Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Spivakov și simfonia pierdută


Miercuri, 4 Septembrie 2013, la Sala Mare a Palatului
G. Enescu – Suita nr. 3 pentru orchestră în Re Major op. 27 „Săteasca”
E. Chausson – Poemul pentru vioară şi orchestră op. 25
C. Saint-Saëns – Introducere şi Rondo Capriccioso op. 28
S. Rahmaninov – Simfonia nr. 1 în re minor op. 13
Serghei Dogadin (vioară), Vladimir Spivakov (dirijor), Orchestra Filarmonică Națională a Rusiei

Imediat după Revoluție, în 1990, îmi aduc aminte de parcă era ieri, răsfoiam primele reviste Diapason – solduri care se vindeau prin librării. Nu avea nici cea mai mică importanță că articolele, în special știrile, nu mai erau de actualitate: lipsa de informație fusese atât de mare în România, încât erau interesante și publicațiile vechi de cinci ani, ce să mai vorbim de cele de acum câteva luni. Printre numele, multe necunoscute, pe care le întâlneam în paginile roz ale publicației franceze (așa era: o mare secțiune, cea despre discuri, era tipărită pe o hârtie velină de culoare roz) le rețineam cel mai ușor pe cele ale artiștilor estici, căutând curios vreun nume românesc. Era atunci o modă a discurilor cu interpreți ruși, perestroika își arăta roadele. Printre ei, Vladimir Spivakov și Virtuozii din Moscova. Au trecut două decenii de atunci, dar când am parcurs prima dată programul Festivalului Enescu 2013, numele lui Spivakov mi-a răsărit în față, imposibil de ignorat. Trebuia să-l văd.

Mai întâi a fost Suita lui Enescu. A fost bine, dar muzica lui Enescu din această lucrare nu poate să creeze o impresie despre o interpretare decât în cazul în care ești un fan sincer al compozitorului național și asculți Vox Maris, Oedipe, Octurul zilnic, sau măcar cu o frecvență mare. Atât doar am remarcat: orchestra avea un sound rusesc, cu acea greutate sonoră specifică, dar perfect articulată în toate compartimentele. Adică și corzile și suflătorii și percuția aveau un sunet plin de armonici secundare care se suprapuneau perfect, astfel încât orchestra, în totalitatea ei, se auzea foarte unitar. A urmat apoi un prim bis, Hora staccato, o lucrare care mi s-a părut întotdeauna de prost gust, de o facilitate vulgară. În plus, tema solistică a acestei compoziții a fost cântată la o trompetă care a intonat cam fără relief secvența de virtuozitate. Nu am înțeles de ce nu s-a cântat acest bis la sfârșitul serii.

A urmat apoi recitalul tânărului violonist Serghei Dogadin, care a fost foarte frumos. Violonistul rus are o eleganță de spadasin nu neapărat în gestică ci în interpretare. Poemul lui Chausson a fost cântat cu suplețe. Dogadin a fost elevul lui David Oistrah și, într-un fel, seamănă ca stil cu marele său profesor. O abordare directă, fără prea multă interiorizare, o concepție cu un vag iz de materialism-dialectic. Dar elevului îi lipsește o parte cel puțin din tehnica maestrului său. Între cei doi e totuși o diferență. Nici lucrarea lui Camille Saint-Saëns nu a fost rea deloc așa cum a cântat-o vioara lui Dogadin. Poate cu un instrument mai special (un Stradivarius) ar fi sunat mai bine, cel puțin la bis. În orice caz, până la pauză a fost un spectacol cel puțin agreabil.

Vladimir Spivakov

Vladimir Spivakov

Frumusețea a venit în partea doua. Simfonia lui Rahmaninov a fost excelent executată de o orchestră fără nici un reproș. O simfonie puțin iubită de compozitorul ei de numai 22 de ani la vremea creației, eșecul premierei acesteia a făcut ca ea să fie abandonată de autor, pierdută aproape definitiv în timpul revoluției bolșevice, când Rahmaninov a părăsit Rusia. Abia în 1945, când compozitorul era mort deja (el a fost afectat tot restul vieții de înfrângerea acestei simfonii) a avut loc o a doua premieră, după ce partiturile instrumentale separate fuseseră găsite cu un an înainte și compoziția originală reconstituită. Simfonia este foarte unitară, astfel încât Spivakov a făcut pauze aproape neobservate între cele patru părți, conducând o orchestră care părea construită pentru această compoziție. Leit motivul lucrării m-a dus cu gândul la Verdi (știu, pare ciudat, dar e asemănător cu acompaniamentul lui Jago din Credo in un dio crudel…) și la orientalismul lui Rimsky-Korsakov și la drama lui Ceaikovsky. Toate cele patru părți au fost executate cu precizie și aplomb de către o orchestră rusească exemplară, încât nu m-am putut abține să nu mă gândesc cum ar fi sunat Șostakovici de ieri sub bagheta lui Spivakov și cu această formație muzicală care a fost înființată relativ recent special pentru dirijorul ei?

După numai patru zile, trei orchestre și-au etalat aptitudinile și sunetul specific fiecăreia de o manieră așa de categorică încât seria de concerte „Mari orchestre ale lumii” capătă aparența unui turnir spiritual. Nu este o impresie de moment, e o confirmare de mai multe ediții încoace.

Spivakov a acordat apoi trei bis-uri, toate trei fiind dansuri simfonice, ultimul dintre ele, al lui Aram Haciaturian, un Dans georgian, fiind ieșit din comun de antrenant, exotic și clasic în același timp, în care percuția a avut un rol decisiv. Așa că, după Dansul ungar al lui Ceaikovsky, Dansul spaniol al lui Jimenez și Dansul georgian amintit mai sus, am înțeles și de ce Hora staccato atât de mult îndrăgită de publicul naționalist și de dirijorii români în căutare de simpatie populară nu putea să le stea alături celor trei bis-uri din final.

8 comentarii la “Spivakov și simfonia pierdută

  1. Lucian Postu
    Septembrie 5, 2013

    Nu m-am putut abţine :-), chiar dacă e, cum se zice, off topic. Donc :
    Precum Homer-cel-uneori-aţipitor, are şi Oistrah lipsurile lui 🙂 … Dar, bunăoară, interpretarea lui din partea a doua a concertului pentru două viori de Bach, cu Igor Oistrah ( cea de pe vinilul Electrecord ), numai fără interiorizare şi materialist dialectică nu e 🙂 … Acolo e sută la sută ” Cîntarea cîntărilor „, materie topită pînă la evaporare.
    Cred că şi figura pătrăţoasă îl făcea pe Oistrah să pară mai materialist-dialectic 🙂

    Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 5, 2013

      Nu neapărat totul este supus acestei judecăți și probabil că avem o hipersensibilitate la cuvintele limbii de lemn.
      Întâmplător am ascultat chiar ieri Concertul pentru vioară de Beethoven cu Oistrah și Silvestri de la Festivalul Enescu 1958. Pentru mine, referința de interpretare a acestui concert este un disc din 1953 cu Yehudi Menuhin și Wilhelm Furtwangler în care vioara parcă ar fi lumina tremurată a unei candele, așa este de umilă și de sinceră. În comparațe cu Menuhin, Oistrah mi s-a părut că nu simte nimic. E foarte adevărat și că acea înregistrare din ’53 are și un dezavantaj; fiind atât de subiectivă și de contextualizată (un evreu și un german concertând imediat după război și Holocaust, cu toate semnificațiile ce decurg de aici, mai ales în favoarea lui Menuhin) e greu să mai accepți o altă versiune.
      Pe de altă parte, îmi asum propria doză de subiectivism, prefer așa să descriu ce am văzut decât să scriu o cronică uniform pozitivă care poate fi aplicată pentru orice concert.

      Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 5, 2013

      Și apoi… am scris: „un vag iz de materialism-dialectic” și nu „comunistu’ de D. Oistrah. 😀

      Apreciază

      • Lucian Postu
        Septembrie 5, 2013

        Ei, vorba ‘ceea : atîta rău să fie … 🙂 Nici eu nu sînt fanul unor interpreţi, ci al unor interpretări. E adevărat, ca mulţi virtuozi ( din păcate … ) , nici Oistrah nu ştie mereu cum să alchimizeze sunetele simple în muzică vie. Însă acel largo al lui, cu totul fabulos, din concertul pentru două viori de Bach, nu m-a lăsat să tac 🙂 . Sper că n-am făcut prea multă gălăgie în auditorium 🙂 .

        Apreciază

  2. Theodor Rogin
    Martie 25, 2014

    Serghei Dogadin (nascut in 1988) – elevul lui David Oistrah (mort in 1974)? Poate prin mijloace… oculte. Sau e vorba de o metafora? Cata lipsa de subtilitate! (La mine ma refer.)

    Th. R.

    Apreciază

  3. Theodor Rogin
    Martie 26, 2014

    Oricine (mai) merita o sansa, chiar si dumneavoastra. N-aveti decat sa suprimati frazele referitoare la Serghei Dogadin-David Oistrah si, ulterior, mesajul meu. Si gata.
    Pe genul acesta de erori – dar nu exclusiv, pentru ca panoplia lor este mult mai diversa (logica, filologica, de cultura generala etc.) – se duce lupta mea cu cei de la RRM. Pentru ca eu nu ma gandesc la mine – care am suficient discernamant sa nu le iau drept altceva decat ceea ce sunt, adica niste erori -, ci la multi alti ascultatori care, dat fiind faptul ca purced de la niste (asa-zisi) specialisti, le iau „de bune”.
    Ar trebui ca, de acum incolo, sa va calauziti dupa adagiul latinesc, cu valoare de principiu: „Non multa, sed multum”. E o sugestie, nu un sfat. Sfaturile se acorda numai celor care le solicita.

    Cu stima, Th. R.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 26, 2014

      Îmi asum eroarea. Mi-am mai semnalat-o cineva, mai demult. Am preluat-o din ziarul festivalului. Nu aveam informații despre Dogadin.
      Să-mi fie de bine! Am păstrat eroarea ca să-mi servească drept o lecție de modestie.
      Important este că nu v-ați plictisit citind la blog. Aștept impresii, în continuare.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 5, 2013 de în Cronica, Muzica, Spectacole şi etichetată , , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.471 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: