Îmi propusesem să scriu un articol despre discografia Requiem-ului de Giuseppe Verdi. Unii consideră această compoziție drept una laică, teatrală, neadecvată spațiului unei catedrale. Poate că această părere greșită a făcut posibilă reprezentarea lucrării pe vremea comunismului, așa cum a fost în 1961, într-o zi de februarie, când sala Filarmonicii din Iași a fost asediată de lume, avidă de spiritualitatea absolută, interzisă de ideologie. A doua zi concertul a fost reluat, la cererea furibundă a publicului, cu un succes parcă și mai mare. Pentru un important critic francez, André Tubeuf, Requiem-ul este opera supremă, prin suprimarea a ceea ce altfel înseamnă chiar opera: un decor, acțiunea – o abreviere spectaculoasă a lui Verdi. Dincolo de dogme și rituri, Requiem-ului verdian nu-i lipsește nimic din spiritualitatea creștină. De la un capăt la altul, muzica este străbătută de aluzii la operele lui. Fiind creată după Aida și înainte de ultimele două opere, Otello și Falstaff, spectatorul concertului este transportat subtil, printr-un tunel al timpului, de la preludiul din La traviata din prima parte, anticipând tragedia lui Otello în Dies irae/Tuba mirum/Mors stupebit, rememorând muzica Aidei, a lui Don Carlo, a lui Simon Boccanegra, și până la întoarcerea la atmosfera preludiului din aceeași La traviata, la final, în Libera me. În fond, această rememorare a celor mai frumoase opere este un act de pomenire, de aducere aminte. În această pomenire stă sacrul din acest Requiem.

Nu am să povestesc despre discurile cele mai bune, ale lui Toscanini, Serafin, Bernstein, Giulini sau Karajan. Toate sunt niște înregistrări superbe. Mă voi opri numai la una.

Giuseppe Verdi – Messa da Requiem – Angela Gheorghiu, Daniela Barcellona, Roberto Alagna, Julian Konstantinov – Claudio Abbado, Berliner Philharmoniker, 2001, CD/DVD.

Claudio Abbado, revenit de pe patul de suferință special pentru acest concert al lui Berliner Philharmoniker, dă tonul întregii interpretări. O viziune transfigurată, pătrunsă de pietatea din fața morții, așa cum o simte un italian catolic. Orchestra răspunde, cum era de așteptat de la falanga berlineză, în cel mai impecabil mod. Corul, masiv, la fel, fără nici un exces. Cât despre soliști… toți par să știe exact ce cântă, nu numai notele și cuvintele, ci sensul filosofic al formulelor ritualice, dar și al vorbelor nespuse, al înnobilării cuvântului prin muzică. Konstantinov nu e perfect, dar e perfect uman, secătuit de puteri de la un vers la altul. Alagna, luminos și cu fervoarea unui copil din cor, încearcă tot timpul să se ridice la nivelul pretențiilor Maeștrilor: și Verdi, și Abbado. Barcellona nu e cu nimic mai prejos, cu o voce curată și sobră. Cât despre Angela Gheorghiu… parcă s-ar fi născut pentru a cânta doar astfel de muzică, colorând la infinit partitura, schimbând emoționant registre, cu vibrato-ul acela inconfundabil al ei, ca o rugă, ca un plânset. Dar feminină, ca o Maria Magdalena, nestrăină de lume, iluminată de Divinitate, până la finalul lui Libera me, când lui Abbado îi trebuie eforturi uriașe pentru a-și stăpâni emoțiile ultimelor măsuri. Și zeci de secunde apoi, pentru a-și recompune o fizionomie cu care să poată saluta publicul în delir. Vedeți DVD-ul și o să fiți de acord cu mine.

O coincidență ciudată a făcut să revăd acest film ieri, când Claudio Abbado a împlinit 80 de ani. Într-o zi de doliu național. Într-o noapte de ploaie de vară cu accente apocaliptice. În limba latină. O limbă moartă care a salvat vieți, atunci când medicii din România și din Muntenegru au hotărât rapid să-și comunice termenii științei lor folosind-o. O emoție complexă și completă. Și mi-am zis: „Asta ar merita o poezie!”. O poezie mi se întâmplă foarte rar, o dată la zeci de ani….

Recordare

Îți amintești?
Doar tu ai văzut, noi o împingeam spre moarte,
Vorbind de virtute dar arși de dorințe deșarte…
et lux perpetua luceat eis.
Îți amintești?
Îți amintești?

Nu vei uita, nu?
Mors stupebit et natura
Că viața-i mai grea decât oricare moarte
Când nimic nu mai crezi, când iubirea-i departe
Vei ține minte?
Dies irae, tuba mirum
Pe Insula Geloziei o furtună desparte
Nebunia și viața, iubirea și moartea,
Vei ține minte?

Mai știi?
Iarba vrăjită sub eșafodul funest
ce noaptea ștergea păcatul lumesc?
Quid sum miser tunc dicturus?
Mai știi?
Mai știi?

Îi mai ții minte?
Pe mesagerii milei, ai păcii, ai suferinței
Ce nu puteau frânge voința credinței?
Lacrymosa dies illa
Mai ții minte?
Mai ții minte?

Îți mai aduci aminte?
De robia iubirii, de sclavia puterii,
Disperarea trădării, catacomba durerii?
Juste judex ultionis
Îți mai aduci aminte?
Îți mai aduci aminte?

N-ai uitat, nu?
Cum otrava puterii aducea fericirea
Iertării durerii, celebrând regăsirea?
cum sanctis tuis in aeternam; quia pius es.
Ai uitat?
Ai uitat?

Îți amintești?
Doar tu nu vedeai, noi o chemam înapoi din moarte,
Uitând de dorințe și plângând doar în șoapte…
Libera me, Domine
Îți amintești?
Îți amintești?