Miercuri, 12 iunie, la Sala Radio se va cânta Matthäus Passion de Johann Sebastian Bach. Este una dintre cele mai importante compoziții din toate timpurile, din păcate foarte rar reprezentată în România. Atât de rar, încât aproape nici nu mai contează cine va cânta. Vor fi Orchestra de Cameră Radio, Corul Academic, dirijate de Neil Thomson (pe care l-am mai întâlnit acum câteva luni conducând un excelent Stabat Mater de Pergolesi) și soliștii: Adela Zaharia, Mihaela Ișpan, Tony Bardon, Tiberius Simu, Marius Boloș.

Matthäus Passion înseamnă Patimile după Evanghelia lui Matei. Este vorba despre un oratoriu, adică o compoziție pentru orchestră, soliști și cor, și chiar dacă aceste efective ar putea sugera o operă, există numeroase diferențe față de genul liric. În primul rând, oratoriile nu se reprezintă decât în concert (deși, recent, s-au prezentat și cu mis-en-scène), apoi personajele nu interacționează între ele și, în fine, tematica unui oratoriu este întotdeauna religioasă, ceea ce nu este cazul într-o operă. Personajele lucrării lui Bach sunt următoarele: Evanghelistul (tenor), Iisus (bas/bariton), soția lui Pilat (soprană), Iuda, Petru, Pilat (bas) etc. Oratoriul are desigur și un libret, în care Evanghelistul recită versetele din Evanghelia după Matei iar corul și soliștii cântă sau declamă comentarii subiective despre aceste versete.

Bach a compus Matthäus Passion în 1727 și a revizuit-o în mai multe rânduri, până la sfârșitul vieții. Oratoriile despre Patimile lui Iisus Hristos au apărut la începutul secolului XVIII, iar Bach nu a fost primul care să fi compus așa ceva, dar a fost cel mai bun. Lucrarea este specifică bisericii protestante, luterane în mod special. Este interesant de amintit că în comunitățile protestante dar și în unele ținuturi catolice, muzica de operă era interzisă în perioada Postului Paștelui, astfel încât Patimile au căpătat o mare popularitate, în ciuda unor voci ale vremii care acuzau compozitorii că vor să introducă în biserică frivolitatea lumească a operei. Dacă mai adăugăm și faptul că Bach a experimentat în Matthäus Passion forme spectaculoase de exprimare muzicală, având două coruri care dialoghează, precum și două orchestre, acompaniind recitativele cu două orgi, într-o stereofonie avant la lettre, putem ușor să ne imaginăm că, acum aproape 300 de ani, muzica lui a șocat, pe bună dreptate, publicul enoriaș.

După moartea compozitorului, muzica Patimilor după Matei a fost uitată pentru aproape un secol, singurii care mai aveau acces la ea fiind specialiștii, muzicienii. În momentul redescoperirii de către public, suntem deja în plină perioadă romantică, atunci când este din nou prezentată, într-o versiune modificată, de către Felix Mendelssohn, în 1829. Dacă la vremea creației Bach era nemulțumit de faptul că nu avea suficienți muzicieni pentru a susține o reprezentație a capodoperei sale, în schimb, 100 de ani mai târziu, efectivele orchestrale și corale erau într-o adevărată explozie, astfel încât s-a obișnuit să se cânte cu orchestre de 120 de persoane și cu un cor mergând până la 300 de persoane. Această perspectivă s-a păstrat și în prima parte a secolului XX, în special la versiunile dirijorilor clasici (Karajan, Giulini, Klemperer etc.). Abia la începutul anilor ’70 a început să aibă succes o nouă viziune asupra muzicii vechi, cea a revenirii la instrumente de epocă și a efectivelor corale mici, de 15-20 de persoane (reprezentanți: Harnoncourt, Koopman, Leonhardt, Herreweghe etc.). În mod automat, când vine vorba de instrumente de epocă, tempii sunt mai rapizi, pentru simplul motiv că instrumentele vechi (în special cele de suflat) au o reverberație scurtă, sunetul se „stinge” foarte repede.

Este esențial pentru o audiție a acestui oratoriu să aveți libretul la îndemână. În fond, acțiunea de pe scenă este aproape nulă, așa că parcurgerea textului nu vă va distrage de la frumusețea muzicii, ba dimpotrivă, vă va face s-o înțelegeți cu adevărat. George Enescu spunea că muzica lui Bach este una intimă, de un patetism intelectual nemaiîntâlnit.  Și avea dreptate. Credeți că puteți vedea aura lui Iisus? O puteți auzi cu singuranță, pentru că recitativele lui sunt acompaniate de orchestră, în timp ce vocile celorlalte personaje sunt însoțite doar de orgă…   Pentru Matthäus Passion, muzica acoperă doar o parte a ceea ce are de transmis Bach. Cuvintele completează o emoție care vă va însoți multă vreme. O versiune bilingvă (germană – original și traducerea în engleză) a libretului o găsiți aici. Ar merita să recitiți și Evanghelia după Matei, de la Cina cea de taină până la sfârșit, e vorba de textul biblic care acoperă textul oratoriului. E bine de știut, pe vremea lui Bach, spectatorii care plăteau ca să asculte Mattahus Passion, subvenționând astfel compoziția, primeau în schimb, la intrare, libretul oratoriului.

O punere în gardă mai întâi. A-l frecventa pe Bach nu este nici un act indiferent și nici actul  unui indiferent. Nici un muzician, poate chiar nici un creator nu este atât de compromițător în același grad precum Bach. Bach crede, convinge, antrenează. Dacă vă este teamă să mergeți acolo unde duce acest fluviu, un Nil roditor care este în același timp și un torent, atunci rămâneți cuminți pe malul său, nu-l ascultați decât pentru formă, e o formă foarte frumoasă, poate să fie și suficientă. Pentru că Bach în fiecare moment mărturisește,  iată dovada: în primul rând (ceea ce este suficient) pentru spiritul adult al Occidentului, pentru optimismul secolului Luminilor, pentru această „cea mai bună dintre lumi”, inima gândirii lui Leibniz. Această Creațiune infinită, în care ordinea și bunătatea, necesarul și frumosul se trag unul dintr-altul, muzica lui Bach o exprimă și o umple, dar pe măsura noastră, limitată (dar tânjind după infinit), telurică, la îndemâna simțurilor noastre, pe care le credeam infirme. Urechile ni se deschid, ba chiar mai mult: odată cu sunetul ne este dat și sensul și iată-ne plini (Pascal zice: capabili) de Dumnezeu. Muzica lui Bach este această veste bună. El nu a furat numele pe care l-a găsit gratitudinea noastră: al Cincilea Evanghelist. […] Bach nu este un teolog care ne demonstrează că Dumnezeu există. El ni-L comunică în postură de artizan, și după un artizanat care îi este propriu: Îl încarnează în lumea sunetelor. Dacă ar fi fost brutar, ar fi făcut o pâine dumnezeiască. Muzica sa este o pedagogie a docilității – această primă treaptă către sfințenie, prin care adultul redevine copil. Muzica lui Bach nu dovedește existența lui Dumnezeu, nu acceptați o asemenea definiție. Dar de oriunde ați lua-o, ea Îl implică. (André Tubeuf – Dictionnaire amoureux de la Musique, Plon, 2012)