Volumul doi al Tetralogiei


Luni, 16 Septembrie 2013 la Sala Palatului
R. Wagner – Walkiria  WWV 86B
Marek Janowski (dir), Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, Egil Silnis (Wotan), Torsten Kerl (Sigmund), Gunther Groissbock (Hunding), Melanie Diener (Sieglinde), Petra Lang (Brünnhilde), Elisabeth Kulman (Fricka), Aneliya Vidinova (Gerhilde), Egle Chișu (Ortlinde), Sidonia Nica (Waltraute), Andreea Iftimescu (Schwertleite), Natalia Buciuman (Helwige), Antonela Bârnat (Siegrune), Adina Secobeanu (Grimgerde), Sorana Negrea (Rossweiße)

Am ales un titlu inconsistent cu cel al articolului despre Das Rheingold, pentru că, odată cu Die Walküre, intrăm în miezul problemei, cum se zice, al Tetralogiei lui Wagner de la Festivalul Enescu 2013, probabil cea mai iubită operă din ciclul Inelului Nibelungului. Lume multă la Sala Palatului, fără s-o umple, dar un public consistent, liga wagneriștilor transmițând tuturor emoția așteptării. Sincer, mă bucur foarte mult pentru fanii Wagner, așteaptă de atâta vreme un asemenea eveniment în România și iată că a venit, în sfârșit. Și, cel mai important, este clar o serie de concerte de cel mai bun nivel. Îmi imaginez atât de ușor cum ani de-a rândul au ascultat cu iubire dar și cu frustrare discurile lui Birgitt Nilson, fără să aibă parte decât prea rar de o Walkirie live la București, în timp ce restul melomanilor vedeau Traviata după Traviata. Și poate că și azi, în drum spre serviciu, sau doar într-o pauză de cafea, cu ochii pe ceasul care nu se mai făcea odată ora 18:00, au mai ascultat-o încă o dată pe zeița lor nordică, din Ring-ul lui Solti. Dacă Verdi este o religie a operei, în mod clar Wagner este cealaltă sectă. Care tocmai aniversează tot 200 de ani. După o primă doză, ieri, trebuie să spun că Aurul Rinului m-a impresionat foarte tare. Am fost foarte curios dacă o a doua doză îmi va da vreo dependență.

În mod clar, faptul că Tetralogia de la București este prezentată în versiune de concert nu mă deranjează absolut deloc, aproape că îmi convine mai mult decât o producție de operă. Pentru că libretul lui Wagner este atât de provocator din punct de vedere intelectual, cu toți zeii lui atât de umani, în toate păcatele lor, încât efortul de imaginație pentru a vedea cu ochii minții o interpretare regizorală modernă nu e deloc greu de făcut. Aproape că ideea unui Wotan – CEO e imediată și deja banalizată, bineînțeles că e un exemplu facil, se pot imagina de fapt foarte multe pe marginea subiectului. Un alt motiv este orchestra mare, aproape completă, care nu ar fi încăput în fosa ONB-ului, și am fi fost privați astfel de una dintre cele mai frumoase și mai idiomatice simfonii wagneriene.

Marek Jurowski, foarte obișnuit cu partitura, îmi sugerează mereu prin discreția plină de eficiență pe care o are în gesturi un dirijor de secol XIX, fără nici o conotație ironică. Îi observ cu atenție siguranța cu care conduce tot oceanul acela de sunete, fără grabă, dar și fără să pară rutinier. Orchestra germană e excelentă, chiar dacă mi s-a părut la un moment dat, la începutul actului III, că alămurile au avut niște scăpări nesemnificative, mai ales că leitmotivul are și acest avantaj al repetiției care estompează cumva câte o eroare.

Egil Silnis (c) Florin Artist
Egil Silnis (c) Florin Artist

Astă seară l-am remarcat pe Torsten Kerl, imens în rolul lui Sigmund, în nesfârșitul duet din prima parte a concertului. Ce voce! Să declami cu atâta ușurință peste toată simfonia din spatele lui (la propriu), am avut impresia la un moment dat a unui surfing vocal pe coama unui val orchestral. Apoi Petra Lang, neașteptat de bună și de expresivă într-un rol legendar și iconic. Amplă și decisă, chiar mi-a sugerat-o uneori pe Birgit Nilsson (păstrând proporțiile, desigur) de care aminteam la început, deloc întâmplător. Și din nou Egil Silnis, care în unicul pasaj liric de la finalul operei, în care Wotan este singura dată vulnerabil, m-a făcut să mă gândesc cu impietate că ar putea fi un Scarpia interesant. (Când am ajuns acasă am găsit că într-adevăr cântă și acest rol) Și nu în ultimul rând, un act III formidabil cântat de toată lumea, cu binecunoscuta cavalcadă, parcă reținută un pic, fără exces. Se impune și concluzia că în România nu avem voci pentru așa ceva. Cu toate că diferența a fost vizibilă între soliștii germani și cei români din rolurile secundare, ai noștri au făcut totuși față onorabil, nu păreau dintr-un alt film.

Aplauzele în picioare de la sfârșit au venit, ca și ieri, în primul rând de la fanii Wagner, care au contaminat instantaneu toată sala, atmosfera a fost cu totul specială, a unei seri superbe.

Un comentariu

  1. De neuitat Wolfgang Windgassen marele Tenor wagnerian si directorul teatrului de Opera de la Stuttgart care in 1974 a angajat pe soțul meu Vasile Moldoveanu ca Prim Tenor pentru repertoriul italian.
    Wagner mi-a leganat adolescenta îmi făceam lectiile acasă ascultind Meistersinger,Walkiria,Tanhauser sau Reingold …Apoi cu Vasile am descoperit Puccini,Verdi,Mascani,Massenet ,Bizet…,un univers unic al muzicii,fericiti sintem noi care o iubim si o intelegem

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.