Vineri spre sâmbătă, 6 septembrie 2013, la Ateneul Român
A. Vivaldi:
Simfonia pentru orchestră de coarde şi b.c. în Sol Major „Il Coro delle Muse” RV149
Uvertura la opera „Ercole su’l Termodonte” RV710
Concertele pentru vioară, orchestră de coarde şi b.c. în la minor RV357, în mi minor RV279, în Si bemol Major RV383a, în Fa Major RV284, în Re Major RV204, în Fa Major RV291
Fabio Biondi, Europa Galante

Fabio Biondi și orchestra sa Europa Galante cred că sunt a treia sau a patra oară prezenți la Festivalul Enescu. Azi a fost prima dată când i-am văzut. Nici măcar nu mai țin minte de ce nu am mai fost la un concert de-al lor în edițiile trecute. Mă felicit că am apucat să-i văd, având în vedere cum au mulțumit publicului la final. Spectatorii, foarte generoși cu aplauzele, l-au emoționat pe Biondi, care a prețuit căldura sălii în aceste timpuri în care „întunericul se lasă peste cultură”.

Aceste ansambluri de muzică preclasică, așa cum este și Europa Galante, care folosesc instrumente de epocă, au apărut acum nici jumătate de secol. A fost o reacție la exagerările interpretative ale dirijorilor egocentrici care falsificau prin adaptarea la orchestre și coruri foarte mari muzica preclasică. Oratoriile lui Bach cântate cu un ansamblu de 120 de instrumentiști și cu un cor de 200 de voci puteau să sune oricât de frumos și de emoționant, ele nu aveau nici o legătură cu ceea ce dirija Bach într-o biserică protestantă. De unde și recursul la autenticitate, practicat mai întâi de muzicologi revoltați care au pus mâna pe bagheta de dirijor pentru a corecta ei înșiși ceea ce orchestrele romantice alteraseră. Un exemplu notoriu – John Elliottt Gardiner și al său Monteverdi din 1974, o revelație care a emulat apariția unor Frans Bruggen sau Philip Herreweghe, dar poate primul care s-a plictisit de prea mult Mahler și Beethoven a fost Neville Marriner, înființând Academy of St. Martin in the Fields încă din 1959 cu instrumente moderne, dar restabilindu-l pe Mozart, în dimensiunile sale mai puțin demiurgice dar mai genial ca oricând.

Această erupție a orchestrelor de cameră cu instrumente de epocă de un succes tot mai mare, mai ales în anii ’90, a avut multe efecte. Instrumentele vechi, fiind mai slabe din punct de vedere tehnologic, au un sunet mai scurt și mai jos decât cele obișnuite. Automat tempo-urile sunt mai rapide, pentru a susține melodia. Apoi, pentru că nișa s-a creat, o serie de compoziții care nu aveau acces în marile filarmonici au fost redescoperite după sute de ani, unele dintre ele dovedindu-se adevărate revelații. De asemenea, o serie de compozitori au cam ieșit din repertoriul marilor orchestre, pentru că erau mai bine serviți de către aceste orchestre mici, conduse de dirijori plini de energie și muzicală dar și antreprenorială, căci mai niciuna nu este 100% de stat (deși primesc și subvenții). Din păcate, retardul României se vede și în acest domeniu, la noi nu prea există inițiative de acest fel. Și este păcat, nu numai pentru că suntem privați de niște sonorități neobișnuite (și foarte, foarte frumoase), dar accesul limitat la acest tip de muzică, mai mult prin înregistrări, a creat un public cu veleități elitiste prea puțin justificate.

Pur subiectiv și personal, am o slăbiciune pentru Il Giardino Armonico, îmi plac mai mult decât Europa Galante. Însă trupa lui Fabio Biondi nu e cu nimic mai puțin redutabilă. Concertul din această… noapte a fost dedicat în întregime lui Antonio Vivaldi. Și fără să se cânte „Anotimpurile”, ceea ce m-a bucurat. Pe de altă parte, probabil ca efect al crizei prin care trec muzicienii italieni (un exemplu: Virgin, casa lor de discuri a dispărut), programul a ales numai lucrări pentru corzi și basso continuo, ceea ce a indus o doză de monotonie în spectacol. Să nu uităm, Vivaldi a compus sute de concerte, într-o vreme în care forma prima copios în fața fondului. E puțină emoție în muzica lui Vivaldi, deși tandrețea sau meditația nu sunt excluse. Emoția este dată mai degrabă de uimirea în fața unor demonstrații de forță muzicală și de inventivitate aplicată a unor teme care au fost compuse cu atât de mult timp în urmă.

Am remarcat în mod deosebit partea a doua din penultimul concert interpretat de Biondi, în care vioara sa concerta doar cu contrabasul minute în șir. O experiență foarte frumoasă. Asta nu înseamnă că restul ar fi fost neinteresant: toate cele șase concerte și simfonia și uvertura au debordat de ritmuri și fraze muzicale cu un colorit aparte, despre care eram conștient că nu le voi mai întâlni prea curând până la următorul festival. Solo-urile de vioară concertate cereau o tehnică în viteză de foarte bună calitate și Fabio Biondi nu s-a cruțat nici o secundă, deși, spre final, mi s-a părut că disting foarte vag o urmă de oboseală în execuțiile sale. Incomparabil. Și mai ales în România, unde referința absolută pentru Vivaldi e vechiul disc cu Anotimpurile al lui Ștefan Ruha, ce departe pare el acum! Îmi e greu să descriu fiecare concert în parte căci totul a sunat ca un singur mare concert cu multe secvențe care nu durau nici zece minute fiecare. Dar alternanța rapid-lent-rapid, allegro-anadante-rondo, reluată de atâtea ori nu face decât să tonifice. Mi-ar fi plăcut dacă ar fi fost și instrumente de suflat pe scenă, măcar un La tempesta di mare, chit că acolo solistul cântă la flaut și nu la vioară. Dar și așa m-am simțit ca și cum aș fi primit un cadou frumos.

A fost un succes, fără discuții, și sper că poate aceste concerte vor gesta și la noi o orchestră cu instrumente vechi. Au fost mulți tineri în sală, parcă mai mulți decât de obicei, aplaudând frenetic o muzică pe care au înțeles-o „din prima”, cu un ansamblu de top, rutinat în arta de a seduce, inclasabili pentru noi, incomparabili (numai și prin simplul fapt că au cântat în picioare tot spectacolul), deja obișnuiți și standardizați artistic la nivel înalt în afară.