Rolul titular din opera Otello de Giuseppe Verdi este considerat drept unul dintre cele mai dificile pentru un tenor, amânat în general spre finalul carierei. Tessitura joasă, aproape baritonală, forțează vocea să cânte inconfortabil de jos, în același timp intensitatea declamațiilor este extremă (Esultate! sau Si, pel ciel marmoreo guiro!), iar în alte momente lirice (duetul cu Desdemona de la finalul primului act, Già nella notte densa) sau dramatice (Dio, mi potevi scagliar), tehnica de canto este atât de pusă la grea încercare încât nu există nici un tenor care să fi interpretat perfect rolul vreodată. Lista înregistrărilor unor imense voci care s-au aruncat în vâltoarea acestui rol este lungă. Niciodată publicul n-a fost mulțumit de prestația tenorilor în acest rol. Iată, drept dovadă, un articol apărut în revista Gramophone, în numărul din luna octombrie a anului 1939.

Otello – ieri și azi

de Alan Gordon – The Gramophone, octombrie 1939

Otello, de Verdi, va fi întodeauna considerat de o mulțime de persoane, printre care și eu, drept capodopera supremă din domeniul operei. Ei bine, în mod evident toate aceste persoane sunt extrem de iritate și regretă din adâncul sufletului faptul că exact Otello este opera cu cele mai nefericite și jalnice reprezentații la Covent Garden. Mă bucur să văd că domnul Rosenthal, în cronica interesantă pe care a dedicat-o stagiunii trecute, în numărul din august al revistei „Gramophone”, este de acord cu mine afirmând că Otello a avut „cel mai mic succes dintre toate producțiile italiene” (deși eu, personal, aș merge mult mai departe și aș clasa-o drept un eșec de proporții). Rosenthal susține că motivul acestui insucces este alegerea lui Melchior pentru rolul principal: „limba în care cântă Melchior nu are nici o legătură cu italiana” și, din păcate, nici „Verdi” al lui nu este mai recognoscibil! Mă întreb câți dintre spectatorii de operă și dintre cititorii acestei reviste deplâng alături de mine distribuirea lui Melchior în Otello și simt că acesta a fost un act clasic de trădare din partea lui Covent Garden față de cel care a fost cândva compozitorul ei preferat. De asemenea, mă întreb dacă nu cumva se poate face un efort pentru a împiedica a treia apariție a lui Melchior în acest rol…

Iar acum, că mi-am descărcat sufletul, vin și vă întreb dacă în acest moment este posibil să avem un spectacol bun cu Otello. Personal, sunt forțat să admit că răspunsul este negativ. De ce? Pentru că nu cunosc nici măcar un tenor care să fie încă în forma necesară și să cânte rolul principal – cel puțin, nici un tenor care să îl cânte atât de bine încât să facă față unui spectacol în Grand Season (între cele două Războaie Mondiale, parte din stagiune în care cântau numai soliști străini – n. n.). Dintre cei cinci tenori care au cântat acest rol la Covent Garden în ultimii douăzeci de ani (cu excepția lui Melchior), doar unul – Martinelli – mai cântă operă și nici despre el nu sunt sigur că nu s-a retras după ce, acum doi ani, a apărut în stagiunea dedicată Încoronării Regelui George VI. Chiar dacă Martinelli ar fi încă activ și în ciuda faptului că îmi plac multe lucruri la felul în care cântă Otello, trebuie să recunosc că deja acum doi ani vocea lui nu mai era așa cum fusese pe vremuri, iar azi mă tem că volumul pe care îl necesită acest (cel mai exigent) rol de tenor i-ar lipsi complet.

Dintre ceilalți tenori activi cunosc doar trei care au cântat vreodată Otello: Merli, Pertile, Arthur Carron. Merli și-a depășit punctul de glorie (după ce am scris acest articol am auzit o transmisiune radio cu Otello și Merli în rolul principal – deși vocea și-a pierdut pe alocuri strălucirea, iar acutele sunt cam forțate, atât stilul de a cânta cât și interpretarea erau conforme marii tradiții, iar spectacolul a fost, în linii mari, foarte mulțumitor; poate că acesta este viitorul Otello de la Covent Garden). Pertile este foarte departe de ceea ce a fost cândva. Carron ar fi o variantă, dar, în mod inexplicabil, nu se mai aude nimic despre el. Personal, aș fi foarte interesat să îl văd pe Carron pe afișul cu Otello în stagiunea viitoare.

Penuria de tenori care să cânte Otello nu este ceva nou. În cei cincizeci și doi de ani care au trecut de la premiera operei, s-au găsit cu greu zece tenori care să încerce rolul principal și aș fi extrem de surprins dacă măcar unul dintre aceștia zece a avut vreun spectacol în care să cânte perfect. Avem de a face, de fapt, cu vechea poveste a lui „unde găsim un Don José perfect”, doar că aici problema este mai gravă. Tenorul care reușește să nu zbiere în Aria Florii și în duetul cu Micaela dezamăgește inevitabil în ultimul act. Heldentenorul care ne înfioară de plăcere în ultimul act este de obicei imposibil în Aria Florii și în scena cu Micaela. Tot așa stau lucrurile și în cazul lui Otello – în duetul de dragoste, dar și în restul operei, doar că aici dezamăgirea este și mai mare dacă tenorul nu are capacitatea vocală necesară scenelor dramatice.

Dintre tenorii faimoși care au cântat acest rol, cel care părea să posede toate atributele pentru o prestație excelentă – Jean de Reszke: înfățișare nobilă, talent artistic, capacități histrionice, capacitatea de a cânta la fel de bine atât roluri dramatice cât și roluri lirice – nu a reușit să mulțumească pe nimeni în acest rol, nici măcar pe el însuși, ca să nu mai vorbim de fanii care îl adorau. Nimic nu mă va convinge vreodată că Tamagno putea fi altfel decât vulgar în duetul cu Desdemona, sau că Marconi putea cânta atât de tare încât să se audă în    scena de ansamblu din actul III. Dintre cei pe care i-am ascultat, Zanelli se apropia cel mai tare de interpretarea perfectă, dar chiar și el rămânea fără vlagă vocală în ariile mari, iar Zenatello și Mullings nu reușeau niciodată să depășească onorabil duetul cu Desdemona. Sunt deschis să accept că Slezak era un Otello minunat, dar, cunoscând multe dintre înregistrările acestui mare artist, nu mă pot abține să mă gândesc că înclinația lui spre falsetto atunci când trebuia să cânte puțin mai sus de sol i-ar fi distrus linia vocală în duetul de dragoste. Poate că cei care suportă să asculte Otello cântat în altă limbă decât italiana au fost martorii unui spectacol perfect, cu francezul Paul Franz în rolul principal, dar nu cred că Franz a cântat în altă limbă decât franceza. Printre numele mai puțin importante care au cântat acest rol se numără Alvarez, Zerola, Fusati, Calleja și, probabil, De’Muro. Cu excepția lui Calleja, pe care nu l-am auzit niciodată, nici măcar în înregistrări, nu cred că vreunul dintre aceștia era un muzician atât de bun încât să ofere o interpretare pe deplin satisfăcătoare, chiar dacă ar fi fost un vocalist foarte bun.

În concluzie, un lucru este sigur, plin de semnificații și, fără îndoială, regretabil: singurul tenor care ar fi putut fi un Otello perfect nu a îndrăznit niciodată să cânte rolul. Mă refer la Enrico Caruso. 

 Nu știu când va găsi Covent Garden un alt Otello bun, dar sper din suflet ca și alți iubitori ai lui Verdi să mi se alăture în rugămintea călduroasă pe care să o adresăm acestei instituții – aceea de a alege să renunțe la prezentarea acestei opere minunate în loc să aducă în fața publicului deja suferind o nouă caricatură, așa cum s-a întâmplat în stagiunea trecută.

Arthur Carron (în rolul lui Tristan)

Renato Zanelli

Paul Franz

Nicola Zerola

Frank Mullings

Francesco Tamagno

Emil Marinescu

Bernardo de Muro

1939 – Aureliano Pertile

1935 – Francesco Merli

1913 – Icilio Calleja

1910 – Leo Slezak

1909 – Giovanni Zenatello

1902 – Albert Alvarez

1887 – Francesco Tamagno

1884 – Francesco Marconi

Enrico Caruso

1891 – Jean des Reszke

1938 – Giovanni Martinelli

1933 – Lauritz Mechior

Notă

Pe lângă fotografiile tenorilor amintiți de Alan Gordon am ales să-l includ pe un ilustru necunoscut pentru publicul de azi. Este vorba de tenorul român Emil Marinescu, care cânta rolul maurului în acea epocă la Teatro alla Scala, în anii ’30…