Pentru unii oameni, sfârșitul lumii este prevestit de semne inexplicabile: ploi diluviene, animale marine gigantice moarte pe plajă, decăderea totală a moravurilor etc. Nu sunt un superstițios și zâmbesc în fața acestor imagini. Apocalipsa mea începe odată cu sfârșitul civilizației din care fac parte. Iar acest sfârșit poate avea și el semnele lui prevestitoare. Cum ar fi un spectacol cu Don Giovanni de Mozart cu 17 spectatori în sala unui teatru de operă. Sau un Le nozze di Figaro cu 9 spectatori. Nu-mi pot imagina ce-o fi fost în sufletele celor de pe scenă și din fosa orchestrei, cum au supraviețuit unui asemenea moment? Și totuși, așa ceva se putea întâlni la Opera Națională Iași, la începutul secolului XXI, prin anii 2001 – 2006.

O privire în istoria operei din Iași ne arată un tablou familiar, întâlnit și la București și în alte regiuni ale țării: o elită intelectuală nu foarte numeroasă, îndrăgostită pătimaș de operă, dar fără să reușească să pună bazele unei companii permanente. În lista personalităților ieșene care depuneau aceste eforturi, desfășurate în secolul XIX, întâlnim nume care ne fac să rezonăm: tatăl poetului Vasile Alecsandri, pe care-l chema tot Vasile, Eduard Caudella – profesorul lui George Enescu (dar poate mai ales compozitorul primei opere românești, Petru Rareș – oare cum o fi sunat? a ascultat-o cineva recent?), Alexandru Flechtenmacher (cel care a compus muzica Horei Unirii), nelipsitul Matei Millo (unicul și de neuitatul interpret al Coanei Chirița) și mulți alții. Chiar dacă o companie permanentă de operă și o stagiune lirică în înțelesul actual al cuvântului nu existau pe atunci, se jucau deja operele lui Verdi (Rigoletto, Ernani, Nabucco, I lombardi), la o distanță de câțiva ani de zile de la premiera lor absolută. Dar și Norma de Bellini, în 1838, la șapte ani distanță de la creație. Arhitecții Ferdinand Fellner și Hermann Helmer, specializați în construcția de teatre în Imperiul Austro-Ungar, sunt chemați la Iași să ridice Teatrul Național de astăzi, o clădire superbă care strălucește încă din 1896. Abia în 1955 este înființată o instituție permanentă a operei. Comunismul, ce paradox!, în marșul său forțat de la început, a consolidat tradiția operei din Iași (la fel ca în București), dar tocmai efectele acestei maladii politice a secolului XX, care au lăsat urme prea adânci în mințile oamenilor, sunt de vină pentru dezolantele spectacole de la începutul anilor 2000, care adunau un pumn de spectatori în clădirea din ce în ce mai delabrată a Teatrului Național…

Am ajuns la Iași însoțindu-l pe tenorul Vasile Moldoveanu, care și-a început anul chemat aici să susțină cursuri de master class soliștilor de la operă, pentru o perioadă de aproape o lună de zile. O ocazie excelentă pentru a ne reîntâlni și pentru a face ca drumul de câteva ore bune de la București la Iași să treacă foarte repede, sporovăind despre operă, ascultând și comentând Tosca sa cu Magda Olivero din ’79, sau Manon Lescaut de la Met din 1985. Dar și un vis împlinit, acela de a împărtăși o experiență și o artă unor colegi mai tineri din România. I-am povestit că, în ultimii trei ani, la Iași s-a produs o revoluție artistică la Operă: clădirea teatrului a fost renovată și arată splendid, premierele unor producții noi, cum a fost cea cu Indiile galante de Rameau, adusă de la Opera din Paris (unde Moldoveanu a cântat de mai multe ori), au fost un electroșoc pentru publicul meloman ieșean. Dar și Troienele lui Euripide, în regia aceluiași Andrei Șerban, un alt moment care a făcut ca biletele să se epuizeze în câteva ore de la punerea în vânzare.

Într-adevăr, a doua zi am asistat la un spectacol cu Die Fledermaus într-o sală arhiplină de spectatori veniți să vadă din nou trupa de la operă, care au cântat, au dansat și au improvizat cu un entuziasm care a injectat adrenalină în producția veche de 30 de ani a operetei lui Strauss. Cristina Grigoraș (Adele) a fost plină de viață, dar și de note frumoase aruncate ca niște confetti peste public. Andrei Fermeșanu – Alfredo – a etalat, pe lângă timbrul său frumos, și o voce mult mai bună decât acum un an, când mi-a plăcut în Indiile galante, presimt un viitor frumos pentru el. Iar Cosmin Marcovici – Einsnstein – debordant în actorie și sigur vocal. Era imposibil să nu remarci însă coeziunea unei echipe de soliști foarte tineri, o gașcă nebună, dispusă să își urmeze liderul în orice proiect, oricât de nebunesc ar părea. Iar șeful acestei bande este, bineînțeles, doamna Beatrice Rancea.

În fotografii pare o prezență intimidantă, greu abordabilă, cu o ținută foarte dreaptă, așa cum sunt balerinele, îmbrăcată mereu în negru. În realitate, am întâlnit o persoană foarte comunicativă și determinată să facă mai întâi și apoi să vorbească. Când a preluat, în urma concursului, mandatul de director la Opera Națională Iași, bugetul operei era de cinci ori mai mic decât al Teatrului Național. Mai mult, cu un an înainte se restituiseră la buget vreo cinci miliarde de lei vechi, rămași necheltuiți. Drept urmare, bugetul cu care a început acest proiect al resuscitării artei lirice de la Iași era deja redus pe anul următor cu suma restituită.  E posibil ca enormitatea acestor cifre și raporturi să vă scape. Gândiți-vă însă că teatrul și opera au nevoie de resurse cu totul diferite. Fondul muzical al unei piese de teatru este de multe ori o simplă înregistrare a unui montaj, opera, în schimb, nu poate exista fără orchestră, cor și balet, înainte cu mult ca un solist să proiecteze primele note ale unei arii celebre. Asta înseamnă de la început un cost al costumelor, un cost al repetițiilor și nu în ultimul rând un cost al mărunțișurilor esențiale care țin de recuzită, partituri, reparații, instrumente sau poante pentru balerini. În plus, în toată lumea, teatrele de operă sunt mai mereu aproape de deficit, cheltuind și ultimul cent pentru a nu scădea nivelul de excelență cu care și-a obișnuit publicul, pentru că numai așa vinzi toate biletele, la prețul cel mai scump posibil.

În ultimii treizeci de ani nu mai fusese aproape nici o producție nouă. În ultimele două stagiuni au fost vreo douăsprezece. Cântăreții bătrâni și blazați au fost înlocuiți cu tineri promovați din cor, cei cu vocile cele mai promițătoare. Și îmi aduc aminte de di Stefano sau de Șaliapin, proveniți tot din cor, la începuturile lor. Dar îmi aduc aminte și de Valery Gergiev preluând conducerea Teatrului Mariinsky: Când am venit, Evgheni Oneghin se juca numai la matineu, pentru copii… M-am întrebat de multe ori de ce în România nu prea se inspiră nimeni din ce a făcut Gergiev la St. Petersburg. Dar ascultând-o pe Beatrice Rancea povestind, am realizat că, intenționat sau nu, Opera din Iași renaște într-un mod asemănător. Ba mai mult, îndrăznesc să sper că am putea avea parte de o epocă la fel de spectaculoasă precum cea a lui Rolf Liebermann de la Paris, din anii ’70, când intelectualitatea pariziană se ducea la operă pentru orice spectacol, știind dinainte că va fi ceva extraordinar și surprinzător.

Cum a fost posibil în aceste condiții să revină în România Andrei Șerban cu două dintre cele mai cunoscute producții ale sale? Beatrice Rancea îmi spune că în contextul în care au avut loc cele două premiere, așa ceva se poate face numai o dată-n viață. Bani obținuți în extremis, provocând nopți albe și crize de bulimie întregii administrații, corul împins dincolo de limite pentru a repeta două compoziții nemaiîntâlnite până atunci, plus efortul de a repeta direcția lui Andrei Șerban. Lucrul cu Andrei Șerban are trei faze: mai întâi te seduce încât ai fi în stare să-l urmezi până la capătul lumii, apoi te muncește atât de mult încât ajungi să-l urăști, pentru ca în final, când toate capătă un sens, să ajungi la singura concluzie posibilă, împărtășită de toți participanții la această experiență: Andrei Șerban e un geniu. Eram atât de hotărâtă să fac aceste spectacole, încât eram pregătită să risc orice pentru asta, fie și dacă-mi vindeam casa sau mașina. Și o văd cum spune asta cu detașare, acum a trecut, e istorie, chiar dacă una fierbinte încă de emoția aplauzelor în delir.

În octombrie, Andrei Șerban va reveni cu Italianca in Algeri de Rossini, producția de la Opera Bastille, iar în decembrie, Lucia di Lammermoor de Donizetti, poate cea mai provocatoare dintre toate creațiile regizorului român, ajunsă la al șaptelea revival la Paris.

Mă opresc pentru a recapitula puțin. Înțeleg că, la sfârșitul anului 2014, Opera Națională Iași va avea un repertoriu care va cuprinde, pe lângă decorurile premiate ale operei Aida de Verdi, nu mai puțin de trei spectacole ale căror producții sunt de la Opera Bastille. Indiile galante este o operă baroc, cine și-ar fi închipuit că se va juca stagiune după stagiune într-un teatru din România? Sunt sigur, nimeni nu și-ar fi închipuit. Troienele este mai degrabă din domeniul experimentalului, pentru că piesa de teatru din antichitate a fost pusă pe note de Liz Swados, dar este pentru prima dată când ea este cântată ca o operă, la un teatru liric. Cine și-ar fi imaginat că publicul specific de operă va reacționa la așa ceva? Sunt sigur, nimeni nu și-ar fi imaginat, deși cei care au văzut Trilogia Antică la Teatrul Național din București, acum douăzeci de ani, știau ce înseamnă catharsis-ul colectiv pe care-l provoacă un asemenea spectacol. În plus, într-o lume așa cum este cea din România, conservatoare față de regia de operă, ba chiar retrogradă uneori, mi se pare ieșit din comun faptul că la Iași vor fi nu mai puțin de patru puneri în scenă moderne, dacă nu chiar radicale (Troienele sau Lucia). Dar aici, la Iași, toate aceste proiecte par absolut normale. Iar publicul de aici, suspectat în mod greșit de un conservatorism mai accentuat decât cel al cosmopolitului București, răspunde prin prezența până la refuz în auditoriumul Teatrului Național și cu plângeri că biletele se epuizează prea repede, deși nu sunt cele mai ieftine din România. Pentru Beatrice Rancea ar putea fi momentul ca Opera Națională Iași să înceapă să se gândească serios la o clădire numai a ei, mai încăpătoare, pe măsura interesului pe care-l provoacă. Ar fi ceva!

Prima întâlnire dintre Vasile Moldoveanu și trupa de la Iași e emoționantă. Pe de-o parte, un artist care nu a avut niciodată nici cea mai mică urmă de comportament de divă, deși a avut cea mai importantă carieră dintre tenorii români, cu decada sa extraordinară de la Metropolitan Opera. De partea cealaltă, niște artiști înduioșător de tineri, la început de drum, care-l așteptau să-i învețe cum se cântă ca să ajungi să fii transmis live în toată lumea, așa cum a fost el. Nu e primul program de master class de la Iași, în primăvara anului trecut a fost aici Marina Krilovici, dintre numele cele mai sonore, dar este pentru prima dată când se țin cursuri de către un mare tenor. Și cred că soarta a ales cel mai bine această întâlnire, între oameni care se merită unii pe alții.

Ce va urma? Nu știu precis, în afara premierelor anunțate, dar știu că povestea celor de la Iași e, de multă vreme, ieșită din orice obișnuință. Și ce este cel mai important, ea continuă. Dacă și alte teatre de operă din România se vor lăsa inspirate de acest proiect…