Vineri, 13 Decembrie 2013, la Ateneul Român Benjamin Britten – Concertul pentru vioară şi orchestră, op. 15 Edward Elgar – Variaţiunile „Enigma”, op. 36; Pomp and Circumstance Marches, op. 39
Liviu Prunaru (solist), Christian Badea (dirijor),
Orchestra simfonică și Corul Filarmonicii „George Enescu”

Ultimul concert, pe anul acesta, al dirijorului Christian Badea la Ateneul Român a avut loc astăzi. Am lipsit cu o seninătate, pe care acum nu mi-o pot explica, de la celelalte apariții ale sale la București din această toamnă, așa că de data asta am ținut morțiș să nu-l mai ratez. Și ce bine am făcut!

Un program de muzică britanică, un repertoriu mai puțin frecventat de muzicienii români. Dacă Variațiunile Enigma sunt pentru englezi la fel de populare precum sunt rapsodiile lui Enescu pentru români, în schimb Concertul pentru vioară de Britten era și pentru mine, la fel ca pentru probabil mulți alți spectatori, o necunoscută. O ocazie bună de a-l asculta, 2013 nu e doar anul bicentenarului Verdi/Wagner ci și anul centenarului Benjamin Britten. Am avut ocazia să ascult și să văd la Festivalul Enescu celebrul War Requiem (când s-o mai fi cântat pe la noi?), încercând atunci să mi-o imaginez pe Galina Vishnevskaya pe scenă… Iar azi, aveam ocazia să descopăr o nouă lucrare.

Liviu Prunariu a cântat cu mult aplomb, dar mai ales cu o anumită acribie a detalierii, ritmul ostinato al acestui foarte frumos concert. Indicațiile muzicologilor trimit către Beethoven și Prokofiev, și, prin teme hispanice, către atmosfera războiului civil. Cu toate acestea, l-am văzut deseori pe Șostakovici și simfoniile sale urmărind din umbră această partitură plină de idei. Prunariu a demonstrat o virtozutate calmă în pasajele solistice dificile. Frazele muzicale în care curgerea arcușului era acompaniată simultan de ciupitul corzilor cu cealaltă mână a fost un moment care m-a impresionat. Christian Badea a condus orchestra impecabil, servindu-i violonistului un acompaniament ireproșabil. Mi-ar plăcea să reascult acest concert, o să caut discurile. Sau, cine știe? Poate va apărea pe undeva chiar înregistrarea acestei seri.

După pauză, toată lumea aștepta lucrarea cea mai cunoscută din program, Enigma de Elgar. Tema reluată de 14 ori este atât de nostalgică uneori și atât de înduioșătoare, încât amintirile concertului lui Neville Marriner de acum nici trei luni de zile mi-au revenit în minte, provocând comparația. În realitate, cele două interpretări sunt aproape imposibil de comparat. Dacă la festival am avut în față una dintre cele mai bune orchestre din lume, întâmplător britanică, și un dirijor legendar, tot britanic, cu toții cântând vibrant și percutant o compoziție națională, în seara aceasta, Christian Badea nu și-a propus să fie idiomatic (dacă se poate vorbi de așa ceva când vine vorba de Elgar) ci, așa cum obișnuiește el, să caute culoarea, rigoarea și eleganța muzicii din partitură, adept al unui control absolut al orchestrei, până la cele mai aparent neînsemnate sunete. A rezultat o primă variațiune (CAE, cea dedicată soției compozitorului) de o tandrețe absolut emoționantă, care a stabilit încă de la început ce va urma, o interpetare de mare finețe. Sigur că Orchestra Filarmonicii „George Enescu” nu are niște corzi cu un sunet atât de mare precum Academy of Saint Martin in The Fields, dar câte falange pe lumea asta pot rivaliza cu cea mai întregistrată orchestră din toate timpurile? Christian Badea nu și-a propus să facă să vibreze tavanul Ateneului în ritm cu muzica sa. Dar a reușit (cu brio) să o facă să curgă peste public într-o mângâiere caldă, sau să provoace, să surprindă, să învăluie și să convingă. Am asistat înlemnit la legato-ul care a unit a opta variațiune de celebra Nimrod care apoi a plutit pur și simplu peste capetele noastre, ajungând, fără grabă, în toate ungherele sălii, un mare moment emoționant al serii. Îndrăznesc să spun chiar că, în contextul în care se cânta integral toată compoziția, m-a emoționat mult mai mult decât atunci când Antonio Pappano a cântat-o ca encore după concertul cu Simfonia a IX a de Dvořák. Badea a controlat astfel până la sfârșit toate sunetele ce emanau dintr-o orchestră perfect echilibrată în toate compartimentele, strunită fără nici o scăpare, împiedicată de la orice exces. Un regal.

Surpriza a venit de la ultima lucrare, Pomp and Circumstance Marches, după cum indică și numele, mai degrabă un divertisment. Doar la prima vedere, căci semnificațiile ajung până departe, la Shakespeare și Othello. Între Farewell the tranquil mind al lui Shakespeare și marșurile de pompă și circumstanță, între care există o legătură inspiratoare, e greu să te împiedici să nu-ți amintești de Ora e per sempre addio sante memorie al lui Verdi și Boito. Desigur, la Elgar nu primează nici drama și nici tragedia lui Othello, ci o ușoară ironie față de pompă și, în același timp, o asumare: a circumstanței. Iar în cazul nostru, ocazia este însăși apropierea Crăciunului. Nu mi-am imaginat niciodată că tocmai aceste marșuri ar putea fi cea mai bună alegere pentru un concert în iarna cu sărbători. Pentru că nu colindele și lerul sunt spiritul Crăciunului, ele sunt doar niște convenții abuzate mai mult sau mai puțin vinovat mereu de către media și adeseori de către artiști. Ci apropierea dintre aceștia din urmă și public. Prea puțin a contat că nu se înțelegea nimic din ce cânta corul. Dar faptul că membrii lui au intrat prin toate ușile auditoriumului, printre oameni, împărțindu-le bilețele pe care erau scrise cuvintele, ca o invitație, dacă nu pentru a cânta odată cu ei, atunci pentru a trăi împeună o clipă, asta a fost adevărata emoție. Una resimțită de ambele părți ale sălii: și de cei care o ofereau pe-a lor odată cu cea a compozitorului și de noi, cei care au primit-o, ca pe un cadou neașteptat. Așa cum se obișnuiește de fapt cu surprizele, nu? În stagiunea asta, cel puțin din punct de vedere muzical, Moș Crăciun a venit mai devreme!