Duminică, 1 Septembrie la Sala Mare a Palatului
G. Enescu – Rapsodia română nr. 2 în Re Major op. 11
L. van Beethoven – Concertul nr. 4 pentru pian și orchestră în Sol Major op. 58
Sir E. Elgar – Simfonia nr. 2 în Mi bemol Major op. 63
Radu Lupu (pian), Daniel Barenboim (dir.), Staatskapelle Berlin

A fost o vară frumoasă, cu destul de puține zile de caniculă și toamna a venit parcă brusc, deja în prima zi e răcoare. Prima zi de Festival Enescu. Evenimentul e așteptat vreme de doi ani, Sala Palatului e plină de personalități. Dintr-o anumită perspectivă, ar putea semăna cu deschiderea stagiunii de la Teatro alla Scala, mai ales că nu departe de noi tocmai se întâmplă o demonstrație, în Piața Universității. E doar o iluzie, sau dacă e vreo asemănare, e una à la roumaine căci la Sala Palatului nimeni nu râvnește lojile, personalitățile sunt amestecate printre spectatori, iar demonstranții nu văd oportunitatea, ei strigă în continuare spre balconul Universității… În fine, e o cu totul altă emoție care m-ar putea lega de viața cetății, nu o demonstrație ecologistă. Să trecem repede peste discursul de circumstanță al lui Ioan Hollender și peste politicieni.

A doua rapsodie română a fost interpretată fabulos. Pur și simplu. A lipsit, e adevărat, bucolicul idiomatic, dar tocmai sobrietatea a făcut-o să sune parcă mai bine decât în prea multe altă dăți când naționalismul golea de sensuri compoziția. Or chiar această profunzime neașteptată, scoasă la suprafață de Barenboim, a arătat și extraordinara frumusețe și sensibilitate a partiturii lui Enescu… dar și slăbiciunile. E o lucrare din tinerețe, desigur, Enescu avea doar 20 ani când a scris-o, dar erau atâtea de dezvoltat în temele acelea populare! Constatarea bruscă a faptului că s-a terminat parcă prea repede, după atmosfera care părea că abia se construise, a relevat o lucrare care putea să fi devenit o simfonie întreagă și n-a ajuns decât o bucată muzicală, o rapsodie. Prea scurtă, deși profundă.

Radu Lupu era marea așteptare a serii. Și pe bună dreptate, a meritat toată înghesuiala. Beethoven 4 a sunat mai meditativ ca niciodată. Dacă „Imperialul”, ultimul concert al lui Beethoven, are o muzică despre care aproape că nu se poate spune nimic după o audiție reușită, este al patrulea concert al său cel care rămâne de multe ori cel mai aproape de sufletul pianiștilor din categoria poeților. Iar Radu Lupu este un poet al pianului. Cum tot un poet al aceleiași arte este de multe ori și Daniel Barenboim. Ambii muzicieni au cântat și au înregistrat integrala concertelor pentru pian de Beethoven. Așa că prima parte a recitalului a fost un tur de forță, în care cei doi se înțelegeau parcă fără să se privească: e și normal, dirijorul știa mereu totul despre cât de grea e cadența, despre cum se va termina un pasaj solistic încă de la prima notă a acestuia. Pe scurt, cei doi făceau muzică, făcând dragoste cu muzica în același timp. Sala arhiplină încă mai scotea zgomote nepotrivite pentru un concert, poezia le-a scăpat multora dintre spectatori. În partea a doua însă, ceva s-a întâmplat: după unii, ar putea fi un accident, pentru mine a fost o surpriză plăcută. După ce Barenboim a făcut introducerea orchestrală, după un tipic clasic, realizând o atmosferă dramatică, întunecoasă, Radu Lupu a cântat mai încet și mai subtil decât se cântă de obicei. Și totuși, o minune: chiar dacă degetele lui abia atingeau clapele, iar falanga berlineză continua să declame frazele muzicale, ca într-o poezie antică, toată muzica se auzea cât se poate de clar. Și după câteva măsuri, rolurile au părut că se inversează. Maniera de interpretare a pianistului i-a transmis dirijorului comanda de a tempera totul. Și s-a întâmplat, volumul lui Staatskapelle Berlin s-a redus la mai puțin de jumătate, iar cei doi muzicieni au început să mediteze pe tema concertului beethovenian. Aproape în liniște, ca o tăcere într-o catedrală. Și deodată parcă și zgomotele sălii au încetat pentru minute bune, ca și când aparenta tăcere a celor doi ar fi impus un moment de respect adânc. A fost un moment de ținut minte, finalul concertului, impecabil, precum și bisul lui Radu Lupu au terminat recitalul la nivelul celor mai pretențioase așteptări.

După pauză, a fost Elgar și Simfonia lui romantică. Dacă despre Valery Gergiev s-a spus recent că este Karajan al secolului XXI (Gramophone), cred că cel mai complet muzician de pe planetă este Daniel Barenboim. Un pianist împlinit, cizelat la infinit din copilul precoce din Argentina, a cântat tot ce este important, ajungând dirijor de cel mai înalt nivel și acum director muzical la Teatro alla Scala. A avut, și nu o dată, momentele sale de epifanie muzicală împărtășite publicului (nu-mi iese din minte Brahms 1 cu Sergiu Celibidache), dar contestațiile n-au lipsit la adresa lui, fie că erau justificate, fie că nu. Mă număr printre cei care nu au trăit atât de multe multe emoții cu Barenboim pe cât ar fi trebuit, sunt rar transportat de muzica lui (dar și când se întâmplă…). Mulți au părăsit sala, veniseră pentru Radu Lupu. Păcat, au pierdut o simfonie căreia, da, poate că romantismul melancolic i-a lipsit, dar siguranța interpretării, nu. Barenboim a plasat-o stilistic în zona Europei Centrale, lângă Antonin Dvořák, pe care Elgar l-a admirat atât de mult. Toate motivele, numeroase și alerte, ale simfoniei au respirat frumos, într-o cumințenie perfectă. Iar bisurile au trezit adulația sălii, mai ales valsul din ultimul act al lui Evgheni Oneghin, unul dintre marile succese de operă ale dirijorului, acum câțiva ani, la Salzburg.

Iar mâine, ce va fi? Cei doi care au cântat azi vor fi amândoi pianiști. Putem cere mai mult?