Marți, 10 septembrie 2013, la Sala Palatului
O. Respighi – Poemul simfonic „Fontane di Roma”
Cl. Debussy – „Marea”, trei schiţe simfonice pentru orchestră L 109
M. Ravel – „Daphnis şi Chloé”, fragmente din baletul în trei părţi imaginat de M. Fokin
Juraj Valčuha (dirijor), Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI

Nu este prima dată când Orchestra RAI vine în România, din motive pe care nu mi le mai amintesc i-am ratat de fiecare dată. Până azi, când nebunia declanșată de prezența lui John Malkovich, un actor american foarte bun, dar care pe mine nu m-a fanatizat, m-a făcut să văd limpede că e singurul concert important. Unele ocazii se oferă singure. Orchestra RAI condusă de Juraj Valčuha, un tânăr dirijor slovac pe care-l văd tot prima dată.

Îmi aduc aminte de una dintre cele mai frumoase seri de la Festivalul Enescu din 2005. Neville Marriner a reușit pentru o clipă să facă dintr-o orchestră timorată pe atunci, cea a Filarmonicii George Enescu, o redutabilă falangă. Miracolul de atunci s-a numit Pini di Roma și cred că atunci a fost prima dată când am văzut niște tromboane și trompete cântând din două loje de la Sala Palatului într-un efect special care, la acea vreme, m-a impresionat foarte tare. Iar azi, concertul a început cu Fontane di Roma.

Chiar dacă la Festivalul ce-i poartă numele, mergând la concertele orchestrelor străine, veți putea asculta multă muzică modernă compusă de George Enescu, poate fi uneori mai interesant să-l descoperiți mai întâi pe Ottorino Respighi. Muzica lui, chiar dacă este ușor „de prins”, nu este deloc facilă și, într-un fel, descrierea fântânilor din Roma trimite cu gândul la Puccini, dar un Puccini compozitor de muzică simfonică, nu de operă. Inutil să insist că italienii de la RAI au executat partitura fără probleme, cu finețe dar și cu nerv. Mi-a plăcut foarte mult.
Poemul La mer al lui Claude Debussy n-a sunat forțat inefabil, reveriile impresioniste nu au fost nici o clipă căutate. A fost o interpretare destul de directă, și solo-ul de oboi al primei părți mi-a reamintit inevitabil de influența compozitorului francez asupra aceluiași Puccini în Turandot, o capodoperă absolută, aproape contemporană cu Oedipe. Și în același timp, Juraj Valčuha mi s-a părut deodată că seamănă cu Debussy, cu alura lui din tinerețe, dar cu blândețea expresiei sale de la maturitate.
Cât despre Ravel, m-am bucurat să ascult în sfârșit și altceva decât eternul Bolero, al cărui succes îl exaspera chiar și pe compozitor: Mon chef-d’œuvre ? Le Boléro, voyons ! Malheureusement, il est vide de musique. A fost muzica pentru baletul Daphnis et Chloé, recunosc o audiție în premieră și pentru mine, plină de o orchestrație fulminantă, marea calitate a lui Ravel.
Encore a fost Intermezzo din Manon Lescaut, interpretat foarte serios.

Un concert bun, profesionist, dar care m-a trimis cu gândul la orchestra Ateneului – o comparație deloc forțată în zilele bune ale filarmonicii bucureștene. Dar și la ziua cea mare, de mâine, când vine Antonio Pappano.