici chiar în țara sa, România, lui Silvestri nu i se dădeau niciodată suficiente ocazii de a repeta, astfel încât să i se satisfacă cerințele. O asemenea discrepanță de atitudine prevestea un eșec al repetițiilor și al concertului de la Royal Festival Hall, dar pe toți îi aștepta o surpriză. LPO descoperiră în dirijorul fanatic de exigent o adevărată sursă de inspirație și, în ciuda presimțirilor și a frustrărilor acestuia, rezultatul pe care l-a obținut a făcut o impresie electrizantă. Mai multe cronici au lăudat concertul drept „unul dintre cele mai memorabile auzite în Londra de la război încoace”, cu „un muzician dăruit excepțional, în special în reprezentarea spectaculoasă a Poemului extazului de Scriabin”, și, referindu-se la Nocturnele lui Debussy, „rareori LPO a obținut tonuri nuanțate și culori atât de imaginative”.
Dirijorul și muzicologul Bernard Keeffe a participat la una dintre repetițiile pentru BBC și își amintește cum în Nocturne, „în ciuda lipsei de timp de repetiție, a luat pasaje individuale lucrându-le în mare detaliu și a acordat mult timp pentru a cere caracter și expresie în execuție… Când cornul englez a cântat solo-ul din Nuages, el a oprit totul și, deși nu vorbea foarte bine engleză, a explicat foarte clar că voia mult mai multă interpretare și o mai mare expresivitate. Aproape că l-a dus pe cornist măsură cu măsură pe calea aceasta, cerând mereu frazare expresivă și arătând ce vrea să obțină”.
În curând, Silvestri avea să facă înregistrări pentru EMI, și calitățile pe care Keeffe și criticul Neville Cardus le auziseră în Nocturnes erau prezente și pline de viață când, în martie 1958, a înregistrat această muzică împreună cu Orchestre de la Société des Concerts du Conservatoire și Corul Elisabeth Brasseur. Ele pot fi din nou apreciate, la un loc cu sonoritățile izbitor de vibrante, cu înșiruirea prodigioasă de culori dinamice și cu virtuozitatea strălucitoare pe care Silvestri le-a obținut în aproape toate celelalte înregistrări orchestrale pe care le-a făcut pentru EMI, în noua colecție centenară de 15 CD-uri pe care EMI Classics o lansează în seria Icon. Este o moștenire inestimabilă a unui dirijor care a fost foarte admirat în timpul vieții și totuși astăzi este mai puțin cunoscut decât câțiva dintre eminenții săi contemporani. Poate că uneori interpretarea sa excentrică și neortodoxă a marelui repertoriu simfonic european ar putea fi o explicație; și poate de aceea EMI nu i-a reînnoit contractul în 1961. Ironic, despărțirea s-a petrecut chiar în anul în care el și-a început directoratul la Bournemouth Symphony Orchestra și a transformat orchestra într-o așa măsură, încât acest parteneriat a devenit cap de afiș internațional și i-a adus orchestrei onoruri fără precedent. În acest sens, EMI a semnat din nou cu el un contract pentru înregistrări cu acești instrumentiști.
Acum, la centenarul său, grație ediției EMI, putem avea acces la întreaga perioadă a activității de înregistrări de studio, din februarie 1957, când a imprimat ultimele trei simfonii ale lui Ceaikovsky, până în ianuarie 1968, când repertoriul era un grup de piese mici (deși cu orchestră mare), care includea L’apprenti sorcier al lui Dukas, Danse macabre de Saint-Saëns și O noapte pe muntele pleșuv de Mussorgsky (în aranjamentul lui Rimsky-Korsakov). Culoarea, virtuozitatea și caracterizarea vibrantă a execuției lui BSO, în mod particular remarcabilă în uvertura In the South a lui Elgar și în Șeherezada lui Rimsky-Korsakov, este dovada efectului extraordinar pe care Silvestri îl exercita asupra artiștilor. Cum mi-a spus fostul prim clarinetist al orchestrei, Ray Carpenter: „Ne-a fascinat. La vremea când a murit eram o orchestră schimbată. A avut o influență enormă asupra mea, asupra felului în care cântam și asupra modului în care abordam muzica.”
Pentru mine, marea valoare a moștenirii discografice a lui Silvestri este păstrarea intensității sale expresive, a sonorităților vibrante și a virtuozității spectaculoase pe care o obținea aproape întotdeauna de la orchestrele pe care le dirija. Dacă ar trebui să aleg doar o singură înregistrare, ar fi discul său EMI cu Simfonia a VIII a de Dvořák: pentru că aduce la viață ritmurile de dans voioase din muzică, nostalgia accentuată și abandonul  poetic, colorat expresiv și spontan. Uimitoarea precizie și remarcabila revelare a detaliului concentrează esența creativă a acestui fanatic dar inspirator perfecționist.

(John Tolansky, Gramopohone, Aprilie 2013, pag.18)

Update:

Cu foarte puțin timp înainte de a publica acest text, am primit numărul pe luna aprilie al revistei Diapason. Spre surpriza și bucuria mea, colecția Silvestri de la EMI a primit recomandarea Diapason d’or și se bucură de o recenzie de o pagină în celebra publicație. Ceea ce îmi confirmă intuiția legată de oportunitatea evocării acestui mare dirijor român. Reproduc mai jos cronica criticilor francezi.

O icoană românească
Admirat de compatriotul său Enescu, dirijorul Constantin Silvestri frapa spiritele prin virtuozitatea foarte personală a frazelor… și a tempo-urilor sale. EMI îi consacră o colecție fabuloasă… de ascultat prestissimo!

Ați auzit de dirijorul român Constantin Silvestri? Fără îndoială că da, dacă ați urmărit edițiile EMI, Supraphon sau Testament, ca și prețioasele concerte publicate de BBC Legends, Montaigne sau Audite; ați făcut o investiție valoroasă dacă dețineți ca pe un tezaur colecția de tiraj confidențial de la Disky (2001). Dacă nu, grăbiți-vă să cumpărați această antologie care are meritul completitudinii – singurele înregistrări excluse, pentru că au fost deja reeditate în mai multe rânduri, sunt concertele cu Menuhin, Milstein, Kogan, Navarra, Ciccolini, Ferras, Cziffra… Veți descoperi natura formidabilă a dirijorului grație acestor înregistrări realizate în studio, din 1957 până în 1968, la Paris, Londra, Viena sau Bournemouth.
Pianist prodigios (debut oficial la 10 ani), invitat să dirijeze Orchestra Simfonică Radio din București la 17 ani, parcurgând în continuare toate treptele profesionale la Opera orașului său natal. În același timp și (excelent) compozitor, el devine șeful Filarmonicii din București în 1945. Libertatea sa de spirit îi provoacă necazuri cu autoritățile după premiera românească a lui Oedipe, tragedia lirică a compatriotului și prietenului său, Enescu. Îndepărtat în 1953 (n.n. inexact – corect este 1959), va găsi refugiu în Franța și în Marea Britanie, preludiu al unei cariere internaționale (Viena, Berlin, Statele Unite…) pe care doar moartea o va întrerupe. Director muzical (din 1962) al Bournemouth Symphony, devine supus britanic în 1967.

În viteză maximă

Voluntarismul și tonicul pulsației generează lecturi de o urgență ritmică și de o tensiune uneori extrovertită, dar de un relief și de o amplitudine dinamică absolut surprinzătoare, puse în valoare de remastering; viziuni locuite de o imaginație profund personală (accente, fraze, rubato-uri, iluminări foarte originale ale detaliilor sprijinite pe o articulație de virtuozitate…), conduse ca un roller-coaster (ultima parte din Șeherezada!). Silvestri recurge aproape peste tot la o aceeași dramaturgie narativă, care face legătura dintre prima mișcare „de expozițiune” și un finale liber în totalitate. Dar cu o elocvență și o prezență constante: ascultați Manfred sau ultimele trei simfonii de Ceaikovsky! Același scenariu îl regăsim și în lucrările cu o singură parte: finalurile lui L’Apprenti sorcier și al Bolero-ului sunt dantești; Rapsodia română de Enescu, climatul din Rapsodia ungară No.4  de Liszt inspiră vienezilor o fantezie dezlănțuită, cu totul particulară. În aceeași măsură, Silvestri nu este univoc: când cravașează orchestra, dar nu pentru efectul imediat,  el conferă alămurilor un relief foarte singular (Nocturnes, La Mer), dar gravitatea nu îi este străină, așa cum ne arată neașteptata Simfonie de Frank cu Philharmonia. Dar, odată lansate, lecturile sale progresează cu o strălucire și un panaș care nu par să slăbească niciodată (O noapte pe muntele pleșuv) … tulburând!
Nicăieri nu vom găsi excesul în violența fascinantă a culorilor, în izbucnirile materiei sonore.  Determinarea lui Silvestri poate provoca sonorități aspre, memorabile (imprimările cu Société des Concerts du Conservatoire: Berlioz, Dukas, Debussy, Ravel, Falla…). Dar toate aceste viziuni nu duc niciodată la estomparea personalității sonore a orchestrelor, ceea ce dovedește exaltanta trilogie a ultimelor simfonii de Dvořák, succesiv încredințate orchestrelor Wiener Philharmoniker, London Philharmonic și, de două ori, L’Orchestre National! Să încheiem adăugând că, dacă repertoriul slav este în mod particular pus în valoare (inclusiv Stravinsky, Prokofiev, Haciaturian și Șostakovici), în plus Bartók și Hindemith, nu mai puțin singulari, și mărturii engleze pasionante completează acest portret viu, care ar putea deranja, poate chiar irita… dar să vă plictisească, asta niciodată!

(Rémy Louis, Diapason – Aprilie 2013, pag.110)

Update 2: Târziu am aflat de existența unei recenzii excelente a setului EMI semnată de Victor Eskenasy, publicată în Suplimentul de cultură. Link-ul este aici: Scrisoare către melomani