Miercuri, 11 Septembrie 2013 la Ateneul Român
L. van Beethoven – Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în Si bemol Major op. 19
L. van Beethoven – Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră în Sol Major op. 58
L. van Beethoven – Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în Do minor op. 37
Rudolf Buchbinder (pian, dirijor), Orchestra Filarmonicii George Enescu

După Christian Zacharias acum câțiva ani, o nouă integrală a concertelor pentru pian de Beethoven. După ce Festivalul Enescu de anul acesta s-a deschis cu Radu Lupu și Concertul Nr. 4 de Beethoven, azi l-am putut vedea pe Rudolf Buchbinder. Pianistul austriac care a înregistrat pentru prima dată complet Variațiunile Diabelli, și un mare devotat lui Beethoven. Mi-am ținut degetele încrucișate când am văzut prima oară programul festivalului, sperând să nu lipsească de la întâlnirea cu mine, pentru că orice meloman are egoismul său.

Ce am ascultat astăzi la Ateneu a fost un recital „ca pe vremuri”. Buchbinder nu este un visător în fața claviaturii. El cântă pur și simplu. Direct și fără complicații, dar nu simplist. Dimensiunea emoției rezidă în muzica pe care Beethoven a compus-o. Intermediarul între partitură și public aparent nu face ceva special, dar în realitate face foarte mult: slujește geniul, fără nici un pic de orgoliu.

Concertul Nr. 2 a fost primul contact al Ateneului cu el. Este ultimul concert de pian în care Mozart încă mai sclipește, influența sa e prezentă mai ales în Rondo-ul ultimei părți, dar în același timp scrutează spre drumul primului romantic. Concertul este, de asemenea, reverența făcută de Beethoven în fața tradiției Vienei, pe care voia s-o cucerească altfel, cu sufletul său explicat în note. Buchbinder a demonstrat prin stilul său lipsit de complicații inutile toate acestea, nu cu nonșalanță, ci cu seriozitate. Nu apăsat, ci calm și decis. Amănuntul că artistul a abordat recent și concertele de pian ale lui Mozart contează, nu doar statistic, ci prin impunerea unui echilibru între clasic și romantic, între finețe și tumult.

Inevitabil, Concertul Nr. 4 a provocat comparația cu recitalul lui Radu Lupu. Nu este o comparație ierahizatoare ci o comparație între două bucurii, sau mai bine zis, între două uimiri, între două emoții. Acolo unde pianistul român scria un eseu filosofic, de o finețe care a uimit, Buchbinder a ales pudoarea de a se demonstra pe sine arătându-l pe Beethoven. Priviți! Ascultați! Aceasta e muzica lui! părea să spună pianistul. Andante con moto din partea doua, în care Radu Lupu se impunea asupra orchestrei lui Barenboim aproape prin sugestie, în după amiaza de la Ateneu nu a mai avut nici o urmă de sfială, a fost un simplu balans al forțelor de pe scenă, dar unul impecabil, natural de la un început până la sfârșit.

Există un singur mic regret. Buchbinder este doar un mare pianist, nu un dirijor iconic. Modul în care a condus orchestra Filarmonicii George Enescu a fost la un nivel de bază, fără nici un fel de subtilitate și acesta este unul dintre lucrurile care i se reproșează acestui artist, că nu face minuni cu cei care-l acompaniază. Atenție! Nu face minuni, dar face ce trebuie. Iar orchestra a răspuns cu o implicare pe care nu am mai văzut-o de multă vreme,  dorind în mod vizibil să sprijine recitalul cât mai bine posibil. Micul regret nu este acela că nu s-ar fi cântat bine, dimpotrivă! Este acela că dacă pe scenă ar fi existat și un dirijor nu neapărat de calibrul lui Barenboim, ci doar unul foarte bun, atunci recitalul ar fi fost exploziv.

După pauză, the best was yet to come, pentru că al treilea Concert beethovenian este unul des interpretat de Buchbinder în ultima vreme. Probabil că de aceea a și fost lăsat la sfârșit. Sunt puține de spus aici. Tot ce a fost demonstrat în prima parte a recitalului a fost împins și mai departe, spre perfecțiune, în partea a doua. Buchbinder a cântat dintr-o bucată, cu o siguranță măsurată, unul dintre cele mai frumoase concerte care au răsunat la Ateneu în ultimii ani. Un sunet ferm, cu o tușă ce ține ascunsă forța, doar sugerând-o, un dozaj al nuanțelor care nu a făcut nici o concesie facilului au făcut din această lucrare un reper al bunului gust și al bunului simț.

În ciuda speranțelor publicului, n-a fost nici un bis. Era de neimaginat după trei concerte superbe, în care nu a primat nici virtuozitatea acrobatică, nici meditația filosofică, ci numai muzica, în legătură directă cu Beethoven, așa cum a fost. Abia aștept Imperialul de mâine!