Luni, 2 Septembrie 2013, la Sala Mare a Palatului
W.M. Mozart – Concertul nr. 10 pentru două piane în Mi bemol Major K365
G. Verdi – “Quattro pezzi sacri” (Ave Maria; Stabat Mater; Laudi alla Vergine Maria; Te Deum)
Radu Lupu (pian), Daniel Barenboim (dir.), Staatskapelle Berlin, Corul Filarmonicii „George Enescu” (Ion Iosif Prunner – maestru cor), Laura Chera (soprană)
A doua zi de regal, cu Radu Lupu și Daniel Barenboim. A fost parcă și mai multă lume decât ieri, Sala Palatului gemea de public. Demonstrația de ieri din Piața Universității continua și azi, cu efective reduse, la fel cum și parada VIP-urilor de la festival parcă se mai domolise și ea.
A fost un concert în două părți, cu două jumătăți diferite. Nu mă refer strict la program, așa cum e probabil destul de evident, ci mai degrabă la cum a decurs spectacolul.
Mai întâi a fost Mozart și Concertul pentru două piane, cel mai așteptat. Pe bună dreptate. De data aceasta, lui Radu Lupu i s-a alăturat și pianistul Daniel Barenboim, care a și dirijat excelenta falangă berlineză. Amândoi pianiștii au locuit muzica pentru pian a lui Mozart și o fac în continuare, întorcându-se la partiturile lui, ca la prima iubire. Așa cum te întorci într-o casă în care ai stat multă vreme, fotoliului din piele pe care ai zăbovit adesea îi poți mângâia suprafața, cu tandrețe, sau, dimpotrivă, îi poți strânge cu putere cotierele în mâini, așa cum obișnuiai de atâtea ori. Așa au cântat și cei doi. Dacă Radu Lupu mângâia clapele cu o tușă de o tandrețe infinită, Daniel Barenboim îi răspundea cu rigoare, dar și cu un spirit mozartian autentic. Un poet își găsea răspunsurile în sunetele produse de un matematician. Iar Staatskapelle Berlin era redusă la jumătate din efectiv pentru a se acorda muzicii secolului XVIII. Nu a fost deloc greu pentru nimeni să-și imagineze cum Wolfgang Amadeus și sora sa Nannerl delectau lumea și se delectau pe ei înșiși răspunzându-și în toate temele de o frumusețe naivă ale primei părți. Dar sunt convins că azi, dacă Amadeus ar putea călători în timp și l-ar asculta pe Radu Lupu, ar fi măgulit de sensibilitatea atingerii sale, care a fost imortalizată și pe un celebru disc în care partenerul său era Murray Perahia. Ceva îi lipsește lui Barenboim pentru a fi perfect, ceva greu de definit, din zona inexprimabilului, a subiectivului, acel ceva care te face să vibrezi. N-a fost nici o problemă, pentru că partenerul său avea metafizica interpretării din plin, compensând orice ariditate. În partea a doua, care începe cu acele sunete de oboi, atât de specifice lui Mozart, câteva note care plutesc peste toată orchestra, continuate apoi de cele două piane, Radu Lupu a atins perfecțiunea. Și prima parte a serii s-a terminat cu două bisuri extraordinare.
Quatro pezzi sacri, cele patru lucrări (scurte) de muzică sacră ale lui Verdi au fost altceva. O interpretare unitară, deși compozițiile nu sunt patru părți ale aceleiași lucrări, iar a treia dintre ele, Laudi alla Vergine Maria, are versurile în italiană, nu în latină și este o piesă corală la fel ca și prima parte, Ave Maria. Verdi nu a fost un apropiat al bisericii, a cărei ipocrizie i-a repugnat (ce dovadă mai clară decât Il Grande Inquisitor s-ar putea găsi?). Stabat Mater nu este dezvoltat foarte mult, versurile sunt subliniate muzical oarecum în grabă.
Corul Filarmonicii „George Enescu” este obișnuit cu muzica romantică, dar mai puțin cu muzica sacră, pentru care nu are nici educația și nici tradiția necesare. Îmi e greu să cred că oamenii aceia știu despre ce cântă, despre care ar fi sensul cuvintelor pe care le rostesc. Drept urmare, Daniel Barenboim a gesticulat aproape pe toată durata concertului încercând să tempereze elanurile ansamblului, să nuanțeze acolo unde se mai putea. Recent, dirijorului de la Teatro alla Scala i-a apărut CD-ul cu Requiem-ul lui Verdi, în care ansamblurile de la teatrul milanez acompaniază un cvartet de soliști strălucitori. Discul a fost primit cu păreri împărțite, dar am reținut una care spunea că dirijorul s-a ascuns sub scuza unui cor mare ca să-și mascheze lipsa de imaginație. Mi-am amintit de această remarcă, pentru că și azi a făcut exact acest lucru. Muzica a fost profană, iar nu sacră, nu pentru că ansamblul vocal nu avea tradiția necesară, ci pentru că dirijorul n-a putut să facă ceea ce a făcut Jin Wang acum câteva luni când a dirijat Requiem-ul, un succes indiscutabil, tocmai de la un dirijor asiatic, ce n-ar trebui să aibă mare lucru în comun cu muzica creștină (mai țineți minte cât de suav s-a cântat atunci Introit-ul?). Să zicem că a lipsit timpul pentru mai multe repetiții și că muzica din Quatro pezzi sacri este mai puțin inspirată decât cea a Requiem-ului. Până la urmă a fost și o rază de lumină, aceea din vocea Laurei Chera din finalul Te Deum-ului, remarcată copios de Barenboim și cred că și de public.
Dar lucrurile n-au rămas așa, ci au mers spre mai rău. Bisurile acordate cu generozitate (trei!) de dirijorul argentinian au arătat fața cabotină a lui Barenboim și chiar un gust îndoielnic pentru efectele de cea mai facilă sorginte. Nu vreau să detaliez prea mult, aș afecta impresia generală care nu a fost deloc rea. Dacă dirijorul a încercat să atragă atenția asupra lui în primul rând, a reușit asta cu siguranță, și în fața unei săli în delir care abia aștepta un semnal ca să înceapă să aplaude ritmat (mai lipsea un Marcel Pavel pe scenă) și în fața celor dezamăgiți de recursul la populism. Verdi nu e Strauss, așa cum nici uvertura la I vespri siciliani nu e Marșul Radetzky, chiar dacă orchestra a părut să răspundă impecabil tuturor comenzilor de manej.
Oare dacă bisul ar fi fost Dies Irae din Requiem, cum ar fi fost? Dar cine sunt eu, să judec?
Despre Opera 
Va multumim! Nu putem comenta, orice cuvant strica maretia acestei interpretari!
ApreciazăApreciază
Multe aiureli in articol, distinse domn anonim. E clar tafna unuia care nu a avut niciodata vreun contact serios cu muzica si care nu a muncit niciodata in bransa ci doar vine pe la concerte ca sa isi exerseze snob stilul critic. Care stil, sufera nu doar de crasa ignoranta ci si de fracturi mentale naucitoare. Ce-o fi cu alaturarea dintre Marcel Pavel si public? Publicul lui Pavel desigur nu era in sala. In sala, pe langa critici neaveniti si gura-casca cu noroc la invitatii, am vazut oameni distinsi, calzi, cunoscatori… Care e intentia in a-i compara pe Jin Wang cu Barenboim? Jin Wang insusi cred ca ar fi stanjenit de asemenea alaturare, stiindu-l un dirijor cu simtul realitatii si un om foarte onest, dar care nu e inca pregatit pentru o asemenea alaturare.
Alte perle din vasta incultura? Iata doar cateva:
Stabat mater nu este dezvoltat muzical foarte mult, versurile sunt subliniate muzical, oarecum în grabă, spuneti. Aoleu!
Pe langa uzul nefericit al virgulei, afirmatia dumneavoastra e mortala. Ea are darul de a va da cu capul de ridicol. De unde oare ati luat-o? Cine v-a suflat „cu bune intentii” asemenea gogomanie. Asta imi arata clar ca sunteti un dentist sau asa ceva.
– Un cor de filarmonica are traditie in muzica romantica dar nu in muzica sacra- mai ziceti. I-auzi alta!..
Sigur nu stiti ca in buna parte repertoriul vocal-simfonic se compune din mise, requiem-uri, oratorii si cantate. E ca si cum ai spune ca papa nu e catolic…
– Drept urmare, Daniel Barenboim a gesticulat aproape pe toată durata concertului încercând să tempereze elanurile ansamblului, să nuanțeze acolo unde se mai putea. Excelent!
Un dirijor gesticuleaza, ca de aia e platit. Prin gestica sa, acel sef de orchestra sugereaza liniile, da nuantele, impune tempo-ul, comunica cu fiecare dintre cei din fata lui, cerand ca muzica sa se faca in felul sau. Asta trebuie sa faca pe toata durata concertului. Elanurile ansamblului sunt generate de gesturile lui, nu invers. El nuanteaza tot timpul. Ansamblul sta conectat la mana lui, nu invers. Un cor sau o orchestra profesionista nu-si permite niciodata sa isi lanseze propria varianta a muzicii dintr-un elan entuziast, asa dupa cum „inteligent” sugerati pentru ca nu ar mai fi un ansamblu ci niste tipi si tipe care canta dupa cum le vine.
Dar cele mai mari bazaconii vin, apoteotic, catre final.Fiind prea abundente si din lipsa de chef, nu le voi mai comenta. Ii las pe cei ce au fost fermecati de bisurile de aseara ale superbei orchestre berlineze si a magnificului dirijor sa rada citindu-va si sa va eticheteze anticronica anacronica. Sper sa fie macar la fel de decenti ca mine. Dac-or putea!
Ah da, am si eu o intrebare: oare de ce scrieti cronici muzicale?
ApreciazăApreciază
Vă mulțumesc pentru comentariu. Din păcate, timpul nu-mi permite să vă răspund imediat și cu atât mai puțin pe măsura enervării dvs. Voi reveni după concertul din seara aceasta, când voi scrie, din nou, despre cum au fost cei din Pittsburg.
ApreciazăApreciază
‘Un dirijor gesticuleaza, ca de aia e platit’ – ca tot ma intrebam recent – deh, si eu ca tot omu’ care a vazut pe Realul TV ca e Enescu 2013 -, de ce naiba toate orchestrele din lume au nevoie de unul care sa ‘gesticuleze’ in fata lor, ce atata bataiala : facem sport sau muzica? Si, auzi dumneata, in fata orchestrei, adicatelea care vine cu spatele la public. De aici se afla clar si limpede adevarul : pentru a fi dirijor, trebuie sa fii nesimtit, sa stai cu spatele la doamnele si domnii care abia asteapta sa-ti aplaude bataielile cand le mangai singuratatile. Bine, infurati-va ca v-am rupt din context. Dar chiar urmata de o grozava lectie de muzica, o asa gogomanie nu poate trece : se cuvine sa radem.
De altfel, in postul dumneavoastra mai apare un banc bun, cu damf de paradox. Si anume, spuneti dumneavoastra, ca romantismul fara sacralitate e ca papa fara catolicitate. Las’ ca romantismul e descris si prin Ich-ul din Fichte, care ar vrea sa spuna ca se cam taie matul spre orice transcendentalitate, dar sa vedem cum e cu papii. Toata dragostea pentru ei, dar e cunoastere de image-sharer (vezi reddit, 9gag et alli) ca intr-o zi, dupa moartea unui papa, s-au ales trei papi noi-nouti, iar papii, din universala catolicitate intru dragoste, s-au excomunicat fiecare pe fiecare. Sigur, nu toti papii au fost asa rai, mai e si Roderic Llançol i de Borja, de care am auzit multumita HBO.
Nici prin gand nu mi-a trecut sa apar ‘despreopera.wordpress.com’, cine ar putea sa-l apere pe Ahile? Fiindca cam asta e ‘despreopera.wordpress.com’ printre glumitele de alte bloguri care se lauda ca asculta flacuri. As, ca are calcai si Ahile – sa nu fim pedanti.
Apropos, ca sa va invat si eu ceva : cand incepi intrebarea cu ‘oare’ te scufunzi nitelus, adica de tot, in retoric. Oare ma intelegi?
ApreciazăApreciază
Ahile… Sunt flatat.
Mulțumesc 🙂
ApreciazăApreciază
Așa cum am promis, vă răspund acum observațiilor dvs. V-am mulțumit în primul rând pentru că mi-ați dat ocazia să dezvolt motivul pentru care nu am fost extatic în fața prestației lui Daniel Barenboim. Spectacolul nu a fost unul prost per ansamblu așa că am evitat să detaliez tocmai pentru a nu crea impresia că ar fi fost un eșec. Am fost conștient însă că voi contraria pe cei care au fost în sală și au aplaudat frenetic la final.
Quatro pezzi sacri n-a fost tocmai o reușită. În ciuda numeroaselor laudatie ale corului, acesta a sunat cum sună de obicei un cor românesc în muzica sacră. Mereu cu efective mari, chiar și atunci când se cântă Bach, Pergolesi (chit că nu vorbim de același cor) sau Mozart, de fiecare dată dicția în limba latină lasă de dorit. Asta nu ar fi așa de deranjant, numai că adesea masa corală nu are prea mult relief, vocile se întrepătrund confuz, nu există o separare clară între tenori, soprane, alto și baritoni. Se cântă difuz de multe ori. Nu e vreo catastrofă și există explicația lipsei tradiției, a unei culturi diferite, asta e.
Stabat mater a lui Verdi este o compoziție care nu poate fi comparată cu lucrările similare ale lui Pergolesi, Rossini, Dvorak ș.a.m.d. Muzica traversează cele 20 de strofe ale textului canonic latin fără să insiste pe aproape nimic (în afară de declamația sacadată la un moment dat a versului „Dum emisit spiritum”). De altfel, acest Stabat mater se cântă extrem de rar separat de celelate trei pezzi sacri.
E greu în aceste condiții să vezi un triumf în această parte a doua a concertului lui Barenboim. A fost o autodepășire a corului, nu contest, dar de aici și până la intrarea în istorie e un pas mare de făcut.
Cât despre bis-uri, trebuie să recunosc faptul că Daniel Barenboim a părut că s-a simțit foarte bine la București, probabil măgulit de căldura cu care a fost primit de public. Mai ales că la Teatro alla Scala este contestat de multe ori de către loggioniști. (huiduit copios la Simon Boccanegra, criticat în Don Giovanni – „troppo lento!” i s-a strigat, mai țineți minte?) Fie că sunt îndreptățite sau nu, contestațiile au lipsit cu desăvârșire în România.
Primele două bis-uri au fost cele două preludii din opera „La traviata”, muzica fiind foarte cunoscută tuturor. Primul dintre cele două preludii se cântă ca uvertură a binecunoscutei opere. Muzica este etereală, de o tristețe profundă, dar fără să iasă nici un moment dintr-un cadru reținut, nu are momente năvalnice, patetice. Strigătul acestei tristeți stă în diafanul ei. De fapt, acest preludiu este vocea, sau mai degrabă scrisul lui Alexandre Dumas fiul, care începe romanul „Dama cu camelii” asistând la licitația prin care i se vindeau din casă lucrurile unei curtezane moarte, Marguerite Gautier, devenită în libretul lui Piave d-ra Violetta Valery. Preludiul este vocea naratorului, care anunță drama care va urma, chiar dacă povestea pe care ne-o va spune începe cu o petrecere. Din acest punct de vedere, introducerea orchestrală a „Traviatei” trimite toată acțiunea operei într-un imens flash-back, un procedeu inovator la data premierei operei, când cinematografia nu-l banalizase încă. Al doilea preludiu, cel de dinaintea ultimului act, cel al morții Violettei Valery, accentuează și mai mult această perspectivă a meditației triste asupra moralei și moravurilor pe care o face atât Dumas cât și Verdi.
Daniel Barenboim a ales aceste două bucăți muzicale pentru celebritatea lor. Este evident că un public de 6000 de persoane conține, pe lângă cunoscători, și mulți oameni curioși să vadă pe viu și să încerce să înțeleagă ce înseamnă muzica la cel mai înalt nivel. Nu pot comenta alegerea pe care a făcut-o în termeni de felul: „nu trebuia/bine a făcut să aleagă La traviata”. Dar maniera în care a interpretat aceste preludii a fost deplasată. Cu un gest demonstrativ a coborât la podea suportul pentru partitură. Cu alte cuvinte: „Acum intrăm pe teritoriul pe care îl stăpânesc cel mai bine, fiți atenți la mine”. Apoi cu gesturi la fel de ample și exagerate a comandat unei orchestre cu un sound extraordinar niște efecte cu care „a reinventat această populară bucată muzicală, găsind în partitură nuanţe incredibile, care aşează totul într-o perspectivă nebănuită pînă acum. Este, aproape, o redescoperire a acestei uverturi” după cum a apreciat Sever Voinescu în „Adevărul”. Aceste efecte care „au reinventat” preludiul pierdeau pe drum toată esența lui. Nu mai era Dumas, era comentariul lui Daniel Barenboim, unul despre frumusețea garderobei Violettei Valery poate, dar în nici un caz a melodramei ei. Ceea ce a exclus din start această viziune a fost tocmai rigoarea pe care Verdi a impus-o unei dureri mute, transformând-o într-o superficială declamație a unui epitaf în versuri.
Îi înțeleg perfect pe cei surprinși plăcut și care s-au lăsat vrăjiți de aceste efecte. Ele au fost seducătoare, pe drept cuvânt. Nu vom afla cum ar fi sunat toată opera în continuare, după acest început. Poate că bine, dar sigur nu preludiul ar fi fost elementul de maximă atracție.
Recursul la această retorică de tip Hollywood mie personal mi s-a părut de un gust îndoielnic, neserios, o încercare de „a lua fața”, sau cum se mai spune „to steal the show”. Festival, sigur, nu trebuie să păstrăm o morgă, ci dimpotrivă, să ne bucurăm. Dar parcă m-aș fi bucurat cu altceva, nu cu moartea Violettei Valery. Poate că e posibil să găsești un ritm dansant în muzica unui marș funebru. Dar merită?
ApreciazăApreciază
P.S. Am corectat virgula folosită nefericit. Mulțumesc pentru observație.
ApreciazăApreciază