Stagiunile teatrelor de operă se apropie de final, a venit vara și vor urma festivalurile de operă. Mai puțin în România, unde vom aștepta până la toamnă pentru Festivalul Enescu 2013. Pentru cei care sunt deja dependenți de muzica de operă, dar și pentru cei pe cale să devină opera aficionados, voi trece în revistă 10 DVD-uri de operă, remarcabile, dintr-o listă de 50, dintre care primele 10 au fost povestite acum ceva vreme.

#11. Manon Lescaut – Giuseppe Sinopoli/Gotz Friedrich/Royal Opera House, 1983 – Kiri Te Kanawa, Plácido Domingo, Thomas Allen etc.

Deși Manon Lescaut este o operă esențială în creația lui Giacomo Puccini, practic este primul lui mare succes, nici discografia și nici videografia nu abundă de înregistrări. Spectacolul de la Covent Garden, din 1983, mi se pare cel mai frumos, ușor de ales dintr-o concurență care mai include numai producții clasice, la Metropolitan, 1980 și 2008, la Scala, 1978 și 1992, sau filmul TV de la RAI, din 1956.

Producția nu are nici o surpriză, poate cu excepția actului III, în care imaginea deșertului american, cu Plácido Domingo și Kiri Te Kanawa cântând pur și simplu foarte frumos, mă duce cu gândul (nu știu exact de ce) la Wagner. Poate că Sylvia Sass, în 1978 la Teatro alla Scala, ar putea fi o alternativă foarte bună, din păcate nu există un DVD oficial, doar înregistrări VHS. Aici, în 1983, la Londra, era o perioadă în care cuvântul de ordine era „impecabil”. Nici orchestra și nici soliștii nu sunt împinși dincolo de limitele lor, dar toată lumea cântă la cel mai înalt nivel posibil.

#12. La bohème – Lamberto Gardelli/John Copley/Royal Opera House, 1982 – Ileana Cotrubaș, Neil Shicoff, Thomas Allen etc.

Un DVD din aceeași perioadă precum cel de mai sus, la aceleași standarde. Producția lui John Copley, în ciuda convenționalismului ei, este și azi prezentată la Londra, un vehicul pentru lansarea unor cariere noi din lumea operei.

Tot spectacolul se bazează aici pe cei doi eroi principali. Neil Schicoff este neașteptat de bun, autentic, sensibil, romantic, într-o lume a tenorilor lirici care abundă de voci care mai de care mai strălucitoare. Nu este neapărat mai bun decât Carerras (1982) sau Pavarotti (1977 – primul telecast de la Metropolitan, 1989), dar nu este nici mai prejos. Ceea ce face această înregistrare să fie perfectă este Ileana Cotrubaș. Soprana româncă reușește în toate secvențele în care apare să fie 100% Mimi. Nu e vorba numai de vulnerabilitatea personajului, ci de toată emoția dramatică pe care o stârnește de la prima până la ultima notă. Din păcate, nu există un DVD oficial de la Scala, unde cântă alături de Pavarotti, sub bagheta lui Carlos Kleiber și în regia lui Franco Zeffirelli, încă și mai bine decât aici. E greu să alegi cea mai bună La bohème dintre vreo 25 de înregistrări video (din care jumătate sunt excepționale), la Londra, în 1982, s-au potrivit parcă toate astfel încât să rezulte o seară perfectă.

#13. Tosca – Franco Patanè/Dobberan/Stuttgart, 1961 – Renata Tebaldi, Eugene Tobin, George London

O alegere subiectivă, în contextul existenței a vreo 35 de DVD-uri cu Tosca, în rolurile principale ale capodoperei lui Puccini defilând toată parada starurilor de operă. În același timp, rolul sopranei este unul „interzis”: Maria Callas rămâne pur și simplu de nedepășit de 60 de ani încoace. Dar cum nu există nici o înregistrare video completă a ei, ci doar trei secvențe, toate din actul II, pentru versiunea integrală m-am oprit la marea ei rivală, Renata Tebaldi.

Producția de la Stuttgart (semnată de un anume Dobberan) este simplă și neinteresantă. Singura calitate este că trece neobservată aproape, lăsând vocile soliștilor să fie în prim plan. Apoi să fim toleranți față de tenor, Eugene Tobin are meritul de a fi corect, însă în altă ligă față de Plácido Domingo & Co. (Jonas Kaufmann și Marcello Alvarez y compris). Dar nu pentru asta am cumpărat DVD-ul, ci pentru Renata Tebaldi și (mai ales) pentru George London, doi monștri sacri. În momentul în care cei doi încep să cânte, în jur nu se mai aude nimic, pentru că nu contează ce se mai aude pe lângă ei. Dacă Tebaldi este convențională, rece, mai degrabă o statuie antică, de marmură, decât o flacără mistuitoare așa cum era Maria Callas, în schimb George London pare să aibe o voce fără limite. La fel cum personalitatea lui Scarpia, realizată de el, are un ego și o neînfrânare pe care nu le-a mai reușit nimeni de atunci încoace, reușind totuși să îmbine oroarea cu rafinamentul. Unic.

#14. Madama Butterfly – James Conlon/Frederic Mitterand/film, 1995 – Richard Troxell, Ying Huang, Ning Lang, Richard Cowan

O altă operă de Puccini unde nimeni nu a izbândit definitiv în a deveni simbolul gheișei din Nagasaki-ul preatomic, confruntată tragic cu civilizația occidentală. Chiar dacă vocile din 1995, o perioadă de schimbare a generațiilor de artiști de operă, nu sunt nemaipomenite, rămâne în schimb imaginea unui film aproape perfect.

Tot ceea ce filmul are în plus față de teatru, cadrele, montajul, chiar și efectele speciale sunt atuuri licitate cu succes pentru ca această lectură să devină o referință. Și în cea mai mare parte a timpului acest demers reușește.

#15. La fanciulla del West – Eduard Slatkin/Giancarlo del Monaco/Metropolitan Opera, 1992 – Barbara Daniels, Plácido Domingo, Sherill Milnes etc.

Iată o operă mai puțin cunoscută, dar care este redescoperită azi. Cum înregistrările recente lipsesc (poate Kaufmann să producă un DVD?), rămânem la cele din anii ’80-’90, unde Plácido Domingo strălucește în trei teatre celebre, Metropolitan, Scala și Covent Garden.

Am ales producția lui Giancarlo del Monaco de la Metropolitan. În fond, opera lui Puccini a fost scrisă special pentru acest teatru. Dacă tenorul este practic la același nivel în toate cele trei spectacole, în schimb aici avem poate cel mai autentic Jack Rance, e vorba de Sherill Milnes, care pare coborât de pe ecranul filmelor western. Bineînțeles că și din punct de vedere vocal este perfect. Barbara Daniels, o soprană mai puțin cunoscută, reușește să facă din scena partidei de poker un moment de suspans de factură cinematografică. Păcat că această operă n-o putem vedea și în România, deși ar merita din plin…

#16. Turandot – James Levine/Franco Zeffirelli/Metropolitan Opera, 1987 – Eva Marton, Plácido Domingo, Leona Mitchell, Paul Plishka etc.

Una dintre cele mai frumoase opere scrise vreodată, Turandot își regăsește măreția în această producție, de la Metropolitan.

Dacă din punct de vedere vocal îi prefer pe José Carerras și pe Katia Ricciarelli la Viena (1981), în schimb scenografia și costumele luxuriante ale lui Zeffirelli compensează din plin diferența de calitate vocală. Singurul regret este că Birgit Nilsson nu este pe scenă în rolul prințesei de gheață, dar, în ciuda criticilor, Eva Marton reușește să convingă. E poate cel mai credibil rol al ei (aș adăuga și Magdalena di Coigny în listă). Domingo are toate calitățile necesare, de la ținută și până la dramatismul din voce, mai puțin acutele (unde chiar ratează în duetul cu Turandot din actul II) și ardoarea, atât de caracteristică lui Carerras. Impactul vizual este atât de mare încât compensează toate imperfecțiunile. Dacă vreți să vedeți ce înseamnă opera, acesta este un început numai bun pentru a o descoperi.

#17. Evgheni Oneghin – Alexandr Vedernikov/Dmitri Cerniakov/Bolșoi Teatr @ Paris, 2008 – Mariusz Kwiecień, Tatiana Monogarova, Andrei Dunaev, Anatoli Kocerga, Makvala Kasrașvili, Emma Sarkisyan etc.

O producție cu decoruri și costume clasice dar cu un concept modern, mergând până la reinventarea acțiunii din libret, este acest disc.

Dar asta nu e suficient. Toți soliștii cântă idiomatic și foarte bine, iar actoria lor este perfect credibilă. Trupa de la Bolșoi a deschis stagiunea Operei din Paris, dar și cea proprie, pentru că teatrul de la Moscova era în curs de renovare. Am mai scris despre acest spectacol, nu voi relua aceleași idei. Singurul lucru care lipsește de aici ar fi doar o voce unică precum cea a lui Peter Mattei, dar Mariusz Kwiecień reușește aproape la fel de bine.

#18. Fidelio – James Levine/Jurgen Flimm/Metropolitan Opera, 2002 – Karita Mattila, Ben Heppner, René Pape, Robert Lloyd, Mathew Polenzani, Jennifer Welch-Babidge, Falk Struckmann

O producție la vremea ei neobișnuită, întrucât Metropolitan Opera era adepta adaptărilor literale.

Nu e cazul să ne ținem respirația, e doar o translatare a acțiunii din sec. XVIII în anii ’50, în Statele Unite. Mecanismul funcționează perfect, pentru că opera lui Beethoven și mesajul ei sunt atemporale, se potrivesc oricărui context represiv, fie el absolutism, fascism, comunism sau pur și simplu mccarthysm. Karita Mattila este ideală pentru rolul travesti, în timp ce Falk Struckmann este un Pizzaro diabolic. Pe lângă aceste reușite, la care se adugă și René Pape (Rocco) dintr-o perioadă a carierei sale în care abia începea să fie cunoscut, trebuie subliniată în primul rând performanța lui James Levine, care concurează cu toți marii dirijori ai simfoniilor beethoveniene.

#19. Norma – Giuseppe Patanè/Jacques Burgeois & Jean Darnel/Orange, 1974 – Montserrat Caballé, Jon Vickers, Josephine Veasey etc.

Norma într-un teatru antic înseamnă plasarea acțiunii operei într-un decor inerent autentic. Coloanele teatrului se potrivesc cu monumentalitatea muzicală dar rece a creației lui Bellini.

Asta nu este nici pe departe suficient pentru a rezulta un spectacol bun. În lipsa Mariei Callas, cea mai bună Norma posibilă, din păcate existentă doar în înregistrări audio sau cântând Casta diva în recital, o avem pe Montserrat Caballé, un model de stil în pasajele unde controlul vocii cere pianissimi, dar deranjantă atunci când forțează în registrul acut. Alături de ea, Jon Vickers, atunci la apogeul posibilităților sale vocale, probabil cel mai masculin tenor liric.

#20. Carmen – Antonio Pappano/Francesca Zambello/Royal Opera House, 2006 – Anna Caterina Antonacci, Jonas Kaufmann, Ildebrando d’Arcangelo, Norah Amselem etc.

Probabil cea mai subiectivă alegere din această listă. Am ales noul, dintre spectacolele recente, imortalizate pe DVD, pentru că nu putem rămâne numai în trecutul (glorios, e adevărat) anilor ’50 – ’80. Cum opera Carmen nu a aparținut cu adevărat nici unei soprane sau mezzo soprane care să elimine orice competiție, Anna Caterina Antonacci se achită de rol cu brio. Dacă vocal este absolut în regulă, din punct de vedere artistic o concurează pe Julia Migenes Johnson.

Lângă ea este Jonas Kaufmann, într-unul dintre rolurile care l-au făcut celebru, sau cel puțin pentru care teatrele de operă s-au bătut ca să-l aibe pe scenă. Să nu uităm că peste trei ani el va deschide stagiunea de la Scala cu rolul lui Don José. Mai mult, Ildebrando d’Arcangelo este un Escamillo de lux în condițiile actuale. Producția de la Royal Opera House, semnată de Francesca Zambello, este atât de frumoasă încât a fost folosită și pentru un film 3D al operei Carmen.