O cronică neașteptată și foarte interesantă, în numărul pe luna ianuarie 2014 al celebrei publicații britanice Opera. Nu doar pentru că spectacolele de la ONB ajung foarte rar să fie comentate în această revistă, dar și pentru obiectivitatea detașată cu care autorul cronicii, John Allison, pune degetul pe multe răni ale instituției din Piața Eroilor. Găsiți mai jos traducerea acestei cronici exemplare. Este vorba despre spectacolul:

Joi, 26 septembrie 2013 la ONB
GEORGE ENESCU: OEDIPE
spectacol în limba franceză, reprezentaţie inclusă în programul Festivalului Internaţional „George Enescu”
Regizor: Anda Tabacaru Hogea, Coregraf: Răzvan Mazilu, Scenograf: Viorica Petrovici, Asistent regie: Irina Macovei
Ştefan Ignat (Oedipe), Horia Sandu (Tiresias), Vicenţiu Ţăranu (Creon), Liviu Indricău (Păstorul), Marius Boloş (Marele Preot), Octavian Dumitru (Phorbas), Mihnea Lamatic (Străjerul), Şerban Vasile (Thesée), Hector Lopez (Laïos), Oana Andra (Jocaste), Andrada Ioana Roşu (Sfinxul), Simona Neagu (Antigone), Antonela Bârnat (Mérope), Zoica Şohterus (Femeia tebană), Alina Ştefănescu, Corina Tudosanu, Alexandra Gavrilescu, Raluca Ciocoiu (Ursitoare), Solişti balet: Bianca Stoicheciu, Virgil Ciocoiu,
Orchestra și corul Operei Naționale București, Maestru de cor: Stelian Olariu, Maestru cor de copii: Smaranda Morgovan, Pregătirea muzicală: Luminiţa Berariu, Madalina Florescu, Ioana Maxim
Dirijor: Adrian Morar

România
București

Oedipe, în ciuda faptului că a fost compusă cu un libret în limba franceză pentru a avea premiera (1936) la Paris, este opera națională a României, iar Festivalul Enescu este principalul eveniment muzical al țării. Și opera și festivalul ar trebui să țină una de alta, dar în timp ce programarea capodoperei lui Enescu în cadrul fiecărei bienale al festivalului a devenit deja o tradiție, sunt aduse laolaltă două organizații disproporționate. Încă o dată, spectacolul cu opera Oedipe din 26 septembrie a arătat că Opera Națională Română are o mare și dureroasă nevoie de măcar o fracțiune dintre resursele acestui festival bine finanțat, și poate că, data viitoare, festivalul va lua în considerare ideea de a invita la petrecere mai puține orchestre internaționale în schimbul subvenționării unei producții noi.

Acestea fiind spuse, a fost clar, urmărind acest spectacol, că problemele acestei case de operă sunt și mai profunde. Ceea ce părea la prima vedere o lipsă a oricăror principii de organizare privind schema de lumini ar putea fi simptomatic pentru relevarea unor probleme tehnice mai ample – spectacolul a fost întrerupt în mod repetat și chiar a ajuns să se oprească de tot din cauza căderii în beznă a fosei, dar aprinderii tuturor luminilor în auditoriu. În aceste condiții, dirijorul Adrian Morar a făcut o treabă bună, ținând totul în mână, odată ce orchestra a trecut peste acest început nesigur. Magnifica partitură a lui Enescu este o încercare dificilă, este greu pentru artiști să revină la ea doar pentru câteva reprezentații sporadice în fiecare an, după cum se pare că se întâmplă pe aici. Este o scriere foarte concentrată – așa cum cere o lucrare care încearcă în cele patru acte ale sale să cuprindă toate momentele cheie de la naștere și până la moarte ale mitului Oedipe, spre deosebire de celelalte opere cu același subiect, care tratează doar un episod din viața lui – fiind în același timp un amestec de rigoare clasică și de folclor românesc exotic, iar unul dintre cele mai atrăgătoare aspecte ale spectacolului a fost modul în care a rezultat din orchestră stilul pastoral al doinei. Corul a fost deseori impresionant, îndeplinind cerințele scriiturii la scară mare a lui Enescu.

Dată fiind dificultatea desfășurării reprezentației, a fost greu de judecat producția Andei Tăbăcaru Hogea, dar după toate aparențele a părut un demers eliberat de Personenregie  în momentele cele mai bune, cu o coregrafie solidă și stabilă, și formații de cor statice. Nici proiecțiile de nori, valuri și curgeri de lavă imaginate de scenografa Viorica Petrovici nu au dat impresia unei estetici serioase, dar cel puțin decorul simplu (mai mult scări și rampe) și costumele (robe atemporale și căciuli) au ajutat-o pe Hogea să spună clar povestea. Sfinxul semăna cu o apariție S.F. ciudată și a fost intonat melodramatic de Andrada Ioana Roșu. Așa cum era și de așteptat, reprezentația cea mai bună a venit de la Ștefan Ignat în rolul titular, care posedă o voce de bas-bariton mare, rezonantă, dar concentrată. Jocasta jucată de Oana Andra a avut un farmec misterios amestecat cu tristețea bine capturată de melancolia întunecată a vocii ei de mezzo. Tiresias al lui Horia Sandu a fost confuz dar s-a compensat cu puternicul Mare Preot al lui Marius Boloș; și Vicențiu Țăranu (Creon), Liviu Indricău (Păstorul) și Simona Neagu (Antigona) ar fi trebuit să beneficieze de recunoaștere într-o altă producție. În general însă, a fost bine de ascultat o lucrare (și chiar de a putea vedea în foaier o parte din manuscrisele lui Enescu) care este, așa cum spunea Max Loppert în paginile acestei reviste, „una dintre dulce-amăruile opere singulare ale secolului XX”. Oedipe rămâne o raritate și încă mai așteaptă prima punere în scenă britanică – făcând ca zvonurile privind programarea ei la Covent Garden în 2016 să fie binevenite.

John Allison – Opera, Ianuarie 2014