Vineri, 22 noiembrie 2013, la Ateneul Român
Antonin  Dvořák – Recviem
Mark Mast (dir.), Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii „George Enescu” (dir. cor: Iosif Ion Prunner),
Iulia Artamanov (s), Antonela Bârnat (a), Marius Vlad [-Budoiu] (t), George Emil Crăsnaru (b)

O compoziție de muzică sacră mai puțin cunoscută, nu doar în România, care din păcate nu a reușit să umple auditoriumul Ateneului. Când vine vorba de Requiem, pentru multă lume nu mai există nimic după Mozart și eventual Verdi. E adevărat, nici discografia nu abundă de superstaruri, cele mai importante înregistrări provenind, logic, tot din Cehia: Karel Ančerl în mai multe rânduri, având cele mai căutate discuri (cel din 1959, cu Maria Stader, e cel mai cunoscut). Și totuși Dvořák a scris o muzică extraordinară pentru această messă funerară, dar până și geniul lui nu a reușit să depășească succesul simfoniei Din Lumea Nouă. Am ascultat vineri o compoziție influențată parcă simultan de Mozart și de Wagner (Confutatis maledictis), făcând aluzie și la corurile gregoriene (Offertorium – Domine Jesu), mergând până la influențe folclorice, rezultând o muzică de o complexitate comparabilă cu Requiem-ul lui Verdi. Și totuși, cu toate aceste influențe romantice, la care se adaugă talentul de a inventa melodii al lui Dvořák, marile avânturi emoționale lipsesc. Totul este temperat, scris cu măsură, într-o perspectivă sobră, serenă, dar niciodată declamată tragic. A părut surprinzător că s-a cântat cu o pauză, dar lucrarea a fost scrisă chiar așa, cu două părți. În fine, să mai amintesc și faptul că Requiem-ul lui Dvořák a fost cântat și la funeraliile lui Václav Havel.

Cum s-a cântat? Mark Mast a dirijat meticulos, într-o manieră iconoclastă dar sigură, o lucrare totuși dificilă. Dirijorul german, cu o statură impunătoare, părea să țină în mâini întregul balans al unei orchestre romantice, un cor cu patru voci și patru soliști. N-a putut totuși s-o tempereze pe Iulia Artamanov, care în unele momente a exagerat ca volum, e drept însă că a fost forțată și de sonoritatea puternică a corului, care tindea să acopere vocile soliștilor. Un cor altfel în nota obișnuită, fără prea mult relief (deși faptul că muzica avea secvențe speciale pentru soprane, pentru alto, pentru tenori și pentru bași permitea mai multă culoare). În orice caz, soprana a părut să ducă greul întregii construcții, toată seara, și a reușit s-o facă bine, în cea mai mare parte a timpului. În replică, Antonela Bârnat a părut mai discretă, deși, în realitate, a cântat foarte bine, nuanțând cu mult bun simț secvențele scrise pentru alto. Enigmaticul nume de pe afiș, Marius Vlad, a fost în realitate tenorul din Cluj, Budoiu. Nu știu de ce nu i-a fost menționat numele complet, dar nu pot explica nici de ce a ținut să cânte mereu foarte tare. El are o tehnică bună, dar un timbru neatrăgător. Parcă ar fi fost într-o competiție cu toți ceilalți soliști, acoperindu-l pe George Emil Crăsnaru cu orice ocazie. Cât despre bariton, el merită o mențiune specială, nu numai pentru cum a cântat, probabil singura voce cu accente monahale din întregul platou, stabilind, cel puțin în părțile care-i reveneau, dimensiunea spirituală, dar și religioasă a muzicii. Faptul că majoritatea activității sale se desfășoară de multă vreme în Mitteleuropa se cunoaște, cu evidență. Mai mult, pe tot parcursul concertului, George Crăsnaru a povestit, dacă se poate spune așa ceva, prin mimică, de parcă ar fi fost el dirijorul, toate emoțiile acestui Requiem. Mie, cel puțin, mi-a plăcut (și m-a și amuzat un pic). Orchestra Filarmonicii George Enescu a răspuns bine la toate comenzile, profesionist și implicat.

A fost un concert bun, solid, cu multe momente memorabile (Sanctus, Lacrimosa, Tuba mirum) care merita mai multă atenție din partea publicului.