Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Nu este doar anul bicentenarului WV…


Un secol deja și mereu la fel de nou! La 29 mai 1913, pe strada Montaigne din Paris, izbucnea unul dintre scandalurile cele mai răsunătoare din toate timpurile: creația lucrării Le Sacre du printemps. Ce s-a întâmplat cu adevărat în acea seară și în anii care au urmat? E adevărat că această operă a bulversat cursul Istoriei, așa cum s-a zis? Cum au abordat-o dirijorii și coregrafii? Figurativă, abstractă, detestată, adulată, dansată, înregistrată, revizuită de Walt Disney, e mereu primăvară pentru Le Sacre! (Diapason)

Rușine publicului!
Unde au fost crescuți toți bastarzii aceștia?
Aceasta a fost fraza cea mai conciliantă care a fost pronunțată printre atâtea altele în cursul acestei seri elegante și memorabile. Ea singură rezumă stupoarea pe care o resimțim atunci când constatăm răutatea stupidă sau motivată a ceea ce convenim că se numește elita pariziană, în prezența acestei încercări cu totul noi și îndrăznețe. Acest public care, de ani de zile, nu protestează împotriva celor mai plate vodeviluri, sau împotriva unor resturi de operete asezonate cu sos englezesc care i se oferă zilnic, acest public mai ales care vede în fiecare zi tot ce poate fi mai urât din punct de vedere plastic și care ascultă cele mai mari imbecilități, același public care afectează o suferință intolerabilă atunci când un artist, venit din străinătate, încearcă să-l facă să vadă o concepție nouă, să-l amuze sau să-l facă să fie interesat de linii și mișcări până atunci necunoscute.  (Comoedia, 31 mai 1913, Palowsky-Vuillemin-Schenider)

Ce este deci acest Le Sacre du printemps?
Balet rusesc? Simfonie programatică? Dans sălbatic? Partitură revoluționară? Fiecare dintre noi am avut o primă întâlnire cu Le Sacre du printemps. Șoc, stupoare, fascinație, după caz. La un secol după premiera absolută nu-i mai putem invoca modernitatea; cât despre violență, ea pare derizorie față de cea a unui concert rock. Mai degrabă forță decât violență, într-atât este de încadrată, conținută la limita exploziei. Opera se impune în memorie, în globalitatea sa, cu aceeași evidență puternică precum Simfonia Nr.5 de Beethoven sau Symphonie fantastique de Berlioz sau Magnificat de Bach, însă lipsesc cuvintele pentru a exprima simplitatea fundamentală a unui organism atât de flamboyant. (Diapason)

Igor Stravinsky (1911)

Igor Stravinsky (1911)

Are această prospețime uimitoare și misterioasă. Aș vrea să știu de ce. Dacă aș fi știut, aș acorda consultanță compozitorilor din lumea întreagă pe subiectul longevității! Dar nu știu. Ceea ce simt totuși este că doar câteva piese din canonul simfonic au un același fel de vitalitate și toate acestea sunt capodopere care par să fi apărut din senin, fără să fi avut vreun model. Eroica ar fi un exemplu, Symphonie fantastique ar fi altul și de asemenea Le Sacre. Toate au de-a face cu lipsa istoriei, a precedentului și a modelelor. Deși cunoaștem că Berlioz a fost fascinat de Simfoniile Nr. 2  și Nr. 7 atunci când a scris Symphonie fantastique, există doar câteva ecouri îndepărtate din aceste bucăți în lucrarea sa. Cu Stravinsky știm de unde venea, dar saltul de la Petrushka la asta e ca Bob Beamon la Olimpiada din 1968, sărind 8.9 m (un fel de săritură nebunească) – dintr-un foc depășind recordul mondial anterior cu 55 de cm. Le Sacre, la fel, a venit de nicăieri și a schimbat totul.
Dacă faptul că este un balet afectează modul în care interpretez? Cred că este important să știi despre ce este vorba, ca subiect, asta ajută; și nu ar trebui s-o tratezi ca pe o bucată de muzică absolută pentru că nu este și nici n-a fost intenționată ca atare. De asemenea, nu există nici o dezvoltare, nici o formă simfonică de acest fel, așa că nu e ca și cum ai dirija o simfonie de Mahler sau de Brahms, unde, ca dirijor, ești responsabil de narațiune. În
Le Sacre… într-un fel activezi narativul dar nu ești responsabil de el; la bază îi dai orchestrei uneltele cu care să manevreze narativul – dar tu nu poți să faci nici un fel de chestii mișto cu el. Sau poți, dar e fără rost, pentru că dacă nu faci decât să te asiguri că mașinăria funcționează fără erori, atunci exact mașinăria asta produce de capul ei un lucru foarte dinamic și înspăimântător. Dar trebuie să știi ce imagini trebuie să transmiți ca să poți activa narativul.
Le Sacre este iubită de mulți, cu generații după generații de dirijori trăgându-și forța din ea. Multe dintre materiale așa zise întemeietoare ale modernismului, scrise în anii 1910-20, sunt aproape uitate și, atunci când vorbim despre ele, suntem generic respectuoși și reverențioși, dar nu este genul de muzică după care să tânjești atunci când nu-l auzi. În același timp cunosc mulți oameni care trebuie să-și ia doza de Sacre, altfel o iau razna – dacă există o marcă ce se poate aplica unei capodopere, atunci aceasta este! (Esa-Pekka Salonen, dirijor, Gramophone)

Le sacre du printemps era pe vremuri greu de cântat, dar acum este în pericol să devină un șlagăr orchestral, pentru că publicul o cunoaște și instrumentiștii o cântă atât de bine. Era o vreme când, în fond, Markevitch și Frühbeck erau singurii care puteau s-o dirijeze cu adevărat și să tragă orchestra după ei ca s-o cânte. Cea mai mare provocare este să păstrezi proporțiile: să n-o transformi doar într-o serie de culori strălucitoare, dar să menții povestea și să continui să o faci să răsară din pământ. Sunt sigur că dacă Stravinsky ar scrie din nou solo-ul de fagot acum, l-ar începe de la un Mi bemol, nu de la Do. Ar vrea să-l facă să fie încă și mai periculos (Simon Rattle, dirijor, Gramophone)

Le Sacre du printemps pe scurt

Geneză și creație: În Cronica vieții mele, Stravinsky spun despre Le Sacre: Întrevăd în imaginația mea spectacolul unui mare ritual sacru țărănesc: bătrânii înțelepți așezați în cerc și observând dansul până la moarte al unei fete tinere pe care ei o sacrifică pentru a-l îmbuna pe zeul primăverii. După succesul baletelor Pasărea de foc și Petrouchka a fost avansat de către Stravinsky argumentul unei serii de cermonii din Vechea Rusie. El afirma că nu a urmat nici un sistem, nici o tradiție: M-am încredințat propriilor mele urechi. Ascultam și scriam ceea ce auzeam.

Mișcări și durată: Două părți: Le Baiser à la Terre apoi  Le Grand Sacrifice. Între 33 și 37 de minute. Extrase importante: Introduction et Augures printaniers (I), Cortège du Sage à l’introduction de la Seconde Partie (II), Glorification de l’Elue à l’Action rituelle des ancêtres (III)

Constrângeri de interpretare: Prin forța sa primitivă și prin complexitatea ritmică, opera „dinamitează” reperele muzicale stabilite. Azi, orchestrele stăpânesc virtuozitatea necesară lucrării și pot trece peste numeroasele sale capcane. Dar cum să restitui imaginarul barbar, plăcerea carnală a gestului și, în același timp, să pui în valoare timbrul orchestrei „tradiționale”? Cum poate fi oferită o lectură care să asigure pe rând coerența narațiunii și să ne surprindă încă prin multiplele sale accidente? Partitură de neevitat, Le Sacre rămâne o provocare permanentă. (Classica)

Bilanțul înregistrărilor

1. Esa-Pekka Salonen, Los Angeles Philharmonic Orchestra, 2006 – Dacă s-ar pune problema de a selecta un singur disc… Aici suntem cel mai aproape de marile mistere ale umanității. Nemaivăzut. Priza de sunet superlativă a acestei versiuni te lasă fără grai… Este pentru prima dată când resimt latura organică a misterului Naturii, mărturisește criticul francez. Fiecare frază izbucnește cu o finețe fără limite. Se recunoaște fluiditatea ideilor, trecerea de la o stare la alta. Este atât de bine controlată, atât de departe de orice formă narativă sau de legendă, încât totul devine abstract.

SANKOU

2. Mariss Jansons, Royal Concertgebouw Orchestra, 2006 – Un maelstrom irezistibil în care ne putem lăsa înghițiți.

2006 Jansens

3. Michael Tilson Thomas, San Francisco Symphony Orchestra, 1997 – Trei voturi pentru, unul împotrivă. MTT recreează ritualul sălbatic cu fast.

1997 - MTT

4. Pierre Boulez, Cleveland Philharmonic Orchestra, 1969 – Orchestra este splendidă, sunetul este magnific. Boulez este foarte bine – poate chiar prea bine.

1969 - Boulez

5. Igor Markevitch, London Symphony Orchestra, 1962 – Înregistrat în concert, Markevitch face să se nască un mare ritual – uneori un pic nefinisat.

1962 - Markevitch

6. Igor Stravinsky, Columbia Symphonic Orchestra, 1960 – Direcție foarte vie a compozitorului însuși, dar căruia îi lipsește misterul.

1960 - Stravinsky

7. Karel Ančerl, Orchestra Filarmonică Cehă, 1963 – Evocare superbă a violenței acestei „nunți barbare”, dar priza de sunet e învechită.

1963 Ancerl

8. Litton, Bergen Philharmonic Orchestra, 2008 – În această confruntare de nivel foarte înalt, Litton nu îndrăznește să meargă până la capăt în lipsa de măsură.

2008 - Litton

(Classica)

Ceea ce tocmai ați încheiat de citit până aici reprezintă un colaj de articole din presa muzicală europeană. Materialele dedicate centenarului baletului Le Sacre du printemps în revistele Classica (februaire 2012), Diapason (mai 2013) și Gramophone (mai 2013) sunt foarte ample și greu de reprodus integral aici. Am selectat cu mare subiectivitate fragmentele care mi-au plăcut cel mai mult, evitând să povestesc subiectul narativ al lucrării sau detaliile genezei acesteia. Stravinsky a finisat această muzică timp de 30 de ani, povestea ideii după care s-a apucat de compus este mereu diferită în amintirile lui, de la un interviu la altul. Coregrafia lui Nijinsky, recent reluată la Paris într-un spectacol dirijat de Valery Gergiev, a nemulțumit și publicul de la premieră, dar chiar și Stravinsky a afirmat la un moment dat că muzica este doar o aproximare a realității. Drept urmare, ca părere personală, eu cred că marele compozitor a evitat mereu, cu mare grijă, orice psihanaliză. E și normal, în fond muzica din Le Sacre du printemps își are originea atât de mult în subconștient încât mai degrabă îl pot vedea pe tânărul elegant din 1913 (avea 31 de ani) încercând și reușind să transcrie un mare vis erotic, o fantezie în care orchestra simfonică se transformă într-o femeie pe care compozitorul o posedă încercând să devină stăpânul ei. Așa cum se spune că modernitatea apare întotdeauna când arta ajunge într-o criză de inspirație, ambiția lui Stravinsky mi se pare cea mai evidentă pentru ceea ce înseamnă un compozitor de geniu. Un vis care l-a și consumat pe artist, pentru că nimic din ceea ce a creat în anii următori nu s-a mai ridicat la nivelul acestei capodopere.

Cât despre discurile recomandate de Classica, am fost cucerit definitiv de versiunea lui Esa-Pekka Salonen, până la punctul în care voi actualiza cât de curând lista cu cele mai bune 100 de discuri de muzică clasică, înlocuindu-l pe Valery Gergiev.

Classica (mai 2012)

Classica (mai 2012)

Diapason (mai 2013)

Diapason (mai 2013)

Gramophone (martie 2013)

Gramophone (martie 2013)

Un comentariu la “Nu este doar anul bicentenarului WV…

  1. Pingback: Emoția zilei: Cristian Badea, primele seri | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Mai 29, 2013 de în Discografie, Muzica şi etichetată , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.433 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: