Duminică, 15 Septembrie 2013 la Sala Palatului
R. Wagner – Aurul Rinului WWV86A
Marek Janowski (dir), Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, Egil Silnis (Wotan), Christian Elsner (Loge), Martin Winkler (Alberich), Arnold Bezuyen (Mime), Gunther Groissbock (Fasolt), Sorin Coliban (Fafner), Elisabeth Kulman (Fricka), Alexandra Reinprecht (Freia), Valentin Vasiliu (Donner), Marius Vlad Budoiu (Froh), Daniela Denschlag (Erda), Julia Borchert (Woglinde), Alina Bottez (Wellgunde), Sorana Negrea (Flosshilde)

Despre Wagner, dar și despre Tetralogia lui, s-au scris rafturi întregi de cărți. Creația compozitorului german este nu numai extraordinară muzical, dar și plină de semnificații filosofice care se pot extrage cu ușurință din libret, de unde și abundența eseistică pe marginea operelor lui, precum și fertilitatea la fel de abundentă a ideilor regizorale care potențează aceste eseuri. Drept urmare, ideea de a contextualiza în câteva rânduri ce înseamnă cele patru opere care vor fi prezentate la Festivalul Enescu îmi depășește cu mult capacitatea de sinteză, la care adaug și faptul că, nefiind un împătimit al muzicii lui Wagner, nu găsesc că am dreptul să comentez pe larg.

Dar este de menționat faptul că în România se pare că este pentru prima dată în istorie când se reprezintă întreaga Tetralogie în fața publicului, fie și în concert. Este un amănunt semnificativ și care justifică interesul pentru concertele de la Sala Palatului. Am întâlnit în presa internațională reclame ale unor agenții de turism britanice care vindeau pachete de servicii special pentru vizionarea capodoperei lui Wagner de la București, la prețuri de mii de lire sterline. Cu alte cuvinte, chiar și dacă nu ascultați Wagner, aveți ocazia să-l descoperiți aici, la București, pe bani puțini și într-o interpretare de foarte bună calitate.

Așa se explică numărul mare de spectatori din sală, recunosc, mai mulți decât speram să văd, veniți să vadă de aproape o orchestră germană de calibru condusă de Marek Janowski, un cunoscător al genului wagnerian, ale cărui CD-uri cu Tetralogia se găsesc de vânzare în foyer. Nu mai vorbesc de faptul că și nucleul distribuției este format tot din soliști germani.

Das Rheingold, prima dintre cele patru opere, a fost cântată aseară. E cea mai scurtă dintre ele, are un singur act care durează aproape trei ore. Spectaculos este puțin spus despre cum a fost concertul. A fost electrizant. În primul rând prin faptul că pe scenă a urcat o orchestră simfonică de mari dimensiuni, care a umplut scena, mai mare în tot cazul decât cea obișnuită din fosa unui teatru. Sunetul a fost de-a dreptul somptuos. Janowski a dirijat fără să se grăbească, etalând toată frumusețea partiturii orchestrale din operă, aspectul simfonic al acesteia fiind foarte pronunțat, deși, cântată separat, ea nu are aceeași frumusețe ca atunci când este integrată în teatru. Faptul în sine că nu a existat scenografie și costume aproape că nu a contat, cel puțin pentru mine, dar îmi este foarte ușor de imaginat că, dacă ar fi existat și mis en scène, efectul ar fi fost grandios. Secvența sonoră a coborârii lui Wotan însoțit de Loge în teritoriul lui Alberich, cu ritmul acela de ciocane, a fost senzațională, iar lunga uvertură care evocă apele Rinului m-a umplut de plăcere.

Toți soliștii de pe scenă au cântat foarte bine, și asta trebuie spus. Mi-e greu să fac evaluări, din motivele enunțate la începutul articolului, dar de la Egil Silnis, un Wotan semeț și până la Sorana Negrea sau Alina Bottez, nu pot spune că am remarcat vreo slăbiciune. Mai mult, am constatat și că Marius Budoiu părea să se simtă în largul său într-un rol wagnerian. Foarte bun mi s-a părut Christian Elsner în rolul lui Loge. În fapt toate personajele operei precum și părțile de text asociate lor, cu semnificații cu tot, mi s-au părut că îl reprezintă chiar pe Richard Wagner cu toate contradicțiile sale, dar dominat de geniu, într-un mare exercițiu de auto analiză, pus pe muzică.

Succesul a fost cât se poate de clar, dincolo de entuziasmul absolut logic al clubului wagneriștilor din sală (o fi lipsit oare cineva?), dar și publicul neobișnuit cu această muzică a fost virusat de melodia infinită și de leitmotive (cel mai notabil find cel al uriașilor), aplaudând frenetic.

Diseară, Die Walküre, anticipez un mare succes!