Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Gujații


Dacă invitați la cină niște prieteni care, după ultima linguriță de desert înghițită, se ridică și pleacă fără să vă mulțumească, nici să vă spună la revedere, cum i-ați califica? Drept niște gujați, cu siguranță, și ați avea dreptate s-o faceți: exact așa mă gândeam, văzând în vara aceasta, în mai multe rânduri, în timpul festivalurilor, spectatori ridicându-se după ultima notă și repezindu-se spre ieșire fără ca măcar să aplaude artiștii care tocmai îi salutau!

M-am întrebat adesea de unde vine determinarea acestor spectatori care nu doar că nu fac dovada dorinței de a mulțumi (ceea ce înseamnă indiferență față de ceilalți), dar nici măcar a dorinței de a savura (adică o indiferență față de ei înșiși): ce caută ei atunci la un concert? Faptul de a putea spune: „Am fost”? Satisfacția consumeristă care permite adăugarea într-o listă a unui nou concert? Frecventarea obligatorie impusă de un anumit standing social? Dacă un concert nu este o întâlnire între niște artiști și public, în fond niște oameni care se reunesc pentru a împărtăși o emoție comună, la ce bun să te mai repezi într-acolo? Dacă vrem pur și simplu să ne bucurăm de o lucrare muzicală în cele mai bune condiții, atunci un disc și un sistem audio Hi-Fi excelent ne permite s-o facem acasă: e o plăcere solitară care este de înțeles, până la urmă – chiar dacă îndepărtează de viață, de muzica vie.

Această lipsă a legăturii dintre public și artiști se înscrie foarte clar în dezumanizarea generalizată a societății noastre: e suficient să ieși de acasă pe străzile orașelor pentru a te intersecta cu toți acești zombie, cu căștile în urechi, surzi la zgomotele orașului, indiferenți la mediul uman, singuri cu plăcerea lor. E suficient să iei metroul – pentru bucureșteni, dar nu sunt sigur că ar fi vreo diferență la Cluj sau la Iași – pentru a măsura dimensiunea unei indiferențe care izolează călătorii, închiși fiecare în bulele lor, cu privirile goale, conectați doar la un univers al realului devenit din ce în ce mai abstract, fie prin faimoasele căști, fie prin telefonul mobil pe care tastează fără încetare. Oare lumea noastră nu mai știe să comunice – tocmai acum, când comunicarea a devenit noul eldorado, alfa și omega oricărei acțiuni, ca și cum știința de a face e mai important decât simplul a face?

Să ne punem o clipă în locul unui artist care tocmai a dat ce are el mai bun, care tocmai a oferit emoții smulse din el, pe care a știut să le extragă din operele compozitorilor: el salută și, în timp ce se îndreaptă de spate, observă zeci de spectatori care pleacă în grabă, care fug de parcă s-ar teme să nu reînceapă muzica… Ce poate să mai zică? Că nu a transmis emoție, că tot ceea ce el a crezut că oferă nu a fost primit? Desigur, unii îl vor aștepta la ieșire pentru a-i transmite fericirea lor, pentru a-i mulțumi, pentru a crea o legătură, chiar dacă fugitivă, cu acest artist care, înainte de toate, este un bărbat sau o femeie de o sensibilitate exacerbată și deci o persoană fragilă. Și totuși, mai sunt cei  care au plecat fără să exprime nimic, fără să-i dăruiască la rândul lor acele aplauze, care ele singure îl fac să înțeleagă că a fost auzit, aceia de care își va aminti ca de o rană. Conversația concertului, ea este cea care face să dialogheze efortul unui artist cu fericirea unui public, această muzică a aplauzelor este cea care răspunde la muzica instrumentelor.

A nu considera artiștii decât niște mașinării de produs muzică și nu ca pe niște oameni cărora le mulțumim pentru cadoul lor și împreună cu care împărțim un moment de plăcere, a celui care dăruiește și a celui care primește, înseamnă a ne scufunda încă puțin în această lume fără culoare, fără savoare, fără comunicare, această lume orwelliană în care fiecare element nu este decât o rotiță dințată rece, totalitară, surdă.

Și ce-ar fi dacă toți spectatorii, odată stinsă ultima notă, s-ar ridica brusc și ar părăsi grăbiți sala, fără să mai arunce nici o privire, fără să aplaude măcar o dată? Încercați să vă imaginați! Nu vă îngheață sufletul?

(Alain Duault – Les goujats, Classica, Octombrie 2013, traducere și adaptare „Despre Opera”)

Definiție:
gujat – s. m., adj. – Om grosolan, prost crescut, lipsit complet de educație (din fr. goujat)

Știu, veți spune că acesta este încă un articol despre lipsa de educație a publicului din România cea urâtă. Recunosc că am adaptat foarte puțin textul tradus, special pentru a întări această iluzie, înlocuind cuvintele „parizian” cu „bucureștean”, „Toulouse” cu „Cluj” și „Lyon” cu „Iași”. Dar originalul nu este un articol care acuză publicul românesc, ci pe cel francez. Adică cel din țara în care există mai multe publicații de critică muzicală cu apariții neîntrerupte de decenii la rând, editând anual suplimente de zeci de pagini numai cu lista festivalurilor de muzică clasică ce se vor desfășura în vara anului respectiv în Franța (sunt câteva zeci, Festival d’Aix-en-Provence și Les Choregies d’Orange sunt cele mai cunoscute, dar toate sunt anuale și toate fac probabil cât vreo 5-6 Festivaluri Enescu la un loc, adunând cu zecile de mii de spectatori). Da, e Franța, o țară cu o tradiție muzicală zdrobitoare față de România unui aparent unic compozitor, Enescu, o țară unde istoria muzicală pornește de la Rameau și Lully, continuă cu Gluck, Massenet, Franck, Fauré și Berlioz sau Bizet și ajunge la Poulenc și Boulez, pe lângă alte nume arhicunoscute cum ar fi Ravel, sau Debussy.

Alain Duault

Alain Duault

Alain Duault este un poet, scriitor, muzicolog și realizator de televiziune francez, probabil necunoscut cititorilor români, dar de un imens prestigiu în țara lui, și care semnează lunar, de mulți ani încoace, un editorial intitulat L’humeur într-o revistă de muzică foarte serioasă numită Classica. Articolul de mai sus a fost publicat acum câteva zile, pe 26 septembrie 2013.

Classica No.156 Octobre 2013

La Teatro alla Scala, până la directoratul lui Arturo Toscanini, se cânta cu luminile aprinse, iar spectatorii vorbeau între ei cât se poate de liber, de altfel, inițial, teatrul era un loc de întâlnire al oamenilor de afaceri care încheiau aici tranzacții, ca la bursă. Marry Shelley în 1840 povestea:

La Operă se cânta Il templario de Otto Nicolai. Din nefericire, se știe bine, teatrul La Scala servește nu doar drept un fel de salon universal pentru toată societatea din Milano, dar acolo se fac, pe loc, tot felul de tranzacții comerciale, de la negoț cu cai și până la speculații cu acțiuni la bursă; așa că abia reușești să prinzi câte o secevnță dintr-o melodie printre toate zgomotele alea.

Și nici în mult idealizata societate bucureșteană a anilor interbelici buna purtare nu era deloc o obișnuință la Ateneu, după cum se poate citi în jurnalul lui Jeni Acterian, când George Enescu însuși se oprea din cântat ca să aștepte să revină lumea din pauză, după cum reiese din acest articol publicat de un confrate blogger: La concert cu mitocanul interbelic:

Concertul de marţi seara al lui Enescu a fost slab. Din cauza lui Gherea care acompania prost şi din cauza publicului care făcea gălăgie. Cădeau pe jos, răsunător şi cu răsunet în nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-à-main-uri, poşete etc. etc. Instrumente feminine pe cât de inutile, pe atât de necesare persoanelor snoabe. După pauză Sonata Kreutzer. Enescu a intrat, a fost aplaudat şi a început să cânte. După câteva fraze a trebuie să se oprească. Afară nu se sunase sfârşitul pauzei şi tot publicul (cel masculin, care nu poate să stea mai mult de o oră fără să fumeze, şi cel feminin, care nu se gătise doar ca să nu fie văzut) intra discret şi pe vârful picioarelor, făcând un zgomot îngrozitor. A stat Enescu timp de mai mult de 5 minute cu vioara de-a lungul trupului şi cu o aparentă resemnare (foarte aparentă [sublinierea lui Acterian]), până s-a instalat lumea care nu mai sfârşea de intrat. După asta mai cântă Sonata Kreutzer dacă poţi.”

Acuza cea mai incriminată din zilele noastre este aplaudatul între părți. E și cea mai gratuită acuză, chiar Antonio Pappano amintește, și nu numai el, că după marșul din partea a treia a Simfoniei „Patetica” de Ceaikovsky, adesea publicul izbucnește în aplauze oriunde în lume.

Am citit de-a lungul a o lună de zile de Festival Enescu mai multe articole aparent similare cu acesta, în media românească. Nu se pune problema să-i apăr pe spectatorii gujați, nu încerc să justific nesimțirea nimănui. În România cea urâtă, gujații noștri nu se limitează la a părăsi sala în grabă fără să aplaude, ei fac tot felul de prostii prin care se fac de râs atât de mult, încât eu nici nu-i mai bag în seamă. Dar ceea ce s-a scris în presa românească păcătuiește prin câteva idei exagerate. Prima este caracterul generalizator. Parcă toate concertele ar fi avut parte de un public format din niște hoarde de vandali care s-ar fi comportat la fel de zgomotos în timpul unui concert precum în pauza lui. Ca și cum cei care erau normali în comportament ar fi fost foarte puțini, de fapt ca și cum ar fi fost autorii articolelor și eventual prietenii lor, cu care au mers împreună la festival. Personal, am avut surpriza să constat la unele concerte de la Sala Palatului, care gemea de lume, că incidentele au fost aproape inexistente, sigur, nu s-a întâmplat asta la toate. O a doua exagerare este aceea din categoria nesfârșită „ca la noi, la nimenea„. Dovada că nu e așa e chiar articolul lui Duault (care nu și-ar permite probabil niciodată o asemenea acuză adusă Franței). Autovictimizarea asta, în care cei care se simt ca făcând parte dintr-o elită pentru că asistă la un concert de muzică clasică par să pretindă că sunt o insuliță minusculă, un atol într-un ocean de primitivism are ceva fals în ea. În fine, o a treia exagerare este aceea când un asemenea articol este unicul scris de autor despre experiențele lui de la Festival. Iar numitorul comun al acestor luări de poziție este tonul inchizitorial, acuzator și în ultimă instanță foarte dur. Este clar că, în general, societatea abdică din ce în ce mai mult de la standrdele de civilizație, iar criza economică este un catalizator al pierderii umanității: societatea decade economic, civilizația nu are de ce să înregistreze vreun progres. Mai mult, România cea urâtă nu are cum să fie altfel în acest curent general, cel mult poate avea niște particularități comportamentale (încă n-a venit nimeni să mănânce semințe la Ateneu, dar mai știi? să nu ne pripim, zic).

Aștept însă cu interes maxim ziua când la un concert nereușit (și nu ducem lipsă de așa ceva) va izbucni un cor de huiduieli. Asta nu s-a întâmplat încă, deși ar trebui. Le-aș da la toți o diplomă 🙂

Diploma

Un comentariu la “Gujații

  1. Pingback: Subiectiv, despre disonanțe și tipare vieneze | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 1, 2013 de în Spectacole, Uncategorized şi etichetată .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.439 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: