Euripide/Elisabeth Swados: TROIENELE
Pe neașteptate, într-o duminică – 09 februarie 2014, Opera Națională Iași
(Live streaming pe You Tube)
Regia: Andrei Șerban, direcție muzicală: Lucian Maxim, costume: Doina Levintza
Laura Magdalena Scripcaru (Hecuba), Cristina Tălmaciu (Elena), Andreea Chinez (Cassandra), Marinela Nicola (Andromaca), Jean-Kristof Bouton (Ahile), Lucian Dolhăscu (debut), Andrei Apreotesei, etc.

S-a terminat acum jumătate de oră. Și încă nu reușesc să-mi recapăt suflul. Acum vreo douăzeci de ani, am văzut – impropriu spus – de fapt, am trăit Trilogia Antică la Teatrul Național București. Acum aproape un an am revizitat Troienele la Opera Națională Iași, cu niște trăiri îmbogățite de vreme, dar și de ineditul translației teatrului antic, prin regie modernă, spre operă. Între cele două experiențe de viață, nu doar timpul a trecut, dar și o întreagă revoluție tehnologică, Internetul. Ceea ce fusese fixat în adâncul sufletului vreme de două decenii părea sortit să rămână numai în amintiri, niciodată relevat sub altă formă decât cea a imaginarului. Am găsit un DVD extrem de scump, la care am renunțat poate și din dorința ca amintirea să rămână acolo, singură, în deplina intimitate a subiectivității. Și mă împăcasem cu această idee, opusă dorinței nestăpânite de a revedea. De a retrăi.

Dar o transmisiune live?  Pe de o parte, era ceva nesperat, așteptat de multă vreme, până la disiparea tuturor iluziilor. Pe de altă parte, deconstructivismul unei secvențe video, pe care o poți derula la nesfârșit, pe care o poți studia, mă punea pe gânduri: ecranul reduce, distanțează, răcește orice emoție. Numai geniul îl poate traversa, de parcă n-ar exista decât ca o lentilă reducționistă și cu atât mai inutilă. Callas putea s-o facă, numai ea putea să aibă culoare într-o imagine alb-negru. O poate face și Andrei Șerban?

În anii ’70, un emigrant din țara Foamei, Frigului și a Fricii împreună cu o compozitoare hippy făceau la New York un spectacol al reinterpretării în cheie modernă a unei tragedii antice: Troienele. În 2012, la Iași, au venit amândoi, ca să facă din teatru un spectacol de operă. Să transforme cei trei „F” de mai sus într-un „fff”, în forte fortissimo-ul pe care o tragedie antică, veche de 2500 de ani, îl transmite nealterat, ca un mit fundamental, pătruns în condiția umană pentru totdeauna.

Pentru cei care nu au citit, n-au văzut, n-au ascultat încă Troienele, să reamintim că Euripide povestește soarta femeilor din Troia cucerită de ahei, batjocorite, violate, luate în sclavie, dar în același timp păstrătoare ale unei culturi superioare pe care o transmit prin ADN, ca o matrice civilizatoare, cea a elenismului clasic de mai târziu. O cultură care uimește și astăzi printr-o perfecțiune intangibilă. Andromaca devine sclava lui Ahile. Astyanax, copilul ei și al lui Hector, este ucis, ca să nu devină vreodată vreun simbol al răzbunării. Hecuba este batjocorită. Cassandra este violată de Ajax și, în fine, Elena din Troia, epitoma frumuseții, este ucisă, cu toate farmecele pe care le exercită asupra fostului ei soț, Menelaos. Escatologie în antichitate, transformată în timp, prin reinterpretări, mai ales în anii ’70, într-un mesaj anti-război care traversează timpurile.

Pentru cine a fost vreodată la un spectacol cu Troienele în regia lui Andrei Șerban, să reamintim că spectatorii sunt din start sortiți unui viol emoțional. Mânați ca niște prizonieri în mijlocul scenei, prin încălcarea cu bună știință a convențiilor teatrale care separă publicul de actori, ei se trezesc în mijlocul unor evenimente care, deși prevăzute într-un scenariu, îi copleșesc, pentru că nu au fost preveniți înainte, ei nu au participat la vreo repetiție. Iluzia scenei devine realitate. Una apăsătoare, constrângtoare, aproape violentă. Ești silit, aproape împotriva voinței tale, să asiști la un șir înfiorător de atrocități, fie ele și metaforice. În momentul în care ești eliberat și cortina se ridică, permițându-ți să te așezi pe un loc din sală, nu mai ești același om care a intrat cu o oră mai devreme în teatru. Ești deja afectat de toate cele întâmplate până atunci, sub presiunea unor emoții care se amestecă total cu propriile tale amintiri. Pentru cei de acum 20 de ani, amintirea căderii comunismului, o altă escatologie, chiar dacă una fericită, urmată de o mineriadă, avea o legătură directă cu ceea ce se petrecea în întunericul de după cortina trasă, în semiobscuritatea luminilor proiectate pe eșafoadele unde se desfășurau episoadele tragediei grecești. Și în momentul acela antichitatea dispărea. Euripide devenea brusc contemporanul tău, aproape un fel de jurnalist genial care reușea să transmită dincolo de coloanele unui articol realitatea imediată, trăită, într-un ciclu infinit peste milenii.

Pentru cei care au asistat la Opera Națională Iași la Troienele lui Șerban, Swados și Rancea, să le reamintesc că zdruncinăturii emoționale a experienței teatrale descrise mai sus i se adăuga perfecțiunea interpretării unei partituri muzicale de către un corp de profesioniști. Primitivismul unei senzații de teamă și de durere permanentă, izvorâtă din tragedie și din utilizarea unei limbi necunoscute, căpăta o dimensiune estetică imposibil de trecut cu vederea. Ritmurile, căci în primul rând muzica lui Liz Swados este dominată de ritmuri, nu au avut niciodată atâta precizie și consistență. Secvențele corale, pe cât de apăsătoare, pe atât de melodice, atenuau poate atavismul emoției, dar o completau cu o alta specifică artei lirice. Incantația cu care debutează această operă-teatru devine o simfonie cu voci, în care cele câteva alămuri de orchestră clasică fac ca bariera limbii vechi grecești să fie traversată și mai ușor. Vocile de soprană din corul care însoțește procesiunea spectatorilor eliberați spre spațiul convențional al sălii de spectacol nu fac decât să întrețină subtil senzația de exasperare, de deznădejde opusă luminii care le dezvăluie calea spre fotoliile ocupate la întâmplare, fără rezervare, pentru că orice comoditate este exclusă definitiv, din acest moment. Una este să asiști la forța de seducție a jocului unui actor, fie el și genial, cu atât mai greu de delimitat de propria lui carismă, și cu totul altceva este să vezi acțiunea dublată de vocea unui Andrei Fermeșanu, sau de a lui Jean Kristof Bouton, un Ahile cu atât mai înspăimântător, cu cât este caricaturizat. Demnitatea durerii unei Hecube capătă și mai multă noblețe atunci când este îmbrăcată, din cap până în picioare, de vocea unei soprane ca Laura Scripcaru (sau de cea a Simonei Titieanu acum un an).

Iar pentru cei care doar au văzut acum pentru prima dată, într-o premieră absolută, transmisiunea directă a spectacolului pe Internet, le voi spune că e o șansă. Ceea ce Andrei Șerban a refuzat, convenția spectator-scenă, se reinstaurează în cea telespectator-ecran. Din fericire se văd și cei norocoși, spectatorii care au avut ocazia să fie acolo, pe scenă, alături de artiști, un privilegiu, la care noi cei din fața ecranelor de calculator ar trebui să tânjim. Și emoția care traversează oceanul informațional și tehnologic al Internetului ajunge până la noi, dar numai la cei care sunt dotați cu „organul credinței”, cu suflet și cu sensibilitate capabilă să o recepteze. Nu credeam că această emoție, catharsis-ul lui Andrei Șerban, poate traversa ecranul. Poate! Eu unul am uitat să respir. Dar voi?

P.S. Link-ul nu mai funcționează. Rămâne doar amintirea…