Anul acesta la Festivalul Enescu, al doilea concert al Orchestrei Sinfonica Nazionale RAI dirijată de Juraj Valčuha a avut în program Fontane di Roma, de Ottorino Respighi. Concertul a fost puțin mediatizat pentru că în aceeași zi era programat spectacolul lui John Malkovich și actorul american a atras toate privirile. Nici Respighi nu este un compozitor foarte prizat în România. Din păcate, pentru că muzica lui este foarte frumoasă, modernă dar și accesibilă, mie mi-a făcut mereu impresia că e o replică simfonică a lui Giacomo Puccini. Fontane di Roma prezentată la București a sunat foarte bine și, odată ce sunetele festivalului s-au stins, am ascultat un disc cu Trilogia Romană a lui Respighi pe care nu-l știam încă, cel al lui Antonio Pappano și Accademia di Santa Cecilia di Roma (unde Respighi a fost profesor de compoziție). O înregistrare superbă și, după ce am ascultat Fontane, am ajuns și la Pini di Roma. Ca să leg lucrurile, mi-am adus aminte că Pappano și Santa Cecilia au dat un bis la București, la finalul primului concert, cu Nimrod, a noua variațiune a temei Enigma de Edward Elgar, lucrarea integrală fiind prezentată excepțional câteva zile mai târziu de Sir Neville Marriner și Academy of St. Martin in the Fields. Așa mi-am adus aminte de prima mea întâlnire cu dirijorul englez și cu Respighi, propunându-mi s-o descriu aici, pentru că a fost una emoționantă.

A fost la Festivalul Enescu din 2005. A fost unul dintre primele concerte din festival la care am asistat. Voiam neapărat să-l văd pe Sir Neville Marriner, dacă nu împreună cu orchestra lui, măcar și cu Filarmonica „George Enescu”, despre care nu aveam o părere foarte bună (și la drept vorbind, pe vremea aceea erau departe încă de ceea ce cântă acum). Ideea că voi vedea pe viu pe dirijorul împreună cu care am descoperit, prin înregistrări, muzica lui Mozart era irezistibilă. În program era Pini di Roma de Respighi, nu o mai ascultasem niciodată până atunci. Cu câteva zile înainte de concert am auzit tot felul de șoapte din culise, că repetițiile mergeau foarte prost, în ciuda faptului că dirijorul englez și instrumentiștii nu aveau nici o problemă de comunicare, pur și simplu nu le ieșea. Marriner le-a spus să nu-și facă probleme, va fi în regulă la concert, dar încordarea se simțea, orchestra a urcat pe scena Sălii Palatului cu un trac ce părea vizibil.

Concertul a decurs bine, de fapt, nimic din tensiunea repetițiilor nu s-a observat. Aveam un loc ideal, în primele rânduri, în dreptul mijlocului scenei. Respighi era o încântare, după Vila Borghese alert, a urmat Catacomba și Gianicolo, de o poezie extraordinară, iar orchestra părea de nerecunoscut, totul mergea impecabil. Apoi a început ultima parte, I pini della Via Appia, care descrie muzical marșul unei legiuni romane defilând triumfător pe Via Appia, în drum spre Capitoliul din Roma. Tempo di marcia din această parte seamănă într-un fel cu cel din Bydlo din Tablouri dintr-o expoziție, dar cu alte semnificații, acolo unde Mussorgsky descrie efortul colosal și munca, Respighi arată victoria, marșul implacabil al unei civilizații fără rival în epoca antică.

Orchestra ținea ritmul perfect, în timp ce solo-ul de fagot de la începutul mișcării cucerea inimile spectatorilor. Apoi alămurile au început să intoneze tema acestui marș, mai întâi prin coralele de corni. Și la un moment dat, când crescendo-ul urma să aducă în prim plan trombonii și trompetele, Marriner s-a întors într-o parte, ca și cum orchestra nu l-ar mai fi interesat. A fost o fracțiune de secundă de stupoare pentru mine, căci nu înțelegeam motivul acestui gest și am privit instinctiv spre direcția în care dirijorul îndreptase bagheta. În primele balcoane din stânga și din dreapta Sălii Palatului erau câte doi instrumentiști, cu tromboni și cu trompete, care continuau tema începută mai devreme, susținând acea progresie sonoră, care avea să mai continue câteva minute, până la apoteoza finală.

Acele alămuri din sală nu erau nimic altceva în mintea lui Respighi decât niște buccina, iar când am putut să-mi dezlipesc privirea de la ele, întorcându-mă spre ceea ce se petrecea pe scenă, am avut iluzia unui morfism, în care fracul negru al dirijorului devenea o mantie roșie, de după care el adresa îndemnuri energice către cei din fața lui. Iar arcușurile viorilor deveniseră niște gladius care se agitau ritmic și amenințător, în timp ce acelea ale violoncelilștilor se transformaseră în niște pilum care împungeau în direcția mea, prin fața instrumentelor ce se schimbaseră în scutum-uri. Cadența din ce în ce mai pregnantă făcea să pară că podeaua sălii va începe să se cutremure dintr-o clipă într-alta, exact așa cum Respighi își propusese în scenariul său din partitură. În față nu mai erau contrabași ci niște ballista  care, împreună cu suflătorii ce se transformaseră între timp în niște sagitarii, aruncau înspre mine o ploaie de sunete care mă fermecau în aceeași măsură în care mă înspăimântau. În clipa imediat următoare ultimelor bubuituri ale timpanilor și ale percuționiștilor, când Marriner a lăsat în sfârșit jos spada, redevenită baghetă, când totul s-a sfârșit, singurul impuls mai degrabă necontrolat decât conștient a fost să aplaud, laolaltă cu toată lumea din jurul meu, ca un nebun, ridicat în picioare fără să-mi amintesc când anume, strigând Bravo!, fără să-mi fi propus dinainte asta.

Așa arată un triumf. Așa arată o emoție. Așa l-am văzut prima dată pe Neville Marriner, pe atunci în vârstă de 82 de ani, și o orchestră care sub bagheta lui a aruncat parcă o privire înainte, în viitor.

Orchestra care acum cântă aproape tot timpul ca atunci și-a început chiar azi o nouă stagiune la Ateneu!