Giuseppe Verdi: NABUCCO
29 aprilie, luni, The Royal Opera House of Covent Garden (Live in HD)
Dirijor: Nicola Luisotti, regia: Daniele Abbado;
Plácido Domingo (Nabucco), Liudmyla Monastyrska (Abigaille), Witalij Kowaljow (Zaccaria), Marianna Pizzolato (Fenena), Andrea Carè (Ismaele), Robert Lloyd (Marele preot Baal), Dusica Bijelic (Anna), David Butt Philip (Abdalo) etc.

A ajuns aproape un clișeu. De fiecare dată când Plácido Domingo anunță că va cânta un nou rol de bariton se aud aceleași rezerve: că nu are voce de bariton autentică, că nu are cum să cânte bine acel rol, că Simon Boccanegra a fost o excepție și atât. Apoi se întâmplă spectacolul și toată lumea rămâne uimită de cât de bine a ieșit. Cât de emoționant a fost Giorgio Germont, cât de uman a fost Rigoletto, cât de interesant a fost Francesco Foscari. Unde se va opri Plácido cu aventura asta? Oare ce rol ar mai putea cânta?

Aseară, Plácido Domingo a fost Nabucco. Un rol care îi aparține de multă vreme lui Leo Nucci, extrem de apreciat, pe bună dreptate, drept baritonul verdian prin excelență. Alături de Rigoletto, Nabucco este rolul semnătură al baritonului italian. Într-un interviu recent acordat revistei Opera Magazine (aprilie 2013) cu ocazia apariției sale în spectacolul cu Nabucco, în care își împarte aparițiile chiar cu legendarul tenor, Nucci a fost rugat să comenteze acest demers al lui Domingo.

E curios, într-adevăr, Plácido a făcut până acum aceleași roluri ca și mine! Cât despre partea tehnică, aceea a unui tenor care cântă ca bariton, registrul grav nu are o problemă prea mare de sunet, ci de plasament al vocii (Nucci folosește termenul italian „impostazione”). Chiar dacă el a început ca bariton, nu poate fi ușor ca, după atâția ani, să muți plasamentul în afara poziției sale obișnuite. Asta nu e o critică, Doamne ferește! Am ascultat înregistrările recente din repertoriul de bariton ale lui Plácido și nu e nici o îndoială că vorbim despre un foarte mare artist. Dar întorcându-mă la ideile lui Verdi asupra conceptului de „parola scenica”, mă intrigă faptul că vocea lui Plácido, de o culoare tenorială fără echivoc – cel puțin pentru urechile mele -, adaugă o componentă erotică certă în aceste duete tată-fiică, esențiale pentru Simon Boccanegra și Rigoletto, cu siguranță mai mult decât în cazul unui timbru baritonal care este mai mai întunecat. Ne vom întâlni din nou, în curând, pentru câteva reprezentații cu Rigoletto la Verona, dar acolo el va dirija. Gândiți-vă totuși cum ar fi fost să fi făcut schimb de roluri în câteva seri!

În spectacolul de aseară de la Royal Opera House, Plácido Domingo a fost într-adevăr așa cum îl descrie Leo Nucci. A cântat un rol de bariton verdian cu sclipiri eroice de tenor. De exemplu, în finalul operei, e o scenă în care Nabucco și corul cântă o partitură eroică (O prodi miei, seguitemi, s’apre alla mente il giorno), iar vocea lui Domingo avea o reverberație atât de apropiată de zilele lui de glorie ca tenor, încât pentru o clipă m-am simțit transportat în timp în zilele lui Il Trovatore. Regele Nabucco declama ca un Manrico în secvența cu cor de după Di quella pira. E un miracol. O voce care, la vârsta când alții au terminat de multă vreme povestea de dragoste cu scena, poate încă să facă un gol în jurul ei, eclipsând partenerii prin acea culoare dramatică ce o străbate de-a lungul întregii sale întinderi…

Royal Opera House a propus spectatorilor producția lui Daniele Abbado, prezentată și la Teatro alla Scala la începutul anului. Ideea regizorală este simplă, un deșert în care rătăcește poporul evreu, folosind costume din perioada Holocaustului. Surprinzător, nimeni nu s-a mai gândit la o asemenea imagine până acum, deși Va, pensiero și întreg contextul libretului par să facă absolut logică această asociere de simboluri. Cert este că toți cei de pe scenă arătau foarte autentic în stilul anilor ’40.

Liudmyla Monastyrska a fost Abigaille, un rol la fel de important ca al regelui cel revelat și cotat drept extraordinar de dificil, mai ales din cauza întinderii registrului în care trebuie cântat, dar și a agilității pe care o cere ca să poată pune în evidență ambiția, doza de nebunie,  sau intransigența personajului. Monastyrska a făcut ca acest rol dramatic să pară ușor, la îndemâna oricui. A fost dezinvoltă vocal aproape tot timpul. În schimb, ceea ce britanicii numesc the ring in the voice, atât de prezent la Domingo, este exact ceea ce i-a lipsit lui Witalij Kowaljow (Zaccaria), o voce bună, dar de o strălucire mată și un registru grav cu dificultăți. Robert Lloyd a arătat în schimb mai multă autoritate în rolul mic – dar pe care l-a făcut convingător – al Marelui preot Baal. Mariana Pizzolato și Andrea Carè au fost corecți, fără să impresioneze în mod deosebit. Corul a fost, așa cum era de așteptat, aproape impecabil, parcă un pic precaut când a venit momentul așteptat al lui Va, pensiero. Nicola Luisotti a condus fără probleme o orchestră pentru care partitura operei de început a lui Verdi nu prezenta dificultăți. N-au ieșit scântei din fosă, dar, în fond, aceste momente sunt în general rare, echilibrul primează zilele astea în ceea ce privește un spectacol de operă.

Nu știu ce ar trebui să mai demonstreze Plácido Domingo în repertoriul de bariton. În ceea ce mă privește, rezervele au fost aruncate la gunoi de multă vreme. Acum, dacă el se decide să mai cânte încă un rol nou, abia aștept să îl ascult. Pentru că știu că, oricât de buni au fost baritonii autentici de dinaintea lui, el va fi altfel, într-un fel inimitabil. Nu-mi rămâne decât să-i pândesc anunțurile privind un nou rol, oare ce va fi data viitoare? Un Baron Scarpia? Mi-ar plăcea un Sharpless, cred că i s-ar potrivi… Sau un Falstaff? Numai Plácido poate ști…