Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Un răspuns doamnei Anca Florea


Cred că pot afirma că lansarea ediției digitale a volumului Vasile Moldoveanu – Un tenor român pe patru continente (autori Ioana Diaconescu și Alexandru Pătrașcu) a fost un succes mai ales de critică. S-au scris mai multe articole pline de apreciere din partea unor reputați muzicologi și critici muzicali (Grigore Constantinescu, Costin Popa), dar și de către confrați bloggeri (Opera Online, Lilick-Auftakt). Ieri, în cadrul blogurilor Adevărul, am avut onoarea unei recenzii semnate de muzicologul Anca Florea. De data aceasta a fost vorba de un articol destul de dur, dar pe care îl consider binevenit, este un semn de normalitate și îmi oferă ocazia de a da niște explicații suplimentare. Voi încerca să fiu cât mai succint, textul doamnei Florea, disponibil la link-ul acesta: Redescoperirea tenorului Vasile Moldoveanu, este lung (dar interesant) și merită citit, tot așa cum merită și un răspuns.

Există un resentiment care străbate întreg articolul din Adevărul, o îndoială exprimată asupra multor afirmații care s-au făcut în legătură cu tenorul Vasile Moldoveanu, dar și asupra cărții în sine. Pe scurt, este vorba de o… nici nu pot să-i spun meteahnă, atât este de larg răspândită, mai degrabă o trăsătură a societății românești din ultimii 24 de ani, numită simplu rea credință.

Prima temă majoră este cea a condamnării la moarte a tenorului, în urma refuzului acestuia de a mai reveni în țară după plecarea în Occident pentru audiții, în anul 1972. Mai mult, se sugerează că artistul ar fi fost „mai puțin civil”, dacă mă pot exprima așa. Îndoiala este firească, reaua credință rămâne fără rest, din păcate.

Într-adevăr, sentința de condamnare la moarte nu s-a găsit. Dar între „nu s-a găsit” și „nu există” este o diferență la care suntem obligați să fim atenți, măcar din educație. Un om afirmă, niciodată revendicativ, niciodată resentimentar, niciodată acuzator, că a fost condamnat la moarte și că nu dorește să discute prea mult despre acest lucru. Desigur, presa de știri din România preia această informație despre condamnare ca un titlu care vinde ziare. A nu-l crede pe Vasile Moldoveanu când afirmă că a fost condamnat la moarte înseamnă a-l judeca ignorând prezumția de nevinovăție. Suntem probabil convinși 100% numai de cazurile în care o asemenea sentință este și dusă la îndeplinire. Atunci dubiile dispar definitiv. Dar dincolo de aceste așa zise raționamente exprimate de doamna Anca Florea, sau de mine în aceste rânduri, ar trebui să căutăm totuși explicații, nu să speculăm. Este vorba de niște vremuri în care România era un stat totalitar, nicidecum un stat de drept, astfel încât nu putem să afirmăm senin: Așa ceva nu se poate!. Nu se poate? Voi da câteva argumente, în continuare.

Să ne aducem aminte de țăranii împușcați sumar la marginea satului pentru că refuzaseră colectivizarea, sau de agricultorii condamnați la ani grei de închisoare pentru că aveau recolte slabe, sub învinuirea de sabotaj (în baza decretului Nr. 183/ 30 aprilie 1949). Un adevărat război împotriva țărănimii, singurul război la care a participat Nicolae Ceaușescu, împușcând oameni cu mâna lui, la Vadu Roșca sau aiurea… Să ne amintim de miile de condamnați la închisoare pentru simple declarații politice, pentru bancuri, pentru simpla asumare a demnității umane… Să ne aducem aminte de deținuții politici împușcați între proces și recurs

Este o eroare să credem că venirea la putere a lui Ceaușescu a însemnat o relaxare, o gură de aer respirabil. A fost o restructurare, asta da, în scopul eliminării apropiaților lui Gheorghiu Dej, dar perspectiva statului asupra individului nu s-a schimbat. Revenind la „refuzul întoarcerii în țară”, trebuie să remarcăm faptul că această „infracțiune” a făcut parte între anii 1970-1973 dintr-o secțiune a Codului Penal intitulată „Infracțiuni contra securității statului”, care la articolul 157 trata subiectul „trădării prin refuzul înapoierii în țară”, ulterior fiind abrogat, scos de sub incidența „trădării de țară”. Pedeapsa generică pentru trădare era capitală. Dar este necesar să adăugăm că orice infracțiune este încadrată juridic și în funcție de circumstanțele agravante. Astfel, acest „refuz al întoarcerii” putea fi foarte ușor încărcat cu circumstanțe agravante în cazul în care subiectul era trimis în străinătate într-o misiune de reprezentare a statului comunist. Este ceea ce afirmă adresele Operei Naționale și ale ARIA către autorități. Aceasta este și explicația pentru judecarea la  Tribunalul Militar: emigrarea „ilegală” fiind încadrată juridic drept „trădare de țară”, infracțiunea ieșea de sub competența instanțelor civile. Abia în 1974 articolul 157 este abrogat și această infracțiune este detașată de aceea, mai gravă, a trădării (o noțiune, de altfel, destul de lipsită de conținut într-un stat totalitar) și prevede doar pedeapsa cu închisoare timp de maxim 7 ani, de care au „beneficiat” atâția emigranți români, în anii următori. La fel, și lui Vasile Moldoveanu îi este comutată pedeapsa în închisoare în urma reîncadrării juridice. Chiar credem așa de ușor că un proces în contumacie avea nevoie de doi ani pentru a fi judecat? Sigur că nu.

Să nu uităm însă și faptul că anumite categorii de oameni aveau un regim special în viziunea partidului unic: oamenii de știință și artiștii. Primii, din rațiuni de secret de stat, mai ales în cazul cercetătorilor (vezi cazul lui Constantin Răuță, rămas în SUA în 1973 și condamnat la moarte), cea de-a doua categorie fiind utilă propagandistic. O arie de operă cântată tulburător pe o scenă de anvergură mondială nu putea să fie asociată cu frigul, cu foamea și cu frica din România. Artiștii erau într-adevăr ținuți în colivii de aur. Cazurile de condamnare la moarte a unor artiști pentru că au fugit în străinătate nu sunt multe, dar nu e vorba numai de Vasile Moldoveanu. Un exemplu este regizorul Petrică Ionescu. Acesta afirma într-un interviu, în revista 22: Între altele, trebuie să vă spun că, în țară, pentru fuga mea am fost condamnat la moarte. Mama a consumat toți banii familiei pe avocați, douăzeci de ani, să-mi comute condamnarea. Sergiu Ștefanski, invocat de doamna Anca Florea, a avut aceeași soartă: inițial condamnat la moarte, în contumacie, apoi la 7 ani de pușcărie. Toți acești oameni au emigrat în aceeași perioadă a începutului deceniului șapte. Indiferent însă dacă aceste condamnări la moarte erau formale sau nu, un lucru este sigur: cei plecați erau înștiințați din țară, prin rude, sau din străinătate, prin agenți de influență, că acasă îi așteaptă moartea. Nu tranzacționez nicidecum cu această idee, dar pentru un exilat, aș vrea să-mi explice cineva care era diferența dintre un act formal și o informare verbală: Vezi că ești condamnat la moarte!

La un moment dat, doamna Anca Florea constată că nu sunt citate cronicile din presa comunistă de pe vremea când Vasile Moldoveanu activa în România, sugerând că nu ar fi fost nici vorbă de vreo marginalizare, ci dimpotrivă, de evidențierea unei ascensiuni a carierei sale naționale. Desigur, aceste cronici și informații sunt publicate în cartea scrisă de domnia sa. Informațiile strânse de doamna Ioana Diaconescu pentru documentarea ultimei secțiuni a volumului, cea a repertoriului tenorului, sunt extrase din chiar cartea doamnei Anca Florea, Istoria Operei Române – deceniile șase și șapte. O lucrare cu adevărat monumentală, în multe volume, de sute și sute de pagini, plină de informații adunate cu o acribie în fața căreia nu poți decât să spui: Chapeau! Îmi este imposibil, ar fi o injustiție să formulez cea mai măruntă critică asupra acestei lucrări de referință. Ceea ce lipsește din opera doamnei Florea, pe lângă un index de nume, este însă tocmai cercetarea în arhivele CNSAS. Poate că domnia sa va face și acest lucru, într-un volum separat. Merită însă observat că, spre deosebire de orice altă ramură a intelectualității românești, muzica de operă este singura care nu are nici măcar o singură carte care să conțină vreo filă de dosar din arhivele Securității. În afară, desigur, de cartea despre Vasile Moldoveanu și, recent, de un volum despre George Enescu, apărut abia în 2013. Toți scriitorii și poeții au rafturi întregi de documente declasificate, muzicienii, aproape nimic, artiștii de la operă parcă nu ar exista în arhive. Iar cazuri de coliziune cu sistemul sunt multe: Dinu Bădescu, Valentina Crețoiu, Șerban Tassian, George Georgescu, Sergiu Celibidache, Constantin Silvestri, alături de mai sus amintiții Sergiu Ștefanski, Vasile Moldoveanu, Magdalena Popa și probabil mulți alții. Nu există nimic, dar absolut nimic despre colaboratorii Securității recrutați din rândurile muzicienilor. Îmi este imposibil să cred că Opera Națională a fost scutită de această plagă. O carte de istorie a artei lirice nu este de istorie dacă omite acest capitol. Mai mult, o carte de istorie care ignoră sursele istorice ale arhivelor dar citează extensiv presa propagandistică a vremii (poate vă mai aminiți de ziarul Securității intitulat Săptămâna) riscă să devină tot propagandă. Una riguroasă. Mi-ar plăcea foarte mult dacă doamna Anca Florea ar putea lămuri această chestiune.

+ Vasile Moldoveanu ebook Cover

Recenzia din ziarul Adevărul ajunge în final și la mine: o consistentă contribuţie a melomanului Alexandru Pătraşcu, expunând păreri subiective şi… comparative referitor la Vasile Moldoveanu şi la marii tenori ai lumii, prezentări ale personajelor din operele abordate de solist, dar şi o listă a interpreţilor români care au evoluat la Metropolitan, eludând însă – cu sau fără voie – artişti de reală anvergură internaţională care ar fi meritat din plin să fie menţionaţi.

Înțeleg că am eludat – cu sau fără voie – artiști de anvergură din lista celor care au cântat la Metropolitan (nu e nici o confuzie, capitolul respectiv se referă exclusiv la acest teatru de operă). Doamna Florea nu găsește timpul sau spațiul să ne releve ce nume sonore am eludat. Desigur, lipsesc nume importante (de exemplu Cornel Stavru), dar care nu au cântat vreodată la New York.

Apoi articolul continuă cu: Şi astfel, considerând că tenorul nu este suficient cunoscut şi apreciat în ţara sa, cartea „virtuală“ alătură (sau alternează) date şi documente cu abordări emoţionale.

Așa este, tenorul nu era suficient de cunoscut în țara sa, atâta vreme cât după 1989 și până în 2010, când a apărut ediția întâi a cărții, nici un muzicolog român nu a scris mai nimic despre Vasile Moldoveanu. Nici măcar Anca Florea. Au făcut-o o poetă și un meloman, așa cum sunt prompt etichetat.

În final apare și un mic cuvânt de laudă, cu care mă mândresc foarte mult: agreabil. E adevărat, într-un context mai puțin fastuos: Deşi amalgamat, cu destule erori de date sau de nume, cu divagări, repetări şi multe elemente ce pot trezi întrebări, textul este agreabil, desigur extrem de laudativ, scopul declarat al autorilor fiind prezentarea tenorului Vasile Moldoveanu ca vedetă a vestitului Metropolitan (şi nu numai), dar şi ca victimă a regimului comunist. 

Din nou, corecția se oprește la acuze: erorile de date sau de nume nu sunt exemplificate. Cât despre acel „extrem de laudativ” ton, mi-e teamă că doamna Anca Florea nu a citit atentă monografiile confraților domniei sale, unde hiperbola este normă, exagerarea este o condiție sine qua non, iar falsul evaluărilor frizează protocronismul. Probabil știți, Orfeu era trac, deci dac și carevasăzică… român.

Și totuși, autoarea articolului are dreptate în ceea ce privește repetările. Mă bucur sincer că le-a observat și le-a semnalat. Capitolele scrise de mine în această ediție au fost inițial publicate pe acest blog sub forma unor postări. Din rațiuni de contextualizare, am scris de fiecare dată că Vasile Moldoveanu a cântat de 105 ori la Metropolitan Opera. În momentul editării cărții mi-am propus inițial să mai tai din aceste repetări. Mi-am asumat riscul să n-o fac. Motivul este simplu: cartea este accesibilă nu doar melomanilor sau specialiștilor, ci oricui, așa a fost intenționată. Mi-am propus ca aceasta să fie informația care să rămână fixată în memoria tuturor cititorilor: 105 prezențe la Met. Spre bucuria mea, toate recenziile au amintit acest număr. Scopul a fost atins. E important, chiar foarte important de știut: al doilea tenor român de la Met a adunat în total doar 17 prezențe. De la 105 la 17 este o diferență foarte mare. Dar nici despre acest al doilea tenor nu se vorbește prea mult (e vorba despre Octavian Naghiu). Cel despre care se vorbește cel mai mult este un tenor care a adunat în total doar… 5 spectacole la New York, Ludovic Spiess, un artist despre care orice român cu un minim de educație a auzit, chiar și dacă n-a fost niciodată la operă. N-aș vrea să se înțeleagă vreo clipă cum că aș minimiza meritele lui Ludovic Spiess. Nu a fost și nu va fi intenția mea să fac acest lucru. Vreau doar să evidențiez că în ciuda unei diferențe de 100 de prezențe, Vasile Moldoveanu a căpătat notorietate în România din nefericire – foarte târziu, din fericire – nu prea târziu. Și când spun notorietate, nu mă refer la micul grup de cunoscători de muzică, profesioniști sau nu, ci la majoritatea oamenilor din intelectualitatea românească. Cea care face ca lucrurile să se miște înainte.

Desigur, sunt un meloman, un plătitor de bilet și un cumpărător de artefacte culturale numite CD sau DVD. Artiștii creează emoții, iar eu le receptez și scriu despre ele. Probabil că această emotivitate a făcut să nu îndrăznesc să scriu despre muzică mai devreme. Dar la fel de mari emoții am trăit citind cărțile și articolele despre muzică ale unora dintre cei mai mari critici muzicali francezi. André Tubeuf – un profesor de filosofie, de liceu – considerat cel mai mare muzicolog francez, Pierre-Jean Rémy – diplomat – autorul unei cărți extraordinare despre Maria Callas, sau Alain Duault – un alt profesor la liceu – replica franceză (ceva mă face însă să cred că de fapt e originalul) a lui Iosif Sava, ei sunt maeștrii mei, de la care am învățat că emoția nu este o rușine, că muzica înseamnă autocunoaștere, că a scrie despre aceste lucruri este extrem de dificil, pentru că, în fond, scrii despre tine. Așa cum spunea Jean Chantavoine, cel mai puțin poet dintre toți muzicologii francezi: Cette musique vous aportera souvent la révélation de vous-mêmes, par l’expresion de sentiments trop subtils, trop délicats, trop profonds pour le langage. En sachant l’écouter, c’est vous-même que vous entendrez. Poate mai mult decât în alte producții literare sau artistice, scrisul despre muzică este un autoportret al propriei sensibilități.

Alexandru Pătrașcu
6 februarie 2014

7 comentarii la “Un răspuns doamnei Anca Florea

  1. Oprea
    Februarie 6, 2014

    Despre ce vorbim noi aici??? Pai tocmai despre „plaga” cronicarilor, aceasta Highlander-itza fara varsta, care nu prea a stiut niciodata ce inseamna sa scrie o cronica nesubiectiva. Nici macar din tagma melomanilor nu poate face parte, pentru ca ea nu iubeste nici artistii si nici muzica de vreme ce nu a reusit niciodata sa se bucure de vreuna din ele! O persoana care terfeleste pe oricine nu este in clica protejatilor ei si ai tovarasei sale (o cantareata de altfel valoroasa) nu se poate numi iubitor de muzica si arta! Poate fi cel mult un macelar al condeiului, si inca unul fara discernamant.

    Apreciază

    • Mariana
      Februarie 10, 2014

      Am citit multe dintre cronicile d.nei Florea si, de multe ori, chiar cu interes. Insa, din momentul in care intamplarea a facut ca, la cateva spectacole/concerte, sa am locul in vecinatatea dansei, am inteles ca nu ar trebui sa mai iau prea in serios respectivele cronici, iar motivul este unul dintre cele mai enervante pentru multi dintre melomani: persoanele venite pentru a socializa, conversa in timpul concertului/spectacolului. Din momentul in care a devenit evident ca d.na Florea este mai interesata de conversatiile cu prietena/vecina decat de a asculta ce se petrece pe scena, n-am mai reusit sa iau in serios cele scrise de domnia sa. Din pacate, nu este un caz singular, exemple similare se pot “culege” la mai toate evenimentele de gen, si nu ma refer la persoane comune, ci la cele aflate in pozitii publice de profesionisti si judecatori in ale muzicii.

      Apreciază

  2. despredemnitate
    Februarie 10, 2014

    Vă mulțumesc pentru comentariile și susținerea dvs. Aștept în continuare și alte reacții, indiferent de ce fel.

    Apreciază

  3. Sorin
    Februarie 13, 2014

    Din numeroasele intalniri de-a lungul anilor am ajuns demult la concluzia ca ceea ce gandeste si ceea ce scrie doamna in cauza nu sunt deloc superpozabile. Am avut de mai multe ori revelatia sa constat impresii puse pe hartie complet diferite de cele exprimate colocvial in discutii particulare. Si intamplator am avut ocazia sa ma conving de mai multe ori ca scrisese despre concerte/spectacole la care era evident ca nu fusese [anumite detalii erau complet eronate si nu ar fi avut ce sa caute daca era prezenta in sala].
    Dar, din pacate, toti cei denumiti in mod generic „critici” [nu stiu cum au devenit astfel si ce calificative au in acest sens] scriu in mod clar „politic”, laudand sau criticand in functie de interesele personale generale sau de moment.

    Apreciază

  4. Theodor Rogin
    Martie 31, 2014

    In anul 2000, cu prilejul unei vizite „de lucru” pe care am facut-o Editurii Fundatiei Culturale Romane (ICR-ul de astazi), criticul literar Daniel-Cristea Enache m-a cadorisit cu volumul „Reporter printre muzicieni”, semnat de doamna A.F. Am fost, initial, incantat de perspectiva ca ma voi pune la curent cu noutati din viata si cariera, mai ales cariera, unor personalitati din lumea artei sunetelor. Nu spun ca n-a fost, pe undeva, asa. Dar lectura a devenit rapid o veritabila cazna, textul fiind viciat de un numar INCOMENSURABIL de erori de tot soiul. Era evident, dincolo de faptul ca editura nu avusese un redactor indeajuns de competent care sa le „vina de hac”, ca principala vina ii apartinea autoarei, care o predase fara s-o mai parcurga, in prealabil. Era vorba de interviuri pe care un „negrisor” le transcrisese de pe benzile audio, fara ca „altcineva” (autoarea, in speta) sa-si ia ragazul sa reciteasca respectivele transcrieri, pentru a remedia ce-ar fi fost de remediat*. Dar daca, totusi, le-a citit si i s-au parut „perfecte”? Ce mai conta ca: „Jocurile de apa de la Vila d’Este” (Liszt) devenisera: „… de la Vila de Est”; ca „Variatiunile Goldberg” de Bach se preschimbasera in „Variatiunile LUI Goldberg”; ca numele dirijorului Colin Davis aparea scris – PE ACEEASI PAGINA – in trei moduri diferite: Collin Davis, Colin Davies si, probabil, si cel corect, facandu-l pe orice neofit sa se intrebe: care e, de fapt, cel CU ADEVARAT corect? Sunt doar trei exemple din cele cateva SUTE pe care le-as putea furniza, cu volumul in fata.
    Chiar cu riscul de a parea razbunator – doamna A.F. avand in cel putin doua randuri comportari GRATUIT-ofensatoare la adresa subsemnatului -, tot ar fi meritat sa-i consacru o cronica OBIECTIV-DEMOLATOARE. De ce n-am facut-o? De sila! Astazi, regret. Ar fi devenit – poate! – cel putin prevenitoare cu cei pe care-i numeste, de la inaltimea ei… muzicologica – „melomani”. (V-ati prins ca, de fapt, cei „din tagma” se tem de noi?)
    Dumneavoastra meritati felicitari si pentru carte (apropo, versiune imprimata nu exista?), si pentru raspunsul curajos de mai sus.

    Theodor R.

    *Voi trage – n-am incotro – spuza pe turta mea. Cu aceeasi situatie m-am confruntat la „Canta… che ti passa”, carte rezultata din transcrierea „dupa ureche” a 15 casete de convorbiri cu V.Z. Basca datele neverificate, personajele si locurile incorect identificate etc.
    De stil – nu mai vorbesc. Cand faci un interviu si il difuzezi ca atare, mai treaca-mearga, de dragul „autenticitatii”. Dar cand vrei sa-l transformi intr-o carte, il „perii” bine de tot, pentru ca „entitatile” implicate – intervievatul si intervievatorul – sa fie, pe cat posibil, INATACABILE.

    P.S. M-a surprins, din cele citite anterior, numarul mic de spectacole in care a aparut Naghiu pe scena de la MET. Din datele furnizate de el, ar fi colaborat 5 ani (!) cu faimosul teatru american. Imi vine sa dau din ce in ce mai multa crezare celor spuse mie, intr-o convorbire telefonica, tot de soprana V.Z.: ca multi cantareti romani care canta „in afara” isi „umfla” deliberat carierele.
    As fi curios sa aflu numarul aparitiilor Elenei Cernei pe scena new-yorkeza.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 31, 2014

      Lista aparițiilor la Met a artiștilor români e publicată în articolul „The American Dream”. O găsiți și pe Elena Cernei acolo.

      Apreciază

  5. nicu
    Aprilie 28, 2016

    nene patrascu.. ma gandesc sa iti fac o plangere penala…pana acum m-a oprit doar faptul ca ar fi trebuit sa iti citesc articolasele veninoase la adresa oamenilor de la ONB..dar , uite … fac un efort.. sa nu te miri, e doar un cadou de Paste, de la mine Iepurasul Nicu.Oricum o sa fii in compania celor pe care ii sustii,Dinca si Kobborg. …

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Februarie 6, 2014 de în Muzica, Nou și interesant, Uncategorized şi etichetată , , , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.439 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: