Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Vis și coșmar (II) – Un’uccisione simulata


Vasile Moldoveanu este un tenor român, originar din Constanța, unde s-a născut în 1935. Avea o voce bună și, într-o primă etapă, a făcut parte din corul operei din orașul natal, fără să fi avut studii muzicale. În perioada respectivă, a anilor ’50, era o criză de tenori. A fost descoperit de Constantin Daminescu, directorul operei din Constanța la acea vreme. Gheorghe Velea, dirijorul corului, a realizat că tânărul tenor putea mai mult și l-a trimis la București, la Conservator. Profesorul de canto cel mai apropiat al lui Vasile Moldoveanu a fost tenorul Dinu Bădescu, amintit în articolul trecut.

La Opera Națională din București, cariera tenorului a fost una specifică unui debutant. Mozart în primul rând (Don Ottavio) și comprimari în opere de Verdi sau Puccini. Într-o înregistrare live din 1967, îl regăsim în minusculul rol al Contelui Lerma din Don Carlo. Marile vedete erau atunci Cornel Stavru și Nicolae Herlea sau Elena Cernei. Ileana Cotrubaș, tot la începutul carierei, juca rolul lui Tebaldo. Roluri mici, Gastone în La traviata Virginei Zeani din studioul Electrecord, Remendado în înregistrarea, din același studio, a operei Carmen cu Elena Cernei, sau Le messager philistin pe discul din 1969 cu Samson et Dalila al lui Ludovic Spiess și al aceleiași Elenei Cernei. Nu venise încă vremea pentru mai mult. În România hazardului indus de ideologie în artă, se putea, foarte ușor, ca vremurile bune să nu fi venit niciodată, mai ales dacă nu erai membru de partid. A fost suficient totuși pentru a fi observat de impresarii străini care ajungeau într-o Românie deschisă timid și pentru scurtă vreme spre Occident și astfel ajunge să fie invitat la audiții în străinătate. Pe scurt, Vasile Moldoveanu nu avea încă o faimă, deși talentul său promitea consacrarea.

La București, statul i-a repartizat inițial o casă într-o mahala, fără apă curentă și cu toaleta în fundul grădinii. Pentru o situație mai bună ar fi trebuit să fie membru de partid. Din această cauză, totul devenea mai dificil, dacă nu imposibil. Obținerea unei vize pentru a pleca în străinătate la o audiție sau un concert se transforma cu ușurință într-o luptă cu birocrația, un adevărat munte al lui Sisif. Sigur, nimeni nu obținea ușor o viză, dar cel puțin, dacă erai membru de partid, șansele puteau fi calculate și speculate prin relații sau prin memorii.

În 1972, Vasile Moldoveanu primește două astfel de invitații, pentru audiții în Germania, de la agențiile impresarilor Victor Vladarsky și Robert Schultz. Obține cu dificultate viza, după ce invitațiile propriu zise îi parvin cu o lună întârziere, aproape accidental, nefiindu-i comunicate nici de ONB și nici de ARIA (societatea românească de stat care se ocupa în mod planificat de impresariatul artiștilor în epoca aceea). Audițiile au mers bine și tenorul nu se mai întoarce în România. Decizia o luase deja din țară, după ce a realizat că toată viața ar fi avut de luptat pentru niște drepturi care, în orice stat democratic, nu ar fi presupus vreo discuție în contradictoriu cu vreo autoritate. Robert Schultz îi intermediază primul contract, la Opera de Stat din Regensburg, va fi Manrico, soarta îi zâmbește un pic amar, va fi un Trubadur încă de la început…

Până în 1979, a cântat mai mult în Germania și în Austria, un loc important fiind Stuttgart, unde director al operei era fostul mare tenor wagnerian Wolfgang Windgassen, care dorea să introducă un repertoriu italian în programul stagiunilor. O șansă pentru Moldoveanu, educat în România mai mult în tradiția italiană. A urmat o carieră substanțială la Metropolitan Opera, pentru 10 sezoane. Tenorul din Constanța va ajunge să cânte pe scena din New York de 105 ori, mai mult decât oricare alt artist liric român până în prezent. Doar Stella Roman, în anii 40, l-a depășit, cu 135 de prezențe.

În România, autoritățile pornesc represiunea împotriva familiei sale și încearcă să-l readucă în țară pentru a fi pedepsit. Chiar dacă epoca lui Gheorghiu Dej se încheiase, reflexele Securității rămâneau intacte. Până în acest moment, singurele documente disponibile sunt cele ale dosarului penal deschis lui Vasile Moldoveanu, deși probabilitatea să existe și alte dosare (de urmărire informativă, de exemplu) este destul de mare. Se începe instrumentarea unui proces care să-l condamne pe artist. Se încearcă să fie contactat în străinătate și convins să revină în țară.

Primul impuls al autorităților a fost să-l învinuiască de trădare de țară. Condamnarea pentru astfel de fapte putea ajunge ușor să fie pedeapsa capitală. Deși nedocumentată, o asemenea sentință este plauzibilă pentru că atât artistul cât și familia lui au fost informați asupra acestei încadrări juridice. O încadrare care era rezervată în general diplomaților, ofițerilor de spionaj, în general persoanelor cu rol de reprezentare a statului român în lume și care defectau. Acuzația de trădare de țară putea fi formulată în acele vremuri doar de către un Tribunal Militar. Într-adevăr, codul penal al vremii (promulgat la 21 iunie 1968), în cadrul unei „secțiuni speciale” care trata „Infracțiuni contra securității statului”, la art. 155, legifera pedeapsa cu moartea sau închisoare de la 15 la 20 de ani, confiscarea averii, degradare civilă, pentru învinuirea de „trădare”. Art. 157.1 încadra tot în categoria „trădare” învinuirea de „refuzul înapoierii în țară”. Nu vreau să plictisesc pe nimeni cu amănunte de ordin juridic, dar este interesant de aflat această „banalitate a răului”, așa cum a numit-o Hannah Arendt, această politică inventată de naziști, a terorii represive prin folosirea birocrației, o politică apoi copiată de comuniști. Un instrument juridic care a făcut posibile afirmațiile ulterioare ale celor vinovați, de la Goering și Eichmann și până la Vișinescu „al nostru”, conform cărora torționarii nu se vedeau decât ca niște rotițe din sistem, exonerabile de orice vină. Abia în 1973 (deci după plecarea lui Vasile Moldoveanu), acest articol, referitor la emigrația „ilegală”, a fost „detașat” de interpretările care vizau trădarea sau acțiunile împotriva securității statului. A devenit art. 253 dintr-o lege nouă (Legea 6/1973) și merită citit în continuare:

ART. 253*)
    Refuzul înapoierii în țară
    Fapta cetățeanului român care, având o însărcinare de stat sau de interes obștesc în străinătate, nu se întoarce în țara la terminarea misiunii, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 7 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțiala a averii.
    Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta cetățeanului român care are acces la informații, date sau documente strict secrete de importanță deosebită și, plecând în străinătate, nu se întoarce în țară la expirarea termenului pentru care a fost acordată viza.
––––––
    *) Art. 253 a fost abrogat prin Decretul nr. 154/1970 și introdus prin Legea nr. 6/1973.

Statul român vedea totul prin prisma obsesiilor sale legate de controlul absolut: controlul populației, controlul informațiilor, până la controlul vieții, dacă se poate, fiecărui individ. Dacă propaganda vremii abunda de citate din discursurile lui Nicolae Ceaușescu privind înaintarea țării spre comunism, punctul de vedere al șefului statului privind libertatea oamenilor de a-și construi o carieră era cât se poate de clar:

Totodată, ţinând seama că pe plan internaţional mai există forţe reacţionare, ostile socialismului, că şi în ţările socialiste se mai găsesc elemente declasate, descompuse, care pentru un pumn de arginţi sunt gata să-şi trădeze patria, este necesar să asigurăm întărirea în continuare a organelor de apărare a statului, menţinerea trează a vigilenţei lucrătorilor din securitate.” (Mesajul adresat de Nicolae Ceauşescu lucrătorilor Ministerului de Interne cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la crearea organelor de securitate – 30 august 1968 (Nicolae Ceauşescu, Legalitatea socialistă – puternic factor de dinamism social, Editura Politică, Bucureşti, 1989, pp. 96-97))

A visa însemna că ai devenit „element declasat, descompus” și îți trădezi patria pentru un pumn de arginți, noroc cu Securitatea care își menține trează vigilența. Interesantă și formularea cu aluzie biblică „pentru un pumn de arginți” în gura unui ateu materialist dialectic declarat…

În Germania, Moldoveanu află de la un prieten că un ofițer de securitate cunoscut în lumea artiștilor de la Operă ar fi declarat că, dacă îl întâlnește pe tenorul fugar, îl împușcă chiar cu mâna lui. În România, i se confiscă averea. În ciuda sechestrului pe bunurile imobiliare, familia reușește să vândă apartamentul artistului, dar banii sunt popriți de justiție. „Procesul verbal de sechestru” prin care se face această poprire este semnat de  locotenent colonelul, pe atunci, Iosif Bistran. Un securist „specialist” în intelectuali, dacă amintim că el a fost anchetatorul Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu (soția lui Eugen Lovinescu și mama Monicăi Lovinescu), arestată la 71 de ani și care n-a supraviețuit detenției; o amintire macabră și pentru Paul Goma, căruia același Bistran i-a semnat „începerea anchetei penale” în 1977. La vremea semnării procesului verbal menționat, 24 septembrie 1974, Bistran era pe cale să devină el însuși un „intelectual”, în anul anchetării lui Paul Goma el absolvea, la ASE, cu nota 10, un curs post universitar de „Drept comercial internațional”…

În 1976, la München, tenorul primește un ziar din România, îi fusese trimis de tatăl său. Un articol îl anunța pe Moldoveanu drept un trădător de țară, pedeapsa pe care ar merita-o fiind moartea, și afirma că procesul său, judecat în contumacie, a comutat pedeapsa, grațiindu-l. Anunțul nu menționa defel că pedeapsa fusese doar redusă la închisoare pe o durată de 5 ani și că este dat în urmărire. Un’uccisione simulata. Exact așa. Nici o diferență. În acest timp, „trădătorul” tocmai repeta rolul Ducelui de Mantua pentru un Rigoletto pus în scenă de Roman Polansky. Presa locală vorbea de „revelația acestui tenor român”, cea românească vorbea de „trădătorul Moldoveanu”…

Vasile Moldoveanu - Ducele de Mantua din Rigoletto, regizat de Roman Polanski (Munchen, 1976)

Vasile Moldoveanu – Ducele de Mantua din Rigoletto, regizat de Roman Polanski (Munchen, 1976)

Dosarul penal construiește un caz de o imaginație kafkiană. Potrivit documentelor, ARIA și Opera Națională pretind că artistul, aflat la o audiție, ar fi fost într-o importantă misiune de reprezentare a țării în străinătate. O simplă probă devenea un obiectiv propagandistic. Prin urmare, acuzațiile cele mai distorsionate puteau fi formulate plecând de la jocuri de cuvinte construite peste denumiri precum: „țară”, „misiune”, „trădare”, cuvinte mari! Era necesar și sistemului, ca să poată fi încadrată fapta la articolul citat mai sus.

E ușor de imaginat cum arăta situația la mijlocul anilor ’80. De întors în țară era imposibil, ar fi fost arestat imediat. Regimul lui Nicolae Ceaușescu, pe de altă parte, părea nu numai indestructibil, nu doar cu aparența eternității, dar era și din ce în ce mai apăsător și mai plin de constrângeri. Greu de suportat ideea că probabil nu-ți vei mai revedea nici părinții, nici rudele, nici prietenii din țară, poate niciodată. Un emigrant din România împărtășea multe din dramele unui apatrid, era un om fără țară. Niciodată acasă într-o țară străină, niciodată pasibil de o întoarcere acasă în propria țară. Te consideri român, deși propria țară te repudiază, amenințându-te cu închisoarea în cazul unei întoarceri. Nu poți fi decât un cetățean al lumii întregi și aici, condiția de artist îți face un favor: vei fi cetățeanul planetei lirice. Un statut la care ai visat atât de mult, dar un statut pe care nu-l vei putea niciodată lega de locurile amintirilor, de spațiul copilăriei, de nimic. Un vis transformat iute, chiar înainte de a se îndeplini, într-un coșmar.

Pentru Moldoveanu rămânea cariera. Metropolitan Opera începuse din 1977 să transmită în direct la televiziune câteva spectacole pe stagiune. La radio era o practică deja curentă, încă de dinainte de război. Într-o epocă în care se efectuau 4 telecasturi anuale, Moldoveanu beneficiază de câte una timp de trei ani (1980, 1981, 1984). În condițiile în care România îl considera un trădător, cenzura era de la sine înțeleasă. Nu cred să fi fost vizionate de cineva din România, la vremea lor, acele transmisiuni.

Revoluția din 1989 n-a schimbat mare lucru, din nefericire. Acuzațiile, așa cum bunul simț ne-ar face să credem, nu au fost retrase de la sine, în mod automat. Tenorul Vasile Moldoveanu era în continuare urmărit și condamnat în contumacie la închisoare. Un’uccisione simulata. Va trebui să facă apel, cerând rejudecarea dosarului său. Va fi achitat abia în 2010. Un’uccisione simulata. Abia acum, tenorul român poate reveni în propria lui țară. După ce a fost urmărit, condamnat, cenzurat și nu în ultimul rând, și poate cel mai dureros, uitat.

În 1994, la București concertează Plácido Domingo, pe atunci la apogeul carierei sale de tenor, dar mai ales al notorietății internaționale. La finalul concertului de la Sala Palatului, tenorul spaniol citește o listă lungă de artiști români cu care a colaborat sau pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului. Publicul e măgulit de înșirarea unor nume cunoscute mai mult în România decât în străinătate. Se aplaudă, după pomenirea celor mai importante. La un moment dat, Plácido spune și „Vasile Moldoveanu”, iar o parte dintre spectatorii care au urmărit atent lista se uită nedumeriți unii la alții: „Cine este acest Vasile Moldoveanu?”. Azi e ușor de dat un răspuns, în 1994 aveam numai priviri nedumerite, doar ridicări din umeri.

Vasile Moldoveanu a fost un tenor care a umplut la Metropolitan Opera o parte din golul lăsat de retragerea lui Franco Corelli de pe scenă. Nu a fost singurul, Domingo și Pavarotti au fost urmașii lui Corelli, dar românul a făcut parte din acea lume, împărțind spectacolele cu ei. Don Carlo cu Domingo, Tosca sau La bohème cu Pavarotti, într-un mod consistent, stagiune după stagiune. Publicul îi admira vocea impetuoasă de tenor lirico spinto, iar frumusețea sa fizică, cu o privire intensă – le grand ténébreux – era pomenită și în ziare și îl făcea ideal pentru rolurile în care juca. Nu e deloc puțin lucru.

Vasile Moldoveanu la Metropolitan Opera (1980) - Don Carlo de Giuseppe Verdi

Vasile Moldoveanu la Metropolitan Opera (1980) – Don Carlo de Giuseppe Verdi

Cele trei telecasturi au fost editate pe DVD abia după 2008, mai întâi Simon Boccanegra (1984) și apoi, la sfârșitul anului 2011, Don Carlo (1980) și Il tabarro (1981). Moștenirea lui video este acum disponibilă și încet, foarte încet, inclusiv în România, Vasile Moldoveanu este redescoperit. Abia acum. Un singur regret, acela că rolul lui preferat, des Grieux (din Manon Lescaut de Giacomo Puccini), nu a fost imortalizat oficial pe vreo peliculă video. Există însă o înregistrare a unui broadcast audio de la Metropolitan (dintr-un total de 7 astfel de transmisiuni radio), din 1985, și care merită din plin ascultat.

Vasile Moldoveanu și-a recăpătat România în 2010. Niciodată nu e prea târziu pentru a se face dreptate, chiar dacă este totuși dureros de târziu. Am fi putut poate, la începutul anilor ’90, să-l mai auzim cântând pe o scenă românească…
Emoția zilei, potrivită pentru o astfel de nostalgie, se numește: Mia povera Liu.

Notă: Informațiile din acest articol, precum și reproducerile din dosarul penal se datorează doamnei Ioana Diaconescu. Domnia sa a obținut informațiile respective de la CNSAS și le-a publicat în cartea Vasile Moldoveanu – Un tenor român pe patru continente: Pasiune și credință, București, 2011, Editura Muzicală.

Un interviu cu Vasile Moldoveanu, din 2012, puteți citit aici: Opera este oglinda unei țări.

Din perspectivă istorică, un excelent studiu semnat de istoricii Alina Ilinca și Liviu Marius Bejenariu: Secretomanie şi controlul informațiilor în România socialistă (1965-1989)


1 - Coperta dosar 2 - Ordonanta 3 - Adresa ARIA 4 - Adresa ONB 5 - Sentinta 1 6 - Sentinta 2 7 - Sentinta 3 8 - Sentinta 4

5 comentarii la “Vis și coșmar (II) – Un’uccisione simulata

  1. despredemnitate
    August 14, 2013

    Reblogged this on Despre demnitate.

    Apreciază

  2. Lucian Dobrovicescu
    August 14, 2013

    Trista, dar frumoasa povestea. Ma bucur ca am citit-o si ca exista un amarui happy-end. Multumesc celui care a scris-o si il felicit pentru munca sa.

    Apreciază

  3. Ioana Diaconescu
    August 14, 2013

    Niciodata nu voi putea exprima in cuvinte ceea ce simt cu adevarat citindu-va acest studiu atat de lucid, de afecuos, atat de just. Facti, cu toata forta ce va caracterizeaza, un act unic, incomparabil. Un exercitiu de admiratie si de durere, de dreptate si amaraciune, asa cum sta bine spiritului stralucitor ce va locuieste. Mereu voi fi cu domnia voastra in acelasi gand. Sunt sigura ca marii invingatori vor avea mereu ascunsa in sufletul lor o rana nevindecata. Este, poate, pretul consecventei si al autenticitatii. Cel putin pe aici, pe la noi…

    Apreciază

  4. Magdalena Möller
    Decembrie 27, 2014

    Este incredibil ce s-a-ntâmplat în anii de chinuri si tortura din timpul asa zisului „COMUNISM”, pe care multi (poate?) nu l-au „SIMTIT”, fiindca au PARTICIPAT ei insisi la instaurarea si mentinerea acestui SISTEM INUMAN, respectiv au PROFITAT de pe urma lui…, desi ar fi trebuit sa fi „VAZUT” SINCER, CE se petrece, adica REALITATEA, sa se fi OPUS si sa fii LUPTAT IMPOTRIVA…, cauza din care ACEEIA vor si ASTAZI, ca faptele sa ramâna ASCUNSE, IGNORATE, cel putin „INFRUMUSETATE”, dar – cel mai bine-, DATE UITARII!!!…
    NIMENI nu cunoaste (înca) amploarea si toate faptele acestui sistem DICTATORIAL TOTALITAR, care probabil ca nu se va putea elucida nici-odata în întregime…, care se poate doar reconstrui, încet si „din bucati”, ca un „Puzzle”, pe masura ce tot mai multe persoane vor cerceta si publica, argumentând cu dovezi concrete, vorbind prin interviuri, depunând deci marturie!!!…
    Il felicit pe cântaretul Vasile MOLDOVEANU pentru CURAJUL de a NU se încovoia în fata PUTERII, pentru ÎMPLINIRILE sale PROFESIONALE INTERNATIONALE, pe CALITATI reale, si NU prin PARTID, SECURITATE, sau alte MIJLOACE!!!…
    Ii multumesc deasemenea, pentru depunerea dosarului la JUDECATA FIECARUIA!!!
    Este înca o DOVADA, de CÂTE VALORI a pierdut TARA aceasta, de CÂTI MISEI si CRIMINALI au existat si mai exista înca, care se mentin în continuare la PUTERE, si de câti oameni LASI, sau „ORBi”, si „SURZI”, sau „PROFITORI”… i-au mai SUSTINUT pâna în zilele noastre!!!…
    Sa nu se mai întample NICIODATA ASA CEVA!!!….

    Apreciază

  5. Christophe Brajon
    Ianuarie 27, 2015

    Edifiant! Merci!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la August 14, 2013 de în Muzica şi etichetată , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.433 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: