Vineri, 6 septembrie 2013, la Sala Palatului
G. Enescu – Simfonia nr. 1 în Mi bemol Major op. 13
S. Prokofiev – Simfonia nr. 5 în Si bemol Major op. 100
Paavo Järvi, Orchestre de Paris

A patra orchestră care evoluează în turnirul artistic de la Sala Palatului este Orchestre de Paris, pe care azi am văzut-o pentru prima dată, când ei susțineau al doilea lor concert, conduși de Paavo Järvi, un dirijor care este un simbol muzical al Estoniei. A fost un concert de muzică simfonică din secolul XX, cu Enescu și Prokofiev, fiecare cu cele mai celebre simfonii ale lor.

Ceea ce-mi dă ocazia să fac niște comentarii și despre muzică. Simfonia Nr. 1 a lui Enescu este și cea mai celebră dintre cele trei compuse de acesta. Deși se cântă relativ des în România, în special datorită Festivalului ce poartă numele compozitorului național, ea nu a penetrat niciodată semnificativ nici casele de discuri (excludem Electrecord, ar fi fost culmea!) și nici programele sălilor de concert din lumea bună. De ce? Nu e o lucrare deloc rea, chiar dacă tema inițială foarte frumoasă este dezvoltată apoi un pic bombastic. Firește, ascultând exclusiv această compoziție, un român se poate simți frustrat. Dacă este alăturată într-un program de concert cu o simfonie romantică, este iarăși de înțeles. Numai că de data aceasta, după Enescu a urmat Prokofiev, cu Simfonia Nr. 5, un „hit”, dacă vreți, al muzicii contemporane. Diferența e clară. O să mi se reproșeze că e o impietate să fac vreo comparație. Hm, de ce n-aș face? Nu afectează cu nimic dimensiunea personalității lui Enescu, un muzician complet ca personalitate în primul rând (violonist, dirijor, pianist, pedagog și compozitor). Dar nu ajută la nimic nici zeificarea unui om. Așa că voi insista mai mult pe a doua parte a reprezentației de la Sala Palatului.

Orchestre de Paris este fosta Orchestre de la Société des Concerts du Conservatoire, cea a lui Charles Münch, probabil cel mai celebru dirijor francez. Sunetul acestei falange este unul destul de tipic pentru o orchestră franceză: suplu și precis, e mai „ușor” decât al rușilor lui Spivakov. Într-un fel, pare un fel de soră mai mare a Filarmonicii „George Enescu”, al cărei sound a evoluat mult în ultimii ani, dar mai exactă, mai riguroasă, mai echilibrată, în esență diferența nu este atât de mare precum ar părea după enumerarea de mai sus.

Deci cum a sunat atunci Prokoviev? Exact așa: suplu. Și precis. Paavo Järvi a construit grandoarea primei părți pe măsura acestor calități, destul de rapid ca tempo, dar păstrând intacte toate detaliile, fără să expedieze nimic. A doua parte, cea mai larg cunoscută, a avut un ritm atât de bine precizat încât influențele americane (sau mai degrabă nostalgia, după America a unui Prokofiev deziluzionat de întoarcerea sa în URSS?) au fost parcă mai evidente decât de obicei. În orice caz, din locul în care am stat, vedeam perfect pianista (da, această simfonie e și cu pian) care ținea ritmul mișcându-și capul, ca un spectator la un concert de jazz, tocmai pentru a intra perfect atunci când îi venea rândul. Nu doar ritmul s-a văzut ci și seninătatea, acolo unde interpretările rusești accentuează și un pic de sarcasm, în seara aceasta nu a fost nici o umbră, nici o încruntătură. La paisprezece ani distanță de Simfonia Nr. 4, în 1944, Prokofiev nu avea cum să fie senin, decât poate în muzică. Va fi ultima lui mare creație, un accident vascular care a urmat la scurtă vreme precum și paranoia sistemului comunist de după război (soția lui a fost acuzată de spionaj în 1948 și arestată) i-au grăbit moartea, aproape simultană cu cea a lui Stalin. Revenind la concert, ultimele două părți ale simfoniei au urmat aceeași abordare, relaxată în spirit dar cu o execuție riguroasă și alertă. În orice caz, a fost o interpretare foarte reușită.

Concertul a fost închis de două bis-uri mult mai lejere dintre care primul, Arlesiana de Bizet, se mai cântase și cu o seară înainte!
De ce am zis în titlu „francofonie”? Pentru că Prokofiev nu și-a pierdut spiritul, deși a sunat diferit de Gergiev sau alți dirijori ruși.

Și totuși, m-am trezit că mă gândeam, dacă Enescu ar fi fost mai în putere la vremea exilului său, oare ce-ar fi compus după Simfonia de cameră?