Joi, 26 Septembrie 2013, la Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploiești
Giovanni Batista Pergolesi: Stabat mater
Rodica Vica (soprană), Cezar Ouatu (contratenor)
Radu Postăvaru (dirijor), Orchestra Filarmonicii „Paul Constantinescu”

Am renunțat încă de acum câteva săptămâni la concertele de astăzi de la Festivalul Enescu, la Evgheni Kissin și la Boris Berezovsky, ba chiar și la Anita Hartig (noroc că am văzut-o în ce este ea cea mai bună astăzi, în La bohème, chiar la Teatro alla Scala). Am ales fără ezitare Stabat mater, cea mai frumoasă compoziție de muzică sacră din toate timpurile (nu poți să spui altfel imediat ce ai ascultat-o, chiar dacă lucrări sacre geniale sunt multe), mai ales că a fost un eveniment extraordinar, și nu exagerez cu nimic spunând asta. În primul rând nu este puțin lucru pentru o filarmonică să deschidă stagiunea tocmai cu ultima capodoperă a lui Pergolesi, când nu doar muzica barocă, dar mai ales muzica sacră sunt relativ puțin cunoscute în România, nedescoperite pe de-a întregul de marele public. Apoi, Rodica Vica și Cezar Ouatu promiteau încă de pe afiș o seară ieșită din comun, prin simpla lor prezență. Cei doi, mai ales contratenorul, (inevitabil) sunt mai apropiați de baroc decât alți artiști. Și nu în ultimul rând, faptul și mai rar că Stabat mater se cânta integral cu un contratenor în partitura scrisă pentru alto, inedit la noi în țară, cu toate succesele discografice mondiale în această prezentare.

Foarte pe scurt, pentru că am mai scris despre compoziție, reamintesc doar câteva amănunte. Giovanni Batista Pergolesi a fost un compozitor italian, născut în 1710, deci cu 40 de ani înaintea lui Mozart. A fost un creator de mare talent, unul dintre pionierii operei buffe. Din păcate, a murit de tuberculoză la numai 26 de ani, o vârstă la care nu se poate muri, căci aceea este perioada din viață când un om este cu adevărat nemuritor. Agonia și-a petrecut-o la o mănăstire, unde a compus pentru frații de acolo ultima lui lucrare, Stabat mater. În mod clar, în muzica ce descrie jeluirea Mântuitorului de către Fecioara Maria, se simte în cazul lui Pergolesi îmbrățișarea tot mai strânsă a morții, care face ca pasajele muzicale să treacă ascultătorul dintr-o stare în alta, mergând poate chiar până la cele cinci stadii de acceptare a sfârșitului. Semnificația acestei ultime capodopere este exact aceeași pe care o știm atât de bine de la Requiem-ul de Mozart sau de la Simfonia  Nr. 6, „Patetica”, de Ceaikovsky. La noi, lucrarea este mai puțin cunoscută din multe motive, odată pentru că nu suntem catolici și atunci nu cunoaștem versurile ei canonice, apoi pentru că 50 de ani de comunism au însemnat și 50 de ani de ateism artistic, barocul nu este încă prizat (probabil ca o consecință a celor două motivații anterioare) și probabil că vom mai găsi și alte explicații pentru ceva care este până la urmă impardonabil: absența acestei compoziții majore a istoriei muzicii din programele stagiunilor românești.

Sala de audiții a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești s-a dovedit a fi ideală pentru acest concert. Muzica este intimă, la fel cum era și credința celui care a scris-o, în solitudinea unei chilii, cu febrilitatea dată de gândul că poate n-o va termina. Spațiile largi nu sunt potrivite pentru interpretarea lui Stabat mater. Acustica a fost foarte bună în aceste condiții și vocile celor doi soliști au putut să-și etaleze toate subtilitățile, în fața unui public ce a părut, în marea lui majoritate, complet ignorant. Orchestra de corzi, inevitabil de dimensiuni mici, a fost discretă și sobră, lăsând totul pe seama tempo-urilor și artei soliștilor.

A fost, fără să exagerez, un concert excepțional de bun, care putea face față fără probleme unei prezențe în cadrul Festivalului Enescu. Cezar Ouatu a dedicat concertul memoriei tatălui său, dispărut prematur, în anul 2010. „Stabat mater este o rugă, în fond”. Așa e. Și așa a fost cântată. Încă de la primul vers, Stabat mater dolorosa (Stătea Maica-ndurerată) a fost evident că cei doi știau exact ce cântă și despre ce cântă. Nu doar muzica era locuită, dar toate sensurile pe care sunetele le atribuiau cuvintelor le erau aproape. Rodica Vica a presat puțin, pe toată durata concertului, probabil pentru a transmite și mai mult din intensitatea patetismului compoziției și în multe locuri procedeul a funcționat foarte bine. În duetele cu Cezar Ouatu a temperat elanurile și efectiv sincronizarea lor a fost perfectă. În Quis es homo qui non fleret (Cine-i omul ce n-ar plânge) de exemplu, accentele mai degrabă provenite din muzica de operă, pline de culoare, au avut efectul emoțional maxim. Cezar Ouatu a impresionat prin ornamentația pe care a cântat-o impecabil, ba chiar a și adăugat cu foarte mult bun gust câteva fiorituri, cea mai frumoasă fiind cea din Fac ut portem Christi mortem (Fă-mi să sufăr a Lui moarte), de o sonoritate tulburătoare. Pentru că vocea de contrateneor, aici, în partitura de alto, atât de maternă atunci când este cântată de o mezzo soprană, în cazul lui Ouatu a avut inevitabil o altă rezonanță, aceea a unui înger.

Pentru că asta a fost, într-un final, o femeie care-și plângea neconsolată fiul, și de aceea neînchipuit de atașantă, și un înger care-i însoțea suspinele cu propriile lui lamentații. Evident, Quando corpus morietur înaintea căruia și Cezar a părut emoționat sufletește a răsunat atât de definitiv și de pustiitor încât și-a aruncat umbra, așa cum se și presupune că ar trebui, asupra întregii seri. Amen-ul final, debordând de armoniile din ceruri, a descătușat atmosfera încărcată de emoție. Cel puțin emoția mea, una trăită intens în fața acestor artiști.

A fost un concert incredibil, cu mult mai bun decât cel de la Sala Radio de acum câteva luni. Mă gândeam, la finalul lui, că ar fi rușinos dacă Rodica Vica și Cezar Ouatu nu ar fi invitați să cânte Stabat mater și la București, la Ateneu sau la Sala Radio. Nu vreau să-mi amintesc de această seară ca despre un moment unic, nu vreau ca imaginea acestui Stabat mater să fie una a unor diamante care strălucesc din cenușă…  Se vorbește însă de un turneu, nu pot decât să le țin pumnii celor doi pentru ca acest proiect să reușească. Inutil să dezvolt motivația pentru care nu am mai stat și la partea a doua a serii, Simfonia lui Wagner. În schimb, am avut plăcerea să primesc din partea celor doi artiști câte un autograf pentru blogul Despre Opera: