Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Vis și coșmar (I) – Visul


Ca să înțelegi dimensiunea unui coșmar devenit realitate, trebuie să știi mai înainte ce-ar fi fost un vis devenit realitate. Această serie de articole necesită o introducere mai lungă, întrucât ea se adresează nu doar amatorilor de operă, ci oricui interesat să înțeleagă de ce se face atâta vâlvă în jurul unui sistem care până acum 23 de ani încorpora pe un anume Vișinescu. Nu va fi vorba despre torționarul pomenit, ci despre absurditatea sistemului. Un sistem care a afectat viețile tuturor, și deci și pe ale artiștilor de operă, care s-au văzut uneori confruntați în realitate cu adevărate secvențe de libret de operă.

Scarpia: Ho mutato d’avviso… Il prigionier sia fucilato.
(Tosca scatta atterrita)
Attendi…
(fissa con intenzione Spoletta che accenna replicatamente col capo di indovinare il pensiero di Scarpia)
Come facemmo col Conte Palmieri…
Spoletta: Un’uccisione…
Scarpia: … simulata!… Come avvenne del Palmieri! Hai ben compreso?

E un dialog dintr-o operă (Tosca de Giacomo Puccini, care a avut premiera absolută în anul 1901), un schimb de replici, însoțite de o muzică insidioasă care subliniază odiosul situației, între șeful poliției politice, Scarpia, și unul dintre aghiotanții săi, Spoletta. Discuția are loc în fața unei soprane de operă, Floria Tosca, ce încearcă să-și salveze iubitul, Mario Cavaradossi, pictor, pe cale de a fi condamnat la moarte. Prețul salvării lui este ea, care urmează să-i cedeze lui Scarpia.  În românește dialogul ar putea fi tradus așa:

Scarpia: Mi-am schimbat decizia… Prizonierul va fi împușcat.
(Tosca îl privește cu groază)
Așteaptă…
(îl fixează cu o privire plină de semnificații pe Spoletta, care își înclină capul încercând să ghicească gândurile lui Scarpia)
Cum am făcut în cazul contelui Palmieri…
Spoletta: O execuție…
Scarpia: … simulată!… Cum am făcut și cu Palmieri! Ai înțeles?

Vom afla abia la sfârșitul operei, prin ceea ce i s-a întâmplat lui Mario, că povestea contelui Palmieri îl făcea într-adevăr confuz pe Spoletta. El fusese executat de-adevăratelea, nici vorbă de simulare. Numai că Floria Tosca nu știa asta și este înșelată, iar Cavaradossi este executat, la rândul său. După 50 de ani de la premiera absolută a capodoperei lui Puccini, un asemenea dialog putea exista în realitate, unele coincidențe devenind de-a dreptul frapante.

Nu este vorba numai de Teohari Georgescu, ministru de interne în anii ’50, care hărțuia sexual atât subalterne, dar mai ales femei tinere, rude ale celor arestați politic, o adevărată replică a baronului Scarpia. Deși… ar merita o discuție numai acest amănunt. Este vorba de constrângerile sistemului comunist închis, care aveau un impact devastator asupra vieții artiștilor, mai ales ale celor de la operă.

Explicația este simplă. În orice domeniu al artei, împlinirea absolută a unei cariere are nevoie de recunoașterea internațională. În ceea ce privește un artist liric, absența unei cariere internaționale este vecină cu ratarea. Există excepții, desigur, notabile, dar care, precum în chimie, confirmă această regulă. Vi-l puteți imagina pe Plácido Domingo cântând exclusiv la opera din Ciudad de Mexico? Sau pe José Carreras doar la Barcelona? Pe Pavarotti limitat doar la Italia natală? Nu. Ei nu ar fi ajuns niciodată atât de cunoscuți dacă nu ar fi cântat și la Scala din Milano, dar și la Metropolitan Opera, și la Wiener Staatsoper sau la Covent Garden și la Paris. Ce ar fi devenit Enrico Caruso dacă nu pleca la New York, dacă n-ar fi părăsit Italia niciodată?

Din motivele de mai sus, devine explicabil atunci că visul unui tenor sau al unei soprane din România a fost întotdeauna acela de a cânta în aceste teatre de notorietate imensă în lumea operei. Sigur, un turneu prin operele din Iași, Cluj, Timișoara, București e util, e și o șansă pentru public, dar nu a fost, nu este și nici nu va fi vreodată suficient pentru visul absolut omenesc al unui artist de a deveni un star.

Statele comuniste aveau o politică absurdă de a controla în mod absolut intrările și ieșirile din țară ale oricărui cetățean, fie el nativ sau străin. Un control care ajungea inevitabil să restricționeze accesul artiștilor la scenele mult visate, și să devină un instrument de presiune ideologică asupra lor. Vrei să pleci să cânți la Viena? Fă-te membru de partid, cântă pentru clasa muncitoare mai întâi. Nu poți fi primit în partid pentru că părinții tăi erau burghezi sau chiaburi? Ghinion, atunci vei cânta mereu și mereu doar pentru clasa muncitoare. Există cazuri celebre în Estul Europei, exemple tipice de cariere afectate de această rigiditate obtuză. Voi aminti doar câteva, lista e probabil foarte lungă.

Ivan Koslovsky a fost un talent uriaș al Rusiei. Un tenor din altă lume, care putea face dintr-un rol secundar al nebunului din Boris Godunov sau din cel al poetului Lensky din Evgheni Oneghin întreaga rațiune de a exista a unor spectacole cu aceste opere. Vocea lui era naturală, nimic forțat, cânta ariile cu ușurința cu care am cânta noi un cântec de leagăn. Era atât de bun, încât Stalin era fascinat de sunetele lui. O anecdotă spune că Stalin i-ar fi spus personal lui Koslovsky: „Cere-mi orice și te voi ajuta. Dar nu-mi cere să pleci din URSS, este singura dorință pe care nu ți-o voi îndeplini niciodată”. Și Koslovsky n-a plecat, rămânând numai la Bolșoi, dar mergând în turneu și la Donbas ca să-i bucure pe colegii lui Stahanov cu melodii populare și romanțe.

Tot în Rusia, una alt mare tenor, de dată ceva mai recentă, a fost Vladimir Atlantov. După ce a fost lăsat inițial să studieze în Italia, la terminarea Conservatorului, după întoarcerea în URSS, nu a mai fost lăsat să plece atunci când Metropolitan Opera l-a invitat într-un turneu. A reușit în cele din urmă să răzbată, venise perestroika, dar era târziu, nu atât de târziu încât să nu fie remarcat, dar suficient de tardiv încât să nu ajungă niciodată la notorietatea pe care ar fi meritat-o.

Și-atunci, o șansă era emigrarea politică. Un turneu sau o invitație a unei case de operă din Occident, după care artistul nu mai voia să se întoarcă în țara natală. Un caz notoriu este cel al sopranei slovace Edita Gruberova. Era la începutul carierei în 1968, în timpul Primăverii de la Praga. După înăbușirea reformei lui Dubček, granițele Cehoslovaciei socialiste au început, încet dar sigur, să se închidă. Edita era însărcinată, a profitat de ultima fantă deschisă a porților cortinei de fier și a rămas în Austria. Visa să cânte la Viena, la una dintre cele mai mari opere din lume. Nu avea nimic, doar copilul care urma să se nască și o voce care încă mai avea multe examene de trecut. A răzbit, așa cum numai o femeie poate s-o facă, mai ales atunci când maternitatea a devenit probabil forța care a împins-o mai departe. Ea cântă cu imens succes și în ziua de azi, deși a trecut de mult de 60 de ani. Un miracol. În țara ei, după plecare, a fost condamnată în contumacie la 2 ani de închisoare.

Privită din exterior, de către un neinițiat, opera pare o artă desuetă, o lume a poveștilor, cu rochii așezate pe crinolină și peruci pudrate, cu machiaje stridente și cu posturi scenice exagerate. E doar o aparență. În realitate, opera este arta care poate genera cele mai extreme emoții. Mai mult, pe măsură ce cunoașterea acestei arte devine mai profundă, emoțiile se transformă, devin și mai variate.

Această capacitate infinită de a stârni emoție este combustibilul visului unui artist de a deveni o stea. Și nimeni nu are dreptul de a opri oamenii să viseze. Cu atât mai mult să le transforme visul într-un coșmar. Arta lirică din România nu duce lipsă de coșmaruri înfiorătoare. Le-am pomenit pe blogul acesta pe unele de care am auzit. Din lipsa de documentare, aceste triste întâmplări nu trec dincolo de stadiul unor istorii terifiante povestite în jurul unui foc de tabără, chiar dacă se bazează pe întâmplări cât se poate de adevărate. Le voi relua și în continuare, la fel de sumar, rămânând ca în articolul următor să relatez un caz concret, unde există și câteva documente ale unui dosar penal, din arhiva CNSAS.

În 1946, Lucia Bercescu-Țurcanu deschidea stagiunea de la Teatro alla Scala, într-unul dintre cele mai grele roluri pentru o soprană, Abigaille, din opera Nabucco de Giuseppe Verdi. Lângă ea, un tânăr bas juca rolul lui Zaccaria. Era Cesare Siepi, care va deveni apoi cel mai mare Don Giovanni al tuturor timpurilor. Un moment foarte important al unei cariere care n-a ajuns să strălucească orbitor în lumea mare. S-a întors în România în 1957, avea 46 de ani. Valurile de epurări politice au prins-o în vârtejul lor și, de la un moment dat încolo (spre anii ’60), a devenit o persona non grata, cu interdicție totală în media, pentru o îndelungată perioadă. Apariții accidentale sau datorate unor jurnaliști culturali curajoși au permis o foarte vagă redescoperire a ei începând cu anul 1981.

În 1959, cel mai mare dirijor român al vremii, Constantin Silvestri, decide să nu mai revină în țară după un concert la Londra. Va mai trăi relativ puțini ani, doar zece, dar care i-au permis să înregistreze multe discuri la EMI care azi ne apar ca o moștenire, aceea bună, de care avem nevoie cu adevărat, spre deosebire de urmele neșterse încă ale gândirii materialist-dialectice. Și aici se cunosc doar detalii orale privind defectarea dirijorului, documentele oficiale din arhivele Securității nu ne vorbesc încă. Poate într-o zi… oricât de târziu ar veni ea…

În anul 1961, trei dintre cei mai mari soliști de operă din România, aflați la sfârșitul carierelor lor, după ce cunoscuseră multe succese în Europa interbelică (în special la Viena), au fost arestați de Securitate și condamnați la închisoare. Este vorba de soprana Valentina Crețoiu, de tenorul Dinu Bădescu și de baritonul Șerban Tassian. Pentru a amplifica umilința la care au fost supuși, cei trei au avut parte și de o demascare publică la care au fost obligați să asiste, ba chiar să participe activ, colegii lor de la Opera Națională. Nici în cazul lor nu se cunosc exact motivele arestării, la fel cum nici în cazul Luciei Bercescu Țurcanu nu se știu detaliile oficiale ale deciziei de interdicție.

Ar putea fi consecințele schizoide ale unor măsuri de denazificare tardive și aplicate aberant, inspirate (cu deformările grotești specifice comunismului) de măsurile luate în Occident imediat după război împotriva unor dirijori germani (Furtwängler, Karajan)? Nu ar fi exclus. Acuzațiile, cel puțin atât cât sunt ele prezentate în cartea biografică a Ioanei Bentoiu – Dragoste și voce de femeie – Valentina Crețoiu (București, 2003, Editura Muzicală), sună metaforic în lipsa unor documente care să le confirme: element dizolvant (?), spionaj, denigrare, dușmănie de clasă, atitudine ostilă față de regimul democrat-popular etc.

O secvență video inedită cu Valentina Crețoiu, Dinu Bădescu, Șerban Tassian, Lucia Bercescu-Țurcanu, Zenaida Pally și Mihail Arnăutu puteți viziona în acest foarte scurt reportaj din 1946, din arhivele cinematografice maghiare, titlul știrii fiind: Artiști din București invitați la Opera din Budapesta. (Faceți click pe fotografia de mai jos pentru a urmări secvența.)

Artiști din București invitați la Opera din Budapesta

Artiști din București invitați la Opera din Budapesta (1946)

După eliberarea din închisoare, Dinu Bădescu a mai cântat, din ce în ce mai puțin (se apropia de 60 de ani), mai mult în provincie, iar faptul în sine că i s-a permis s-o mai facă atestă într-un fel o recunoaștere a statului comunist că a exagerat. A devenit profesor și i-a fost îndrumător unui tenor român foarte special, Vasile Moldoveanu. În 1972, la 37 de ani, o vârstă încă tânără pentru un tenor, Vasile Moldoveanu pleacă la o audiție în Austria și Germania, luând decizia de a nu se mai întoarce în țara în care visele erau interzise. De data aceasta, grație documentării realizate de Ioana Diaconescu, există documente, există explicații și desigur, există și poveștile celor implicați. Dar despre asta, în articolul viitor.

În România, după 1990 s-a publicat enorm despre ceea ce a însemnat comunismul și represiunea comunistă din țara noastră. Aproape de-a valma, fără prea multă analiză, dar s-a publicat. Memorialistică, jurnale, interviuri – în ceea ce înseamnă memoria victimelor. Dar și foarte multe dosare de la CNSAS. Elita intelectuală formată în perioada interbelică a avut partea ei de recuperare a acestei memorii. Din păcate, lumea muzicală rămâne tăcută. Pe de-o parte, avem biografii scrise de muzicologi, în general. Tonul este triumfalist, stilul – ponosit, „de cronică medievală”, după o remarcă inspirată a unui jurnalist. De cealaltă parte, unde sunt informațiile provenite de pe „fața întunecată a lunii”? Mai nicăieri. Cărțile care analizează destinul elitei intelectuale românești amintesc inconsistent de muzicieni. Istoricii români care scriu aceste analize nu sunt preocupați prea mult de această lume, în parte pentru că ar trebui să existe niște oameni pregătiți care să scrie despre asta (muzicologii), în parte pentru că nu stăpânesc domeniul muzicii decât la un nivel de amator, de cele mai multe ori. Lucian Boia, în cartea sa Capcanele istoriei – Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Bucureși, 2011, Ed. Humanitas), amintește doar de Enescu (într-un context nu foarte favorabil lui) și abia pomenește numele lui Dinu Lipatti, Constantin Silvestri, George Georgescu și Ionel Perlea, în niște liste. În rest, totul, în ceea ce privește traversarea deșertului roșu al comunismului de către muzicienii români, se rezumă la povești la gura sobei. De ce? E o tăcere vinovată. Lumea operei este plină de conflicte și de orgolii, o caracteristică a mediilor artistice. E o aserțiune unanim luată de bună că soprana Arta Florescu ar fi colaborat intens cu „organele”, fiind o delatoare notorie. Nu există documente publicate care să ateste acest lucru, deși toată lumea îl susține. Probabil că și condeiele muzicologilor, ale celor care sunt cunoscuți, oameni în vârstă, care au traversat comunismul laolaltă cu artiștii, vor fi fost la rândul lor înmuiate în cerneala compromisului, cine știe? Altă explicație mi-e greu să găsesc, refuz scuza obișnuită a neîntinării memoriei marilor noastre valori etc. etc.

Cât despre referința la opera Tosca, ea nu este deloc întâmplătoare. Un’uccisione simulata poate exista și în realitatea comunismului anilor ’70. Veți vedea.

Dosar penal -  Vasile Moldoveanu

Dosar penal – Vasile Moldoveanu

Altfel, opera Tosca poate fi și un bun punct de plecare în cunoașterea artei lirice. Pentru cei interesați și de această incursiune, vă invit să citiți o nouă rubrică pe care o inaugurez  azi, se numește Emoția zilei. Iar primul episod este chiar despre Tosca.

4 comentarii la “Vis și coșmar (I) – Visul

  1. despredemnitate
    August 12, 2013

    Reblogged this on Despre demnitate and commented:
    Despre operă și despre comunism

    Apreciază

    • viorel rogoz
      Octombrie 23, 2013

      Cazul George Vulturescu

      Viorel Rogoz a zis:

      Un cuplu de securisti pe care C.N.S.A.S-ul nu mi l-a deconspirat prompt. Se numesc George Vulturescu (in acte Gheorghe Pop-Silaghi) si Claudia Vulturescu (colonela de Securitate). A cerut si Uniunea Scriitorilor, oficial, sa se comunice care este identitatea delatorului “S3”. L-am descoperit cu oroare in Dosarul de Urmarire Informativa, criptat ‘Poetul”, deschis de Securitate poetului Radu Ulmeanu. Prieteni ai turnatorului , pe care l-am idenificat ca sursa “S3’-(Vulturescu!), mi-au cerut să justific afirmațiile în legătură cu activitatea securistică a familiei Vulturescu. Aduc câteva detalii (nu toate!), reproducând dialogul cu Radu Cenan, pe care l-am purtat pe blogul unui distins intelectual, Liviu Ioan Stoiciu.

      Radu Cenan
      aprilie 23rd, 2011 at 12:35
      Am citit şi eu dezvălurile din “Acolada”, referitoare la sotia lui Vulturescu. Femeia e insa mai respectabilă decât liota de turnători devoalată recent, iar Vulturescu e chiar un poet autentic, un excelent director de revistă şi un om de onoare. Să nu exagerăm, domnilor!

      Viorel Rogoz
      aprilie 26th, 2011 at 14:09
      Claudia Vulturescu a lucrat la Departamentul “S”(sef col.Mircea Irimia, cu indicativul “S1″) unde i-au facut de petrecanie profesorului Ioan Ternaru (dupa o suita de anchete, intr-o zi, l-au ridicat pe OM de acasa si l-au dus…E dus si azi…Era in 1984. De l-ar fi lasat printre cei vii, avea timp suficient sa se intoarca. Doar ca DRUMUL SPRE UNITATEA DOAMNEI VULTURESCU A FOST UNUL FĂR’ DE INTOARCERE. Onorabilă doamnă, doamna asta Vulturescu, nu-i asa , Radu Cenan?)
      Deci, doamna Vulturescu a avut, in indicativ un « S ». Iar, in dosarul lui Radu Ulmeanu, apare ca turnator « S3 ». Acesta a fost utilizat cu aprobarea sefului Securitatii. Ori, se stie, membrii familiilor de securist erau folositi doar cu aprobarea comandantului. Aici, e dator George Vulturescu sa faca lumina. Ar putea si el sa-si puna cenusa in cap si sa spuna, ca altii, ca asa au fost vremurile. Prietenii, oricum, l-au iertat. Din moment ce fac interventii sa nu-i mai pun numele in « Acolada ».

      • Radu Cenan
      aprilie 26th, 2011 at 14:47
      Cat i-am cunoscut eu, familia Vulturescu e una onorabila. Ca om de cultura G. Vulturescu e un poet stralucit, care tine in viata o publicatie excelenta, Poesis. Ca e sapat pe plan local de tot soiul de invidiosi, asta nu e decat ceva traditional spiritului mioritic. Domnul Rogoz ca oenolog si folckorist ar trebui sa stie mai bine povestea cu cei trei pacurarei.

      • Viorel Rogoz
      aprilie 26th, 2011 at 20:24
      O stiu si cu cei doi Vulturei…Mie cel mai mult imi place poetul cand tine discursuri publice…”Asa deci”…”nu-i asa?” …”asa “…Discutăm altundeva. Eu sunt unul dintre cei care l-au sustinut pe fostul culturnic-metodist, in ’90, la atestarea pe post, cand fostul meu coleg Corneliu Balla a pus problema eliminarii sotului de Securistă din Sistem (“Sistemul Culturii!”). “Poesisul” a fost argumentul forte pe care l-am adus atunci. Numai ca, intre timp, am descoperit dosarele de la CNSAS, CEALALTA FATA A FAMILIEI PE CARE Dv. O CONSIDERATI “una onorabila”. Am descoperit ca, in Institutia ONORABILEI DOAMNE VULTURESCU , profesorul osan, autor de scrisori impotriva lui Ceausescu, pe nume Ternaru, a fost adus la Biroul “S”, (“onorabilul” loc de munca al aceleiasi doamne), intr-o noapte a anului 1984, cu ajutorul patriotilor de acolo, și incă nu s-a intors la copii si la nevasta. S-o fi inaltat la Ceruri…Pentru astfel de fapte minunate, propun ca onorabilei doamne sa i se ridice o statuie.. Iti sugerez sa initiezi in acest sens o colecta publica..Mai sunt oameni ca dumneata care vor fi onorati s-o transpuna, pe admirabila ofitera, in bronz, marmura sau granit… Iti mai recomand, asta numai dumitale care esti un admirator al poetului, sa citesti Acolada nr. 4 / 2011 (vezi. pag.20-21 : “George Vulturescu-un voluptuos al penisului captiv”.Vei vedea cât de Sus poate coborî un mic geniu care, vorba dumitale, “strălucește” în literatură..Cred ca Manolescu nu mai doarme noptile de necaz că a omis să-i dedice un capitol în a sa “Istorie…”.) P.S.- Cu invidia n-am niciun fel de raporturi. Am plecat la Baia-Mare in clipa cand au venit la cârmă tot felul de fesenisti, peremistiti, peuneristi. In ciuda faptului ca m-au inaintat in inaltul grad de director peste întreaga “Cultură”( fara sa-mi ceara consimtamantul!). Am lasat onorabila functie fostilor activisti…Desi, sub ministeriatul Plesu-Andor, initiasem cateva proiecte… De anvergură…

      Viorel Rogoz
      Un P.S- in « Acolada », nr. 5 / 2011, referitor la apararea cuplului Vulturescu : Un oarecare LASZLO ALEXANDRU, ale cărui conferinte ştiintifice (vezi festivalul ≪FIRE DE TORT!≫) sunt foarte apreciate de minerii din Rodna (după cum am aflat in timp ce derulam o anchetă etnologică de teren), intervine, pe internet, cu o filipică ambiguă, dar care se vrea o caldă strangere de mană, duioasă imbărbătare adusă Familiei Vulturescu, aflată in grea suferintă, după ce partea bărbătească a insolitului melanj mitoman şi-a adjudecat titlul de Pinocchio – prin inventarea unui dezonorant penis captiv cu a cărui demantelare, in ultima vreme, poetul născut pe aliniamentul mitic Nord-Vest —> Nord-Est (secondat de securista lui colonelă) s-a afirmat. Iată-l pe vanătorul de sconcşi, amirosind pestilentele desfundate, in editie princeps, de revista „POESIS”: ≪P.S. Nu lipsesc miasmele de latrină din această revistă impodobită ca pomul de Crăciun.
      Un oarecare Viorel Rogoz işi intitulează „dezvăluirile” despre un poet concitadin şi sotia acestuia: George Vulturescu – un voluptuos al penisului captiv (p. 20-21). Cine zice – aşa să i se-arate!≫ (vedeti, dacă mai apucati şi dacă vă descurcati, revista crepusculară „Tribuna”, in editie populară online!). E de mirare că a-vidul de publicitate Laszlo işi incheie maledictia cu o anatemă prevestitoare: „Cine zice – aşa să i se-arate!” Păi, George Vulturescu zice, intr-un „J’ACCUSE!” furibund in urma căruia a ieşit cu revista pătată. Şi nici obrazul, atat cat mai are, nu mai exprimă o figură intrutotul imaculată… Aşteptăm siderati deconspirarea de către C.N.S.A.S. a sursei S3 din D.U.I.«POETUL», o bubă malignizată, pritocită de Institutia Răufamată a securistei-sotii, unui fioros duşman al Poporului:Radu Ulmeanu
      Răspunde · Îmi place · Urmăreşte postarea · acum 14 ore

      Marcel Papuci

      In tara asta, turnatorii sunt „cetateni de onoare”.

      Doi turnatori sunt propusi sa li se acorde titlul de “om al anului 2012″. Unul, Rudolf Fatyol, este directorul Filarmonicii din Satu-Mare si a turnat de a stins. Al doilea , George Vulturescu, este in lucru la C.N.S.A.S. ca turnator sub numele de cod “S3″ si, scrie presa, a turnat cu aprobare speciala deoarece sotia i-a fost colonel de securitate la Baia Mare. Turna sistematic un poet din Maramures care semneaza Radu Ulmeanu.

      Apreciază

  2. aurel bruma
    August 12, 2013

    Premierul Cehiei spunea, într-un interviu, că perioada comunismului (eventualitatea unui proces real al acestuia) se face vinovat de schimbarea (distrugerea) destinelor a milioane de oameni. Între aceștia, mai ales, iată că ne faceți să-i redescoperim pe cei care au fost inteziși să se exprime lumii, să ne exprime valoric. Vă felicit pentru demersul dstră temeinic aplicat în scriitură.

    Apreciază

  3. Aluca Babeanu Moldoveanu
    August 18, 2013

    Va felicit sinte ti justitia divina incarnata pe pămînt Sint fericita ca adevarul iese la lumina Eu care am fost atit de persecutata de securitate in anii 1965 pina la fuga din Rominia in 1972 Ca solista la Opera Romina in compania de balet nu mi se dădea pasaportul sa plec in turnee ,pina si la Moscova aveam pe Cici Stein pe care au pus-o in camera mea ca sa mă urmărească Am rămas cu un grav traumatism pina astăzi ,din cauza acelei terori comuniste timp de 25 de ani.de care nu pot sa mă vindec nici acum cind sint in libertate.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: