Duminică, 22 Septembrie 2013 la Sala Palatului
G. Enescu – Rapsodia română nr. 1 în La Major op. 11
S. Prokofiev – Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 19
S. Prokofiev – Suita „Romeo & Julieta” : Montecchi şi Capuleti; Julieta, fata; Măşti; Romeo la mormântul Julietei (selecţie realizată de Mariss Jansons)
I. Stravinsky – Suita “Pasărea de foc” : Introducere – Pasărea de foc şi dansul ei (variaţiuni pe tema Păsării de Foc); Dansul Prinţesei; Dansul infernal al Regelui Kashchei; Cântec de leagăn; Final
Mariss Jansons (dir.), Lisa Batiashvili (vioară), Royal Concertgebouw Orchestra

Tot ieri, dar înainte de Götterdämmerung, de dimineață, am văzut și concertul lui Concertgebouw. A fost al doilea recital al lor de la Festival, conduși de Mariss Jansons, unul dintre cei mai mediatizați dirijori ai momentului. Se forțează, bineînțeles, și sintagma „cel mai mare”, am avut ocazia să verific autenticitatea acestei afirmații. Lume nesperat de multă la acest matineu de la Sala Palatului, programat la ora 11:00, pentru a face loc seara lui Wagner și Janowski.

Prima impresie pe care ți-o face sunetul lui Concertgebouw este al unui summum al tuturor prejudecăților pe care le-am putea avea despre cum trebuie să se audă o orchestră simfonică perfectă. Nu există un compartiment anume care să atragă atenția, tot așa cum nu este nici un timbru instrumental care să te surprindă prin ceva. Totul este echilibrat și exact, dar cu o infinitate de culori, o orchestră caldă, elegantă, romantică, aproape de ideal. Iar sub direcția lui Jansons, Concertgebouw strălucește.

A fost Enescu mai întâi, cu prima Rapsodie cântată superb, plină de culorile pe care le-am amintit la început. Fiecare temă secundară a fost scoasă în evidență, toate percuțiile și solo-urile suflătorilor au fost ușor accentuate pentru a impune o viziune modernă concentrată pe simfonie mai mult decât pe rezonanța etno. A sunat, dacă suportați comparația, precum o simfonie de Antonin Dvořák. Probabil că vreun purist ar putea găsi că solo-ul de violă ar fi fost ratat, și cred că a fost, în orice caz n-a avut nici o legătură cu ceea ce știm cu toții atât de bine, dar ar fi o mare exagerare să judecăm întreaga interpretare după acest amănunt. De altfel, nu-mi plac deloc grimasele pe care mulți oameni le fac prea ușor, cum că Enescu n-a sunat „rromânește”. A sunat, înainte de toate, foarte universal, restul contează foarte puțin.

Concertul pentru vioară de Prokofiev a fost excelent. Lisa Batiashvili l-a cântat cu aplomb și precizie, modernitatea partiturii dar și vaga ei frivolitate au rezonat în mod egal, Concertul în sine este o bijuterie vioaie, în ton cu Gershwin, dacă vreți. Iar bis-ul cu muzica lui Machavariani a fost o nouă clipă de virtuozitate dar și o compoziție foarte frumoasă. Și nu mă pot împiedica să nu mă întreb de ce oare George Enescu, un artist uriaș al viorii, un interpret al lui Bach cum rar s-a mai întâlnit, n-a compus un concert pentru vioară, demn de renumele său de instrumentist? Singurul răspuns pe care mi-l pot da ar fi poate acela că un concert pentru vioară presupune implicit extrovertirea artistului, ce să mai spunem de cea a compozitorului, or Enescu este pentru mine exact opusul, un ermetic.

Prea puțin Romeo și Julieta la reluare, dar superb. Falanga olandeză a strălucit de exactitate și de orice umbră falsă de intenții rusificatoare ale interpretării. Și apoi Pasărea de foc a lui Stravinsky – excelent moment, din nou, celebrul balet, având mai mereu notele îngroșate de nuanțe inutile, ieri a fost temperat, în favoarea detaliului, a unei abordări mai reținute dar mai bine conturate, cu toate articulațiile din ritmul unei muzici care este totuși una de balet.

Un concert foarte bun.