Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Pour Marguerite…


21 iunie 2013, vineri la Sala Radio
GIUSEPPE VERDI: Messa da Requiem
Dirijor: Tiberiu Soare
Orchestra Națională Radio și Corul Academic Radio (dir. Dan Mihai Goia)
Sorina Munteanu (s), Aura Twarowska (a), Marius Vlad Budoiu (t), Sorin Drăniceanu (b)

S-a încheiat și stagiunea Orchestrei Naționale Radio, programând fericit Requiem-ul verdian. În următoarele trei luni vom avea privilegiul de a frecventa, comenta și compara nu mai puțin de 3 interpretări ale celei mai cunoscute compoziții de muzică sacră scrise de Giuseppe Verdi. Peste două săptămâni, Ateneul Român și Filarmonica „George Enescu” vor pune punct unui sezon destul de bun tot cu Requiem, dirijat de Jin Wang, iar la toamnă îi vom putea aplauda, la Festivalul Enescu, pe Antonio Pappano și o soprană de vis (Lyudmila Monastyrska). Un regal. Deocamdată, ștacheta a fost ridicată foarte sus în seara aceasta de către Tiberiu Soare.

Este foarte greu de comparat Requiem-ul lui Verdi cu acela al lui Mozart. Dacă geniul fără limite al lui Amadeus face să ni se pară că toate cuvintele slujbei funerare au fost scrise special ca să se potrivească pe muzica lui (în realitate e exact pe dos), în schimb, geniul operei italiene, la aproape un secol distanță, este strivit de sensul cuvintelor, încercând să le amplifice semnificația la extrem. Verdi a avut de-a lungul vieții multe rezerve față de cler. Cu greu s-ar putea găsi un personaj mai sinistru decât Il Grande Inquisitor din Don Carlo. S-a născut astfel ideea că avem în fața ochilor o operă, nu o lucrare de muzică sacră, că muzica din Requiem ar fi mult prea operatică, iar locul ei n-ar putea fi într-o biserică. Într-adevăr, caracterul de operă romantică este evident, de la început și până la sfârșit. Cât despre credință… ea există într-o măsură egală.

Concertul de la Sala Radio a început cu primele sunete din Introitus, lamentațiile diafane ale corzilor plutind eteric peste audiență, însă suficient de sonore pentru a putea fi auzite din orice colț al sălii. Tiberiu Soare a reușit un echilibru perfect între intensitatea sunetului și efectul său. Acest preludiu este reluat în mod asemănător și la începutul ultimei părți, Libera me. Tema muzicală face aluzie aparent la preludiul operei La traviata, fără să fie o reluare, ci o continuare. Aceea a muzicii pe care n-am auzit-o niciodată într-un teatru, cea a slujbei pentru odihna Violettei Valéry.

Corul Academic Radio a început apoi să cânte o partitură pe care o locuiește, în mod evident, mult mai bine decât pe cea a lui Pergolesi sau Bach. Tot romantismul care apasă peste canonul religios, făcându-l să se estompeze în fața declamației emoției omenești, i-a fost la îndemână acestui ansamblu vocal. Iar în momentul în care formula bisericească „Doamne miluiește, Hristoase miluiește!” (Kyrie eleison, Christe eleison), ce pare atât de familiară și atât de banală într-o liturghie, a fost proiectată de vocile a patru soliști la fel de în largul lor în repertoriul romantic, mi-am dat seama că va urma un concert dintre cele mai bune.

Formal, lucrarea îi este dedicată lui Alessandro Manzoni, premiera comemorând 50 de ani de la dispariția poetului revoluționar italian admirat de Verdi (1874), chiar dacă impulsul compoziției a fost declanșat de moartea lui Gioachino Rossini (1868). Numai că leitmotivul Requiem-ului, Dies irae, de o violență aproape neomenească, poate cea mai sugestivă reprezentare a Apocalipsei, anticipează atât de clar furtuna din primul act al lui Otello, încât aluziile la operele care i-au fost cele mai dragi compozitorului devin evidente. Iar ceea ce au reușit cei care au cântat în seara aceasta a fost performanța de a crea această impresie, că am asistat nu la liturghia lui Manzoni, ci la serviciul funerar de care n-au avut parte pe scenă Violetta cea ucisă, Simon cel fericit, Carlo cel nefericit, Aida cea îngropată de vie, Leonora cea otrăvită, Azucena cea arsă pe rug, Desdemona cea sugrumată și tot neamul lor de proiecții ale sufletelor noastre, într-un pomelnic care ne face mereu să retrăim minunăția tragediilor lor.

afis21iunie2013

Cei patru soliști, mai mult sau mai puțin intenționat, dar sigur aducând cu ei viețile lor din teatru, ne-au amintit de toate aceste personaje de care ne-am îndrăgostit pe rând în anii în care i-am descoperit operele lui Giuseppe.

Sorin Drăniceanu (ce voce!) – un basso cantante care a mângâiat cu timbrul său profund muzica, aducând lângă noi ceva din tristețea lui Filip al II lea, dar și din credința profundă a lui Ramfis, începând de la Mors stupebit și până la Lux aeterna totul i-a ieșit perfect. N-a fost un personaj de operă, a fost un solist de muzică sacră, cel mai autentic dintre toți, dar teatrul i-a permis să aducă sobrietatea divină la scara umană, a alter-ego-ului nostru de pe scenă.

Marius Vlad Budoiu, pedant, într-o partitură grea, care a confirmat faima celor mai mari tenori din toate timpurile (Björling, di Stefano, Pavarotti, Domingo, e cineva dintre zeii tenoratului mondial care să nu fi cântat Ingemisco?), s-a descurcat foarte bine, îmbinând o emisie care amintește de Jonas Kaufmann cu fior del labbro al lui Caruso.

Aura Twarowska? După Liber scriptus proferetur bântuit de eșafodul lui Un ballo in maschera, a dezvoltat permanent o stare emoțională care a cuprins-o și pe ea la final (Agnus Dei și Lux Aeterna). Superbă.

Cât despre Sorina Munteanu, numai cuvinte de laudă. Deși poate cea mai sobră dintre toți, a pomenit-o și pe Aida în Quid sum miser, pentru a încheia cu celebra Libera me așa cum și-a dorit toată lumea, perfect.

Și toate astea au fost posibile datorită lui Tiberiu Soare, un dirijor de operă accompli, o forță care face ca entuziasmul să devină o prezență permanentă și indispensabilă. L-am urmărit cum stăpânea totul, cântând odată cu toată lumea (știe toate cuvinetele Requiem-ului pe de rost, bravo!), încât nimic nu a deraiat. A fost o operă? Nu. A fost precum piesa de teatru din Pagliacci a lui Leoncavallo, a fost o liturghie funerară cântată într-o operă, un tablou nescris încă, dar plauzibil pentru toate personajele moarte ale lui Verdi.

Pentru că ceea ce lipsește în La traviata, ce nu a fost dramatizat din La dame aux caméllias a lui Alexandre Dumas-fiul, este tocmai secvența de la începutul romanului, cea în care Marguerite Gautier moare și trece prin toate riturile funerare. Verdi nu putea prelua aceste scene în opera lui, dar empatia sa pentru victima ipocriziei societății, Violetta, de fapt victima noastră, a spectatorilor, a făcut ca ultimul omagiu să i-l aducă Damei cu camelii în acest Requiem.

Pentru Marguerite. Și pentru Rodrigo. Și Gilda. Pentru toată lumea lor.

971623_575082182536295_937445904_n

2 comentarii la “Pour Marguerite…

  1. Pingback: Requiem, la Iași, în memoria unui înger | Despre Opera

  2. Pingback: Requiem, la Iași, în memoria unui înger | Stabat MateRomania

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.439 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: