Miercuri, 4 Septembrie 2013, la Sala Mare a Palatului
G. Enescu – Suita nr. 3 pentru orchestră în Re Major op. 27 „Săteasca”
E. Chausson – Poemul pentru vioară şi orchestră op. 25
C. Saint-Saëns – Introducere şi Rondo Capriccioso op. 28
S. Rahmaninov – Simfonia nr. 1 în re minor op. 13
Serghei Dogadin (vioară), Vladimir Spivakov (dirijor), Orchestra Filarmonică Națională a Rusiei

Imediat după Revoluție, în 1990, îmi aduc aminte de parcă era ieri, răsfoiam primele reviste Diapason – solduri care se vindeau prin librării. Nu avea nici cea mai mică importanță că articolele, în special știrile, nu mai erau de actualitate: lipsa de informație fusese atât de mare în România, încât erau interesante și publicațiile vechi de cinci ani, ce să mai vorbim de cele de acum câteva luni. Printre numele, multe necunoscute, pe care le întâlneam în paginile roz ale publicației franceze (așa era: o mare secțiune, cea despre discuri, era tipărită pe o hârtie velină de culoare roz) le rețineam cel mai ușor pe cele ale artiștilor estici, căutând curios vreun nume românesc. Era atunci o modă a discurilor cu interpreți ruși, perestroika își arăta roadele. Printre ei, Vladimir Spivakov și Virtuozii din Moscova. Au trecut două decenii de atunci, dar când am parcurs prima dată programul Festivalului Enescu 2013, numele lui Spivakov mi-a răsărit în față, imposibil de ignorat. Trebuia să-l văd.

Mai întâi a fost Suita lui Enescu. A fost bine, dar muzica lui Enescu din această lucrare nu poate să creeze o impresie despre o interpretare decât în cazul în care ești un fan sincer al compozitorului național și asculți Vox Maris, Oedipe, Octurul zilnic, sau măcar cu o frecvență mare. Atât doar am remarcat: orchestra avea un sound rusesc, cu acea greutate sonoră specifică, dar perfect articulată în toate compartimentele. Adică și corzile și suflătorii și percuția aveau un sunet plin de armonici secundare care se suprapuneau perfect, astfel încât orchestra, în totalitatea ei, se auzea foarte unitar. A urmat apoi un prim bis, Hora staccato, o lucrare care mi s-a părut întotdeauna de prost gust, de o facilitate vulgară. În plus, tema solistică a acestei compoziții a fost cântată la o trompetă care a intonat cam fără relief secvența de virtuozitate. Nu am înțeles de ce nu s-a cântat acest bis la sfârșitul serii.

A urmat apoi recitalul tânărului violonist Serghei Dogadin, care a fost foarte frumos. Violonistul rus are o eleganță de spadasin nu neapărat în gestică ci în interpretare. Poemul lui Chausson a fost cântat cu suplețe. Dogadin a fost elevul lui David Oistrah și, într-un fel, seamănă ca stil cu marele său profesor. O abordare directă, fără prea multă interiorizare, o concepție cu un vag iz de materialism-dialectic. Dar elevului îi lipsește o parte cel puțin din tehnica maestrului său. Între cei doi e totuși o diferență. Nici lucrarea lui Camille Saint-Saëns nu a fost rea deloc așa cum a cântat-o vioara lui Dogadin. Poate cu un instrument mai special (un Stradivarius) ar fi sunat mai bine, cel puțin la bis. În orice caz, până la pauză a fost un spectacol cel puțin agreabil.

Frumusețea a venit în partea doua. Simfonia lui Rahmaninov a fost excelent executată de o orchestră fără nici un reproș. O simfonie puțin iubită de compozitorul ei de numai 22 de ani la vremea creației, eșecul premierei acesteia a făcut ca ea să fie abandonată de autor, pierdută aproape definitiv în timpul revoluției bolșevice, când Rahmaninov a părăsit Rusia. Abia în 1945, când compozitorul era mort deja (el a fost afectat tot restul vieții de înfrângerea acestei simfonii) a avut loc o a doua premieră, după ce partiturile instrumentale separate fuseseră găsite cu un an înainte și compoziția originală reconstituită. Simfonia este foarte unitară, astfel încât Spivakov a făcut pauze aproape neobservate între cele patru părți, conducând o orchestră care părea construită pentru această compoziție. Leit motivul lucrării m-a dus cu gândul la Verdi (știu, pare ciudat, dar e asemănător cu acompaniamentul lui Jago din Credo in un dio crudel…) și la orientalismul lui Rimsky-Korsakov și la drama lui Ceaikovsky. Toate cele patru părți au fost executate cu precizie și aplomb de către o orchestră rusească exemplară, încât nu m-am putut abține să nu mă gândesc cum ar fi sunat Șostakovici de ieri sub bagheta lui Spivakov și cu această formație muzicală care a fost înființată relativ recent special pentru dirijorul ei?

După numai patru zile, trei orchestre și-au etalat aptitudinile și sunetul specific fiecăreia de o manieră așa de categorică încât seria de concerte „Mari orchestre ale lumii” capătă aparența unui turnir spiritual. Nu este o impresie de moment, e o confirmare de mai multe ediții încoace.

Spivakov a acordat apoi trei bis-uri, toate trei fiind dansuri simfonice, ultimul dintre ele, al lui Aram Haciaturian, un Dans georgian, fiind ieșit din comun de antrenant, exotic și clasic în același timp, în care percuția a avut un rol decisiv. Așa că, după Dansul ungar al lui Ceaikovsky, Dansul spaniol al lui Jimenez și Dansul georgian amintit mai sus, am înțeles și de ce Hora staccato atât de mult îndrăgită de publicul naționalist și de dirijorii români în căutare de simpatie populară nu putea să le stea alături celor trei bis-uri din final.