L-am întâlnit prima dată pe Benjamin Britten în vara anului 1961, când am venit în Anglia pentru Festivalul Aldenburgh. Slava (n.n. Mstislav Rostropovici), care-l întâlnise cu un an înainte, mă aștepta deja acolo. Mai fusesem o dată la Londra, dar agitația capitalei, propria mea nervozitate cauzată de debutul în acest splendid oraș și durata scurtă a șederii mele acolo nu mi-au dat nici o șansă să îi cunosc pe englezi. Așa că acum consider că a doua mea vizită a fost cea în care am făcut cunoștință cu adevărat cu un popor pe care l-am iubit încă din copilărie, când am vărsat multe lacrimi peste paginile romanelor lui Dickens, și acum unul dintre autorii mei preferați.

L-am întâlnit pe Ben (n.n. Benjamin Britten) în ziua în care am ajuns și inima mea i s-a deschis instantaneu. De la bun început m-am simțit confortabilă cu el; sunt sigură că oricine a fost suficient de norocos încât să-l cunoască pe acest fermecător om trebuie să fi simțit același sentiment al simplității și naturaleții în compania lui.

Ne-am întâlnit la un garden party acasă la el, la Red House. Privindu-l cum era prietenos și grațios cu oricine, indiferent de rang, îmbrăcat într-unul dintre costumele lui caroiate (mi-a spus că își purta toate aceste costume cel puțin câte douăzeci de ani!), m-am gândit că poate a fost odată David Copperfield și a mers de-a lungul drumurilor din Suffolk, în căutarea lui Miss Betsy Trotwood. Și acum locuia în Aldenburgh, acest colț retras pe malul mării, acolo unde spiritul vechii Anglii este încă păstrat – unde oamenii sunt atât de prietenoși și de simpli.

Britten m-a auzit prima dată la concertul meu solo, unde eram acompaniată de Slava. Trebuie să se fi gândit că eram o nebună. Într-adevăr, când îmi aduc aminte, nu-mi vine să cred nici acum că un asemenea program era posibil. Pe lângă cântecele lui Prokofiev, Ceaikovsky, Richard Strauss și Schumann, plus arii din Norma, Manon Lescaut, La Forza del destino și Lady Macbeth din districtul Mtsensk, drept desert am cântat Cântecele și dansurile de moarte ale lui Mussorgsky.

După concert Britten a venit la mine, acoperindu-mă de complimente și mi-a spus că se bucură în mod special că m-a auzit cântând chiar în acest moment, pentru că începuse deja să scrie War Requiem și acum voia să scrie o parte din el pentru mine. A adăugat că această compoziție este un îndemn pentru pace care va aduce împreună reprezentanții a trei națiuni care au suferit cel mai mult în timpul războiului: un englez, Peter Pears, un german, Dietrich Fischer-Dieskau, și o rusoaică, eu.

– Ai mai cântat vreodată în limba engleză?
– Nu, bineînțeles că nu. Doar în italiană.
– Atunci o să scriu partea ta în latină. Știi latină?
– Da! am exclamat și l-am luat bucuroasă cu brațele de gât.

În acea iarnă, Britten mi-a trimis în tranșe muzica pentru partea mea și le-am învățat imediat. Când Slava s-a uitat prima dată peste ele a fost uluit – și nu doar de măreția muzicii:

– Chiar și dacă n-aș fi știut că Britten le-a scris pentru tine, aș fi zis că ești tu – ți-a făcut un portret cu muzica asta

Și de fapt, partea mea din War Requiem nu seamănă cu nimic din ce a scris Britten înainte sau după ea. Premiera mondială a fost programată pentru 30 mai 1962 în Catedrala din Coventry. Timing-ul era perfect pentru mine, pentru că ar fi trebuit să fiu la Londra înainte de această dată pentru a cânta în șase spectacole cu Aida la Covent Garden (pentru prima dată) și puteam să lucrez în paralel la War Requiem chiar împreună cu compozitorul.

Apoi, într-o zi, Ben m-a sunat și, destul de supărat, mi-a spus că a fost refuzată cererea pe care o făcuse pentru participarea mea. Nu puteam să înțeleg de ce – atâta vreme cât urma să fiu la Londra oricum în aceeași perioadă -, așa că am alergat la Ministerul Culturii s-o văd pe Furțeva (n.n. Ecaterina Furțeva). Cât timp așteptam în anticameră, o femeie despre care știam că lucrează în departamentul extern mi-a înmânat pe ascuns, ca un suvenir, o scrisoare pe care o recuperase dintr-un coș de gunoi. Era de la Britten, adresată lui Vladimir Stepanov, șeful departamentului extern din Ministerul Culturii. Am păstrat această scrisoare ca pe o relicvă prețioasă.

The Red House. Aldenburgh, Suffolk

14 decembrie 1961

Dragă domnule Stepanov,
Iertați-mă că vă deranjez în legătură cu vizita propusă doamnei Galina Vișnevskaya la Festivalul de la Coventry din mai 1962, pentru a cânta partea solistică de soprană din prima reprezentație a noii mele compoziții, War Requiem.
M-am întristat foarte tare când am auzit de scrisoarea domnului Șașkin, directorul Gosconcert, trimisă directorului Festivalului de la Coventry, indicând că această vizită va fi, din nefericire, imposibilă. Pot să vă rog să reconsiderați această decizie? Acest Requiem este poate cea mai importantă lucrare pe care am scris-o până acum, iar partea dominantă a sopranei a fost plănuită de la început pentru doamna Vișnevskaya. Când am ascultat-o cântând în Anglia vara trecută, am realizat că are vocea, muzicalitatea și temperamentul pe care le căutam. De atunci, scriind lucrarea, ea  a fost mereu în mintea mea când am compus fiecare frază a muzicii.
Sunt sigur că veți realiza în acest caz cât de extrem de dificil va fi să o înlocuim pe doamna Vișnevskaya și iată de ce vă scriu dumneavoastră personal și vă cer să reconsiderați această decizie.

Cu cele mai bune urări,
al dumneavoastră, cu sinceritate,
Benjamin Britten

D-lui V. Stepanov
Ministerul Culturii
Str. Kuibișev, Nr.15
MOSCOVA

Câteva minute mai târziu luam loc în biroul lui Furțeva și, în timp ce o ascultam, încercam să-mi dau seama ce se întâmpla.

– Nemții au distrus Catedrala din Coventry în timpul războiului și acum au reconstruit-o, a început ea
– Ce frumos!
– Dar oamenii își pierd vigilența și uită că Berlinul de Vest… Scuipa tot felul de nonsensuri în timp ce eu eram strivită de gândul că urmam să fiu privată de dreptul de a cânta o compoziție remarcabilă. Despre ce naiba trăncănea ea acolo?
– Ecaterina Alexeievna, lucrarea este un apel pentru pace. Oare nu ziarele noastre ne spun în fiecare zi că noi ne luptăm pentru pace în toată lumea? Și iată, avem acum această ocazie simplă și minunată: ruși, englezi și nemți adunați împreună în numele păcii mondiale!
– Dar cum poți tu, o femeie sovietică, să stai lângă un neamț și un englez și să cânți o lucrare politică? Poate că în problema în cauză guvernul nostru nu este în acord complet cu ei.
– Dar cu ce anume nu este de acord? Nu este o lucrare politică, ci este un apel la pace adresat tuturor oamenilor.
– Da, dar nemții au restaurat Catedrala de la Coventry.

Încă eram confuză, neînțelegând dacă noi eram pentru război sau pentru pace, dar realizând că nu exista ieșire din acest cerc vicios, am spus La revedere! și am plecat.
Slava a rugat cunoștințele noastre din Londra să-i spună lui Britten să scrie din nou și să încerce să obțină permisiunea; corespondența a durat toată iarna.
Bănuiala mea este că nici Furțeva și nici oficialii din minister nu înțelegeau cu adevărat despre ce era vorba; altfel m-ar fi oprit pur și simplu să plec în Anglia. Și așa, când am ajuns la Londra pentru Aida, eram sigură că Britten va mai scrie încă o scrisoare și permisiunea va fi în sfârșit acordată. Era de neimaginat că-l vor obstrucționa tocmai pe el – un străin! – de la o acțiune atât de nobilă, una atât de avantajoasă, după cum părea, pentru guvernul nostru, care făcea propagandă propriei lupte pentru pace în întreaga lume cu atât de mult zel încât Hrușciov și-a scos un pantof și a izbit cu el în pupitrul Adunării Generale a Națiunilor Unite.
Dar imediat după sosirea mea, Britten și Pears au venit să mă vadă la hotel, foarte jenați, spunându-mi că Britten a primit un refuz deifinitv.

– Nu înțelegem de ce. Ce putem face acum? Majestatea sa, Regina este așteptată la premieră.

Ce puteam să spun în prezența interpretului sovietic? De aceea nu puteam să înțeleg nimic din ce se petrecea. Inima mea exploda de rușine în fața obtuzității guvernului nostru. Un mare compozitor englez scrisese pentru o soprană rusoaică o parte a unei lucrări importante. Nu reușeam să înțeleg cum autoritățile sovietice puteau refuza o asemenea onoare. Era o onoare nu numai pentru mine, dar pentru poporul meu! M-am simțit adânc rușinată de faptul că în mod involuntar pusesem o persoană atât de dragă mie într-o poziție îngrozitoare. Cu numai câteva zile înainte de de premieră, el trebuia acum să găsească o soprană care să mă înlocuiască și care să poată învăța partitura atât de repede.
Am tot sperat până în ultima clipă că aceia care ne conduceau destinele își vor reveni în simțiri și că voi cânta până la urmă la Coventry. Dar cu o săptămână înainte de premieră, după ultima mea reprezentație la Covent Garden, mi s-a ordonat să mă întorc la Moscova în ziua următoare. M-au pus să psun reporterilor că era nevoie urgentă de mine acasă… pentru un show de televiziune!
Cât timp am cântat la Covent Garden, Slava a tot alergat la Moscova încercând să asigure permisiunea ca eu să cânt la Coventry. Într-un final, Vladimir Stepanov i-a spus:

– Nu te mai obosi să bați la nici o ușă. Nu ne vom răzgândi.
– Dar, de ce?
– Catedrala a fost restaurată de nemți. Era mai bine s-o lase în ruină, ca un monument al brutalității fascismului. Un fost dușman nu se poate transforma într-un prieten. Înțelegi? A fost restaurată cu bani nemțești. Nu suntem de acord cu englezii în această problemă și nu vom lua parte la celebrările lor.
– Bine, dar în câțiva ani toată lumea va uita cine a dat banii pentru recosntrucția catedralei. Mai mult, în istorie va intra faptul că o soprană rusoaică a cântat la premiera acestei lucrări extraordinare. Cine-și mai aduce aminte azi sub ce împărat sau președinte sau rege ai scris Bizet opera Carmen?
– Nu contează. Autoritățile sovietice își vor aminti.

Da, și eu îmi voi aminti întotdeauna de ce și de către cine am fost interzisă să cânt War Requiem de Britten la Catedrala din Coventry – una dintre cele mai mari compoziții ale secolului, după cum ne-a spus Șostakovici lui Slava și mie.

Un alt lucru pe care n-o să-l uit niciodată este data premierei: 30 mai 1962. În acea zi, în loc să trăiesc emoția de a face parte împreună cu alții la acel eveniment solemn, stăteam acasă la Moscova, vărsând lacrimi amare. Dar câteva luni mai târziu, în ianuarie 1963, am cântat War Requiem pe scena de la Albert Hall și fiind la Londra l-am înregistrat împreună cu Peter Pears, Fischer-Dieskau și Benjamin Britten.

War Requiem nu a fost prezentat în Uniunea Sovietică până în mai 1966, după ce făcuse un turneu triumfant în aproape toate țările lumii.

(Fragment din cartea de memorii a Galinei Vișnevskaya: Galina – A Russian Story, San Diego, New York, London, editura Harcourt Brace Jovanovich Publishers, 1984)

War Requiem de Benjamin Britten s-a cântat Vineri, 20 Septembrie 2013, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Enescu 2013. Impresiile despre acest concert le găsiți în articolul: Centenarul unei iubiri, Britten. Galina Vișnevskaya a murit pe 11 decembrie 2012, la Moscova.