Miercuri, 25 Septembrie 2013, La Sala Palatului
S. Prokofiev – Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră în sol minor op. 63
P.I. Ceaikovsky – Vals-Scherzo în Do Major op. 34
A. Glazunov – Anotimpurile op. 67
Mihail Pletnev (dir), Vadim Repin (vioară), Russian National Orchestra

De la Hilary Hahn la Vadim Repin, cei doi mari violoniști au concertat în aceeași zi, după ce cu o zi înainte fusese și Maxim Vengerov pe afișul festivalului. Așadar, lume foarte multă la Sala Palatului, miercuri, artiștii ruși sunt mereu prizați la București.

Vadim Repin a apărut pe scenă, cu statura lui impozantă, care aduce cumva aminte de David Oistrakh, și a cântat Concertul Nr. 2 de Prokofiev. Fără îndoială, a fost impecabil. Iar muzica lui Prokofiev mă trimite automat spre comparația cu George Enescu și locul fiecăruia dintre ei în muzica secolului XX. Au început oarecum la fel, rusul cu Simfonia clasică, un model extraordinar, o demonstrație a formei de sonată a unei simfonii, cu toate reperele cunoscute lăsate posterității de Haydn și Mozart, dar strecurând între acordurile ei nu o lacrimă, nu o umbră de tristețe, ci o ironie, pentru Prokofiev muzica însemna altceva, mult mai aproape de timpul său. De partea cealaltă, Enescu producea Poema și Rapsodiile, nu mai puțin frumoase, dar deja aparținând mai mult secolului XIX decât epocii lui. Drumul celor doi compozitori spre modernitate s-a produs diferit, Prokofiev a asimilat timpul său, goana civilizației secolului XX către modernitate, cu toate excesele ei (inclusiv realism-socialismul de mai târziu), în timp ce Enescu pare melancolic, într-o contemplare interiorizată a unei lumi interioare.

Vadim Repin a fost încântător în concertul lui Prokofiev. A demonstrat virtuozitate în prima parte, dar nu a exclus deloc sentimentalismul din partea a doua. Orchestra rusească a răspuns impecabil în această a doua parte, schimbările de locuri cu vioara s-au produs aproape pe nesimțite. Valsul-Scherzo de Ceaikovsky care a urmat a fost și el executat fără probleme.

Partea a doua a concertului a fost surprinzătoare pentru toată lumea. Anotimpurile lui Glazunov nu sunt des prezentate nici în România și bănuiesc că nici în repertoriile filarmonicilor din lume. A fost frapantă ușurința aparentă cu care este scrisă lucrarea, de o muzicalitate fără nici o poticnire, cu teme frumoase care se continuă în cele mai neașteptate locuri. O surpriză muzicală într-adevăr. Pletnev și orchestra lui au cântat-o direct, fără nici o problemă.

Un concert foarte bun.