30 de comentarii

1. Mie personal productia mi se pare urata. O estetica a uratului si a banalului pe care nu o agreez foarte tare. Nu tin neaparat sa [re]gasesc pe scena tot jegul cotidian. Regia mi s-a parut de multe ori ilogica, desi are unele idei interesante, nu neaparat si originale [mai exista cel putin o productie cu Sacrpia autoflagelant]. Relatiile dintre personaje sunt idiosincrazice si schizoide pana la a se pierde sensul unor lucruri. Cuplul Tosca-Mario pare vechi si obosit, un cuplu care a depasit orice nivel de emotie si de tandrtete, intre ei nu mai exista decat rutina si plictiseala, care il cuprinde si pe spectatorul fortat sa asisite la un lung duet fara sens [de fapt chiar doua!!!!]. Ea sta jos si-i povesteste ceva nemaipomenit-de-interesant lui care sta sus cu gandul aiurea, apoi ea pleaca, dar mai da niste ture pe sus, ca pana atunci nu avusese ocazia, vede de la distanta portretul Magdalenei pe care Sacristanul il vede abia de la o juma’de metru, dupa ce s-a invartit de vreo 3 ori in jurul lui. Poate gelozia ei e oarecum justificata gandindu-ne la plictiseala dinainte, ne gandim ca poate vrea si el sa-si mai condimenteze viata. Dar el are mai putin chef de dragoste decat o leguma la aprozar sau gata fiarta. Bizara ideea cu reciclat florile Maddonei, la care Tosca nu reactioneazafoarte coerent. Tot bizara e si statuia, un kitsch de un prost-gust incredibil in contextul montarii, comparabil doar cu bucata de statuie care falfaie la marginea decorului in actul 3. Nu e poate foarte grav ca Palazzo Farnese devine cartierul general al unui general sandinist, dar atunci putem renunta si la restul simbolurilor aluzive, care mie mi se par incongruente cu restul. Nu mai sunt creneluri, dar e o mare chestie care falfaie si se potriveste fix ca nuca in perete. Nu prea are sens nici intinsul musamalei negre in actul 3, chiar esafodul in sine e foarte dispensabil sau oricum se putea face altfel decat la modul salta-carpa,scoate-chestia,lasa-carpa. Clopotarii din actul 3 au sunat minunat [ca si restul orchestrei, de altfel, si inca o data se vede ce inseamna sa ai un DIRIJOR si nu un miscator-de-batz], dar luminile de la pupitrele lor erau vizibile in toata sala si erau destul de deranjante. Jocurile de lumini au fost sublime, dar au lipsit cu desa arsire, totul desfasurand-se sub o lumina alb-cenusie difuza si indiferenta, paraca eram intr-un bloc comunist inaine de ’89, cu becuri chioare si putine, sa facem economie de curent. Trena lunga si incomoda a Floriei era si ea din alt film – la repetitia generala a venit cu o rochie mai scurta si, din punctul meu de vedere, mult mai adecvata. Am apreciat totusi scena autoflagelarii, care, in interpretarea lui Ledesma te face sa te intrebi daca e o penitenta sau o noua placere in stil BDSM. Nu am apreciat insa tot ce s-a construit scenic in jurul lui Angelotti [singurul moment reusit a fost cautatul cheii]. Ideea cu dezbracatul cantaretilor nu ma deranjeaza in esenta, dar mi se pare una foarte riscanta – sincer nu-mi doream sa-i vad nici pe Bolos nici pe Lamatic, nu-mi doresc sa-l vad nici pe Ignat [din care am mai primit o „mostra” si prin Hausvater, in Trovatore] sau, eventual, pe Vasiliu [care altfel ar putea face Scarpia foarte bine].
   Ajungand la interpreti mi se confirma inca o data faptul ca o montare sta in picioare in primul rand prin interpretii ei. Tosca o fi o mare diva, dar cu Iano Tamar nu am vazut-o asa. E o cantareata solida, cu voce sombrata si sonora, dar cu multe probleme tehnice si cu o dictie aproape imposibila, impetuoasa dar nu supla si nuantata, cu unele accente dramatice foarte reusite, dar cu altele ratate, cantand destul sub ton; nu mi-a displacut dar nici nu a reusit sa ma incante foarte tare. Ledesma a fost, din punctul meu de vedere, cel mai bine, cu un personaj bine pus la punct scenic, bine rezolvat vocal, in ciuda unei evidente limite de volum si stralucire; sta bine, dar nici el nu „sare rampa”, dezavantajat si de valul sonor orchestral care i-a acoperit cu usurinta pe toti. Tenorul gasit in graba nu mi s-a parut o inlocuire fericita – Giordani, desi cabotin si cu manierisme ieftine, are inca o voce de calitate, pe care inregistrarile nu reusesc sa o redea corespunzator; cel venit in loc, desi are certe calitati timbrale si o dictie aproape ostentativ de clara, e declamativ si rece, cu o voce obosita si imbatranita, cu o multime de probleme tehnice, iar scenic abia prin actul 3 a aratat ca are si vagi notiuni de actorie – nu degeaba publicul i-a ignorat prima arie [la repetitie l-a ignorat total!!!]. Singurul lucru care mi-a placut a fost tocmai acela intens criticat de multi – sunetul orchestrei. Da, a fost foarte tare, dar a fost minunat, cum extrem de rar am auzit la Bucuresti, am auzit lucruri pe care rar le poti auzi chiar si in inregistrari de studio. Chiar daca nu-si menajeaza vocile, o apreciez pe Keri-Lynn pentru inteligenta muzicala, pentru faptul ca are o conceptie clara si bine construita despre muzica pe care o face, pentru modul in care stie sa lucreze cu orchestra si sa scoata cee mai bun din ea. Corzile au avut o dulceata si o rotunjime incredibile, suflatorii de alama au avut un nivel tehnic la care nu indrazneam sa visez macar, cei de lemn au fost senzationali, despre clopote am mai scris. In final am ramas cu intrebarea – la ce bun sa aduci o noua productie care nu e cu aproape nimic mai buna decat cea veche?
   Si ca o mentiune – nu stiu cum arata la origine cea veche, e mmai batrana ca mine, dar in ultimii vreo 30 de ani am vazut multe schimbari in costume si decoruri, paietele lui Liberace au aparut doar ici si colo, nu toti le aveau si nu asta mi se pare esenta lucrurilor acolo.

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   • Cel mai amuzant este acribia cu care este demolată această producție încă înainte de premieră. Asta denotă în primul rând disponibilitatea redusă a spectatorilor români de a se lăsa provocați intelectual, generic vorbind.

     Producția veche avea multe hibe, paietele lui Liberace erau doar cele mai amuzante, un highlight al prostului gust. Dar hai să ne aducem aminte ce ajunsese aceastăă producție.

     Un prim act care se desfășura printre câteva piese de butaforie din polistiren sau ghips vopsite într-un gri sinistru. Nici o imagerie a creștinismului în biserică. O pictură oribilă a Mariei Maddalena, e drept, cu doar o mică schelă în partea dreaptă a scenei. De nicăieri nu reieșea că acțiunea s-ar petrece într-o biserică și nu în vreo grădină publică la miezul nopții.
     Toate rochiile roșii ale Floriei Tosca din actul doi arătau jenant. Chiar și cea mai mare divă părea o servitoare care s-a îmbrăcat în hainele stăpânei și-și dă întâlnire cu un măscărici cu perucă și o haină care dacă nu era roasă de molii avea niște paiete de circ.
     Așa zisele creneluri din actul III păreu mai degrabă niște excremente împrăștiate pe scenă sub un cer pe care străluceau niște steluțe extrem de kitsch.

     Sigur, era o producție clasică. Și tot sigur, față de producția clasică a lui Zeffirelli reluată în fel și chip peste tot, cea de la ONB, odată cu trecerea anilor părea din ce în ce mai mult o ruină plină de praf. Din punctul meu de vedere, și dacă ar fi schimbat producția veche cu una nouă în care să fi existat două scaune și o scară pe o sccenă goală. iar cântereții ar fi fost îmbrăcați în costume de scafandri, tot era mai bine.

     Opera este asociată în mintea multor oameni cu poveștile cu prințese și cu prinți. E un reflex psihologic al copilăriei pierdute, pe care unii oameni își imaginează că o recapătă revizitând imaginarul „Poveștilor nemuritoare”. Ei bine, continuarea acestei prejudecăți nu face decât să alunge publicul din sală. Publicul nou, de care opera ca artă are nevoie.

     Mă gândesc să inițiez un proiect pentru înființarea unei stagiuni unde să se prezinte exclusiv ponoselile la care s-a renunțat la ONB, unde să cânte exclusiv cei care „ar fi trebui să fie pe scenă și nu li s-a dat această șansă” și unde spectorii să fie admiși numai pe baza unei declarații de fidelitate față de aceste „valori”: producții autohtone istorice și cântăreți exclusiv români. Eventual să nici nu se mai cânte ci să se redea în stația de amplificare vechile discuri Electrecord cu „marii noștri cântăreți care au cucerit lumea și marile scene”.

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
     • Nu „demolez” aceasta productie inainte de premiera, ci dupa ce am vazut-o. De doua ori. Mi-a ajuns pentru toata viata. Nu e cea mai urata productie vazuta de mine, nici cea mai plicticoasa sau cea mai enervanta, dar tot nu-mi place. Nu fac elogiul productiei vechi, dar nici nu ma bucura schimbarea de dragul schimbarii. Hai sa punem scafandri, ca e mai bine decat paiete!!! De gustibus….. Pana atunci exista spre referinta productia cu „Les Troyens” facuta de La Fura Des Bauls la Valencia – probabil aceea va fi o suprema incantare daca ne uitam la mesajul de mai sus.
       Observ insa o incrancenare de a contracara acid orice parere contrara, care desfiinteaza radical entuziasmul si exaltarea in fata unor lucruri de un gust cel putin indoienic.
       Pe mine insa nu ma intereseaza daca productia e noua sau e veche, daca e clasica sau moderna, daca e clasic-moderna sau modern clasica, suprarealista, impresionista, futurista sau abstracta sau mai stiu eu cum. Pur si simplu vreau sa primesc niste mesaje emotionale pozitive, sa ma stimuleze in vreun fel. Preferabil nu inspre greata-voma, desi rezist binisor. Cu alte cuvinte, exista productii bune si productii proaste, fara importanta trecerii timpului.
       Productia asta insa ma indeamna la somn – desi e o opera scurta, au fost momente in care parea interminabila. Repet, nu e cea mai rea, deci nu m-a deranjat foarte tare, dar nici nu mi-a produs cine stie ce placere.
       Iar apropos de productii vechi – ele se mentin in functie de cum sunt intretinute; sunt destule care dupa 20-30-40 de ani inca sunt superbe, iar cu adaptarea regiei la noi garnituri de interpreti raman perfect valabile. Asta se intampla insa rar si doar in acele teatre care stiu si vor sa faca acest lucru.

       ApreciazăApreciază

     • Primul comentariu făcut de dvs. nu sugera nici măcar aluziv că „nu e producția cea mai rea”. Lămâia era necesară. Se pare că a funcționat. pentru că ați început să mai nuanțați 🙂

       ApreciazăApreciază

     • Nu stiu ce e cu lamaia, dar, da, recunosc, nu e cea mai rea productie vazuta, din nefericire. Pentru ca da, se poate si mai rau. Si pe bani mult mai multi, ca acolo biletele costa mai mult in euro decat la ONB in RON. Dar asta nu schimba cu nimic situatia si nu inseamna ca ajung cumva sa o agreez vreun pic doar pentru ca s-a intamplat sa vad in alte parti niste lucruri odioase. Macar acolo publicul a avut „sange….” si le-a huiduit copios. Acest spectacol mi se pare nu atat detestabil, cat plicticos si o imensa pierdere de vreme. Iar cand or sa plece invitatii, nu va mai ramane aproape nimic. Macar acum m-am bucurat de sunetul somptuos al orchestrei pe care il aud extrem de rar; cand in locul lui Keri-Lynn o vina vina unul „de-ai nostri” s-a stricat toata lucrarea. Deci, nu am ce nuanta. Ramane cum am stabilit. Inclusiv ideea ca nu ma atrage deloc idea de schimbare doar de dragul schimbarii. As fi preferat sa se cheltuie banii pe niste voci mai calitative sau pe dirijori adevarati decat pe niste montari de rahat, care arata obosite inca de la premiera. Si daca la Rigoletto mai sunt niste gangsteri fiorosi care sa atraga tineretul bovin, la Tosca am mari dubii ca bustul hiperstenic al lui Angelotti sau pieptul dezgolit al lui Scarpia autoflagelant la Te Deum vor avea acelasi efect. Si, daca tot suntem aici, vreau sa punctez clar un lucru. Nu ma deranjeaza nuditatea sau sexualitatea si ceea ce poate fi legat de ele, dar pe o scena de opera sunt problematice. Pot fi un atu cand ai cu cine, dar reculeaza cand nu ai. Pot sustine o idee legata de contextul dramei, dar nu ar trebui sa fie principalul motiv de a veni sau a nu veni la un spectacol.

       ApreciazăApreciază

     • Mă bucur că nu faceți parte din tabăra celor care spumegă de furie când văd invitați străini la ONB.
       Comentariile care parafrazează titlurile de ziare gen „Mutu a plâns în vestiar pentru că Piți nu l-a mai băgat în teren deși îl convocase la lot” sunt suficient de multe. 🙂

       ApreciazăApreciază

2. Se pare ca nici aventura scaligera nu i-a fost de bun augur tenorului, care a fost primit cu o tacere absoluta dupa arii, singurul lui merit fiind ca a salvat spectacolul in care nu putea canta nici unul din titulari:

   http://www.operaclick.com/recensioni/teatrale/milano-teatro-alla-scala-tosca-0

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   • Așa este, Decaro n-a fost o lumină, în nici un caz.

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
3. A,da. Uitasem. Poate ca rochiile rosii [care nu erau mereu rosii, ca fiecare venea cu rochia de acasa si au fost si bordeaux si aurii si negre] din montarea veche aratau jenant. Inseamna ca a fost o mare bucurie a ochiului rochia de acum, perfect de anosta, dar cu o trena kilometrica a carei principala calitate era ca reusea sa incomodeze si sa impiedice nediscriminativ pe toata lumea. Si i-a mai dat o jucarie lui Mario in actul 3, ca se cam plictisise de avionel. In schimb putea fi o buna aparare in scena violului – putea sa-l lase sa-si faca treaba linistit, ca pana isi gasea el drum printre carpe se termina si al treilea razboi mondial.

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   • De gustibus. Mie mi-a plăcut rochia cu trenă lungă.
     Acuma, nu cred că e un subiect care merită o despicare a firului în patru.

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
     • Sigur, eu doar am jucat mingea la fileu.

       Si nu spumeg apropos de cantareti romani sau straini – la un moment dat in viata am ajuns la concluzia ca ar trebui tratati in mod egal. Ma pot bucura si de o prajitura de acasa si de una la cofetarie dar nu voi spune ca-mi place mai mult sau mai putin un rahat de import decat unul autohton.
       Ceea ce spuneam si voi repeta e ca nu mi se pare justificat sa aduci rahati din afara, eventual pe bani multi, cand ai o oferta semnificativa acasa, eventual mai ieftina. Nu mi se pare justificat nici sa platesti sume consistente pe invitati [chiar de buna calitate] pentru roluri gen Ceprano, Spoletta sau servitorul Florei, nici macar pentru Flora daca nu ai prevazut in caietul de regie o dansatoare la bara sau ceva echivalent.
       M-ar bucura sa intram si noi in circuitul numelor importante ale artei lirice, dar stim toti cat de greu e sa-i aduci, nu doar din cauza banilor, ci si din cea a agendelor deja pline pe cativa ani inainte. Poate noua miscare de trupe de la conducerea ONB sa aiba oarece efect, dar sa nu ne grabim.

       ApreciazăApreciază

     • Adusul de invitați pe roluri minuscule nu e noutate nici măcar în lumea mare. Diferența este că la Met, de exemplu, oricât de bine ar fi plătite rolurile mici unor invitați, tot nu contează într-un buget mediu de 3 milioane de $ per producție nouă.
       Dar totuși, de ce reluăam acest subiect aici, la Tosca, unde Sagrestano, Spoletta, Angelotti etc. au fost toți români?
       Apoi ideea cu artiștii străini… nu mă pot enerva atât de mult pe cât se enervează toată lumea. Un pic de competiție nu strică nimănui. Se poate privi și așa, abia soliștii noștri pot constata că se poate. Poate mâine vor fi ei în locul unui Decaro (deși nu l-aș deființa chiar așa pe tenorul italian).
       În fine și oferta de „acasă”, înseamnă de multe ori voci lirice sau lejere, mai puțin voci spinto sau dramatice, că n-au răsărit niciodată prea multe pe la noi.

       ApreciazăApreciază

4. Ideea cu artistii straini – e… mai multe. Daca vorbim de invitati pentru rolurile principale, mie mi se pare ceva normal si firesc, toate teatrele care se respecta fac asta ca sa aduca public. Si daca tot vin si vin pe bani destul de multi, ar fi bine sa fie si buni. Ceea ce, din pacate, se intampla cam rar. La Tosca macar au nimerit-o oarecum cu 2 spre 3 din 4. Ma refer in primul rand la Keri-Lynn si la Iano Tamar, care, cu toate pacatele generale, mi-au lasta o impresie global pozitiva; apoi la Ledesma, care a fost cam „subtirel” dar nu dezagreabil. Poate reuseau mai mult daca venea Giordani. In lipsa lui, inlocuitorul avea putine sanse sa convinga si, sa recunoastem, nici nu prea avea cu ce. Vocea in sine ar fi fost ok daca nu ar fi avut nenumarate probleme tehnice, subliniate si de faptul ca era nevoit sa se faca auzit peste orchestra neobisnuit de masiva. Nici scenic nu a fost ceva grozav, cu unele exceptii parea ca bazaie acolo ca o musca. La rolurile mici, intr-adevar, i-au luat pe „ai casei”, spre deosebire de Rigoletto unde s-a cheltuit enorm nu doar cu productia in sine ci si cu un numar exagerat de invitati, care mai de care mai putin adecvat. Aici au facut econonie ca se pare ca nu mai aveau destui bani, asa ca au luat cea mai ieftina productie, care fusese contestata si in Germania si la Viena atat de tare incat au fost nevoiti sa o scoata definitiv din repertoriu. Ajung sa cred ca puteau sa ia doua schele din fata si 3 carpe pictate in casa si ieseau tot acolo ca impresie, dar dadeau si mai putini bani.
   Ideea cu adus invitati pe roluri mici – da, scriu aici ca se leaga si nu mai am chef sa caut alt topic – are alte dedesubturi. La Met nu stiu cati solisti angajati permanent are teatrul, dar multi din cei ce vin pentru roluri mici au contracte importante cu agentii serioase, iar relatiile respective stau la baza jocurilor de culise din toate teatrele. Pe de alta parte, acolo nivelul e uneori atat de ridicat incat cei ce canta roluri mici sunt frecvent invitati in alte teatre sa cante rolurile principale si o fac foarte bine; desigur, nu e o regula generala, dar am vazut spectacole in care cei din rolurile mici erau incomparabil superiori starurilor care le faceau pe cele principale. Alte teatre au propriile ateliere in care se dezvolta acesti cantareti care apar intai in roluri episodice si apoi, daca fac fata, trec spre cele principale; unii raman la nivel de comprimari toata viata si nu-i deranjeaza foarte tare.
   La ONB toti au cam acelasi statut, indiferent ce canta, si iau cam acelasi salariu, ceea ce nu e ok. Nu poti sa ai rezultate notabile daca dai aceleasi salarii pentru Abigaille si pentru Anna sau pentru Violetta si pentru Annina. Din pacate, metehnele comuniste nu au disparut, doar putinele lucruri bune ale lui. Eu as prefera sa creasca pretul biletelor de cateva ori, dar sa avem posibilitatea de a vedea acasa pe cei pe care altfel nu-i vedem decat la cinema, la tv sau, cu mari eforturi, pe alte scene. Tinand cont ca o excursie operatica ma costa vreo 1500 de euro daca nu mai mult pentru vreo 5-6 spectacole, fara vreun bilet de categoria 1, cred ca as iesi mult mai ieftin daca ei ar veni la Bucuresti.

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   • Grija asta față de banii ONB mă distrează la culme. Ce înseamnă „s-a cheltuit enorm”? În raport cu ce? Cât exact s-a cheltuit?

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
   • Așa, și? Moșuc n-a fost major fail. Sunne a fost. Nu înțeleg listarea unui pomenlnic de nemulțumiri, din care jumate sunt false (cel puțin) cu scopul de a declara mioritic fatalist că nu se poate face nimic. Cine ar putea face ceva, atunci? Un nume, vă rog. Un nume. Și ce să facă altfel, ziceți o idee, măcar una.

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
   • Da, e un exemplu bun Opera Iași. Chiar foarte bun. Dar care e problema cu Magdal? E român, e bun, a cântat la ENO …

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
   • Păi nu erau tenorii naționali de preferat?

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
5. Apropos de „cine tine cont” – o sa ai surpriza sa afli ca sunt foarte multi cei ce citesc aceste forumuri si bloguri, chiar daca nu se „exprima artistic” pe ele. De aceea e important sa se scrie si cat mai mult, sa se spuna lucrurilor pe nume, pentru ca la un moment dat cineva va tine cont macar de unele din ele.
   Apropos de cifre – nu am cifre exacte, dar din ceea ce mi-a fost dat sa aud Rigoletto a costat cam cat o casa. In centrul Bucurestiului. E posibil sa se fi facut printr-un proiect – e si asta o metoda de a face rost de bani si nu tocmai rea. Doar ca rezultatul nu mi s-a parut unul pe masura cheltuielii. La Tosca in schimb cifrele au fost mult diferite si au luat ceea ce era mai ieftin din ceea ce exista in oferta. Nici asta nu mi s-a parut o idee stralucita, de ce sa importam o productie hai-sa-zicem controversata, cand se putea [vezi exemplul Iasului daca tot veni vorba] face una noua in care puteau fi angrenate tinere talente care ar fi avut ocazia sa incerce sa spuna ceva?
   Nu sunt neaparat adeptul exclusiv al folosirii resurselor locale sau al importurilor, sunt mai degraba adeptul „optimizarii resurselor”. Stim foarte bine ca ONB are resurse limitate, ca institutie bugetara intr-o tara unde banii circula mai mult in econonmia subterana decat in cea vizibila nu are cum sa fie bogata, mai ales ca nici cei care aloca aceste bugete nu par excesiv de preocupati de viata culturala a tarii. Din acest motiv nici nu-mi pun niste sperante exagerate intr-o schimbare majora la ONB. In plus, unele lucruri cer si timp si efort pentru a se putea realiza si mi se pare prematur si nerealist sa ceri unei conduceri de un an si ceva sa faca minunile lui Isus de acum 2000 de ani.
   Desigur ca si eu as vrea sa avem o opera care sa se ridice la nivelor celor din Paris sau Viena, dar ce bugete au ele? ONP primeste in fiecare an circa 50-60 mil. euro doar din subventii; WSO primeste cam 100, iar bugetul ei anual il depaseste pe cel al armatei. In plus, cu sali mari si preturi grase la bilete, mai aduna ceva si de acolo. ONB nu va putea sa ajunga la acest nivel nici in 50 de ani; in plus, nici nu ar putea obtine fonduri consistente din bilete, pe de o parte datorita dimensiunilor reduse [nu prea se compara 900 de locuri cu 2000-2200], pe de alta parte nici nu cred ca ar putea vinde zi de zi bilete de 200 euro pentru jumatae de sala si de 30-150 pentru restul, chiar in situatia de a aduce staruri internationale. Apare si problema de imagine. Asa cum s-a zis mai sus – cine e ONB? Dupa 50 de ani in care comunistii ne-au scos din circuitul international si alti 25 de degringolada in care, in loc sa se redreseze, a cazut tot mai mult, e cam greu sa revii si sa poti aduce artisti de oarece calibru. Si, da, e adevarat, Angie a spus-o si in public si in privat ca ea nu are ce sa caute pe scena ONB in contextul actual – ea confirma o stare de fapt. Nu sunt nici pesimist nici fatalist, dar nici nu ma imbat cu apa rece. Stiu insa si faptul ca, daca se vrea, se pot face multe si cu resurse putine, fie ele locale sau de import.
   Revenind insa la Tosca – eu unul nu m-as duce a doua oara decat pentru o echipa interpretativa cu adevarat interesanta, iar asa ceva e putin probabil sa mai avem curand.

   ApreciazăApreciat de 1 persoană

   Răspunde
   • O casă în centrul Bucureștiului poate să coste de la oricât la oricât. Nu iau apărarea nimănui.
     Opera din Viena are o subvenție de la stat de 54 milioane de Euro anual. Cel puțin așa declara directorul Dominique Meyer într-un interviu recent din revista Classica.
     Vânzările de bilete sunt foarte importante, aducând un venit de cca. 33 milioane de eur. Dar de reținut, asta se întâmplă la Viena, unde sunt 300 de spectacole /an cu un grad de umplere al teatrului de peste 99% (și vorbim de cele 2200-2400 de locuri câte or avea)
     Opera de Paris primește 120 milioane de EUR…
     E clar că ONB nu poate fi nici Viena și nici Paris. Eu ținteam un Grand Theatre de Geneve.

     P.S. Nu înțeleg exact chestia cu „Comuniștii care au scos di circuitul internațional ONB, vreme de 50 de ani”. Păi nu toate nostalgiile se preling dulceag tocmai peste generația de artiști din vremea comunismului? Starurile comuniste de la ONB sunt apreciate și azi, cu și mai mare lipsă de măsură decât atunci.

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
6. „Nu înțeleg exact chestia cu “Comuniștii care au scos di circuitul internațional ONB, vreme de 50 de ani”. Păi nu toate nostalgiile se preling dulceag tocmai peste generația de artiști din vremea comunismului? Starurile comuniste de la ONB sunt apreciate și azi, cu și mai mare lipsă de măsură decât atunci. ”
   Lasa ca ai inteles foarte bine, nu mai denatura discutia si nu te mai intoarce a fetisurile/obsesiile omniprezente. Una e sa ai unul-doi solisti care ajung sa faca o cariera internationala importanta, si nu despre ei era vorba, si alta e institutia operei si felul in care e privita din afara. Politica de izolare in care schimburile se faceau doar cu tarile din CEFTA [si nici atunci nu ajungeau artisti cu mare clasa decat foarte rar] se razbuna acum. Ca sa fii in circuitul international e nevoie sa fii permanent in contact cu lumea muzicala, reprezentata mai ales de agenti si de directori de institutii – nu prea imi amintesc sa fi reusit cineva treaba asta in ultimii 50-60 de ani. Nici macar actuala conducere nu reuseste asta decat intr-o foarte mica masura si stiu asta din surse foarte sigure. De fapt nici macar nu inteleg bine ce intentii are actuala echipa manageriala, dincolo de reabilitarea Operei in sens pur fizic, printr-o renovare anuntata de mai mult timp si care, se pare, a fost in sfarsit lansata.
   Problema e ca, cel putin in epoca actuala, nu poti sa te dezvolti si sa ajungi la un inalt nivel artistic, nici ca artist si nici ca institutie, fara sa ai permanent schimburi de informatie cu altii. Un artist are nevie sa circule sa intre in contact cu alti artisti [cantareti, dirijori, regizori, corepetitori, etc.], iar o institutie are nevoie sa aduca mereu material proaspat.
   Acum vreo 30 de ani mergeam la opera de multe ori pentru ca pur si simplu nu aveam ce face. Ma hotaram cu cateva minute inainte de inceperea spectacolului, ajungeam la limita si luam cele mai ieftine bilete, ca oricum sala era mai mult goala. Intram si petreceam o seara mai buna sau mai putin, oricum acolo nu se intrerupea curentul si era si mai cald iarna decat in casa – opera era unul din putinele locuri in care nu inghetai in sala in timpul spectacolelor, spre deosebire de artisti, care cantau in conditii groaznice [pe scena era cumplit de frig si curent, imi amintesc si acum o Traviata in care doamnele aveau rochii cu umerii goi si venisera cu capele blana, dar s-au straduit sa duca spectacolul pana la capat fara incidente]. Vremurile acelea au apus de mult. Nu ca in opera ar fi conditii mult mai bune pentru solisti [mi s-a povestit ca la spectacolul de Nabucco cu Anda Bogza era la fel de frig pe scena ca afara, daca nu mai rau, ca era si curent pe deasupra], dar publicul de azi are alte preocupari si alte exigente. Nu mai fugim de acasa ca nu avem ce face, sunt peste 180 de programe la tv, e imposibil sa nu gasesti nimic sa te tenteze; sunt sute de posturi de radio; s-a inventat internetul unde gasesti si radio, si youtube si alte siteuri pline de muzica si de alte tentatii; nu mai ai restrictii in a pleca in alte tari unde poti vedea pe viu artisti despre care inainte doar auzeai din presa; a aparut si este disponibila uneori la preturi modice sau chiar gratis o discografie uriasa, din care nu lipseste aproape nici un titlu. Iar comparatiile sunt inerente, nu-i mai comparam pe ai nostri cu ai nostri ci pe toti cei de acum cu cei din trecut si viceversa. Ca sa atragi publicul in sala de spectacol trebuie sa oferi foarte mult, mai ales ca si preturile biletelor au crescut raportat la venituri – acum 30 de ani cel mai scump bilet era vreo 25 de lei, iar salariile de 2-3000 erau ceva obisnuit; azi un bilet de top costa 200, dar salariile de 2-3000 de lei nu sunt chiar la indemana oricui. Si stiu ca exista si oameni cu foarte multi bani, dar pe ei cu ce ii aduci la opera?

   Bugetele teatrelor mari s-au mai schimbat intre timp – presupun ca la Viena au mai scazut subventiile, ma indoiesc insa ca au crescut la Paris mai ales in perioada crizei, cand toate teatrele europene au urlat ca le-au fost taiate subventiile. Nu asta e insa important. Ceea ce ar putea insa sa vada conducerea ONB este cum teatre de mici dimensiuni o duc foarte bine si reusesc sa faca sali pline permanent, cu invitati de calitate si cu bugete bine administrate. E adevarat, acolo lumea o duce mai bine financiar, dar si pentru ei e un efort sa dea 100-200-300 de euro pe un bilet. Nu rareori insa spectacolele lor sunt o atractie turistica si asta conteaza enorm. Geneva e un exemplu. Eu mai dau unul: Zurich – opera de acolo nu e mai mare decat ONB, dar reuseste sa umple sala cu niste preturi absolut uriase la bilete [pe langa ei operele din Paris sau Viena sunt la mare chilipir], dar si cu niste spectacole de inalt nivel. Desigur, nu compar Elvetia cu Romania, dar, ca atractie turistica mie personal mi se pare ca Romania ar putea oferi mult mai mult.

   Iar apropos de reintrarea in circuit – hai sa facem o paralela. Ia ca exemplu festivalul Enescu, care oricum a fost privit cu mult mai mult interes intotdeauna, dar care ajunsese jalnic spre finalul anilor ’80. A fost nevoie de mai mult de 10 ani si de eforturi sustinute, pe de o parte de catre Artexim [institutia care-l adiministreaza], pe de alta parte lobby-ul facut de cateva personalitati importante, din care poate cel mai „greu” a fost Ioan Holender. Nu vreau sa-i aduc osanale si nu-mi este deloc simpatic, nu-mi place ce a facut in mai multe editii de festival, nici faptul ca a desfiintat concursul de canto, dar nu pot sa neg faptul ca fara interventia lui permanenta nu am fi ajuns sa fim recunoscuti international ca avand un festival major din toate punctele de vedere. Eforturi similare ar trebui sa faca toate insitutiile de cultura din tara, mai ales cele din prima linie, cum sunt ONB, ONR sau Filarmonica. Dar ele s-au multumit cu progrese mici si s-au complacut in situatia in care erau, s-au consolidat micile clici cu interese meschine si nu a avut loc aproape nici un progres. Doar ici si colo, cate o floricica mica, dar nu cat sa se faca primavara.

   Si hai sa revenim la Tosca. Nu mi se pare ca ar aduce vreun aer de primavara. E doar o schimbare de dragul schimbarii, dar e ca si cum as arunca o camasa veche, cam ponosita, de care m-am plictisit, apoi as lua una noua, dar urata si care ma strange si mi-e incomoda. Nu vad castigul. Acum am avut, de bine de rau, un pachet de invitati cu care s-a incercat, impreuna cu o parte din angajatii casei, sa se faca un spectacol de echipa si care chiar a reusit intr-o oarecare masura, pentru ca totusi muzical a fost peste aspectul vizual. Dar ce facem daca se revine la vechile obiceiuri si se va da un spectacol la o luna-doua, repetat in pripa pe ultimii metri, dirijat ca vai de lume de vreunul „d-ai nostri” si cantat si jucat tot ca vai de lume tot asa? Ce mai ramane din nemaipomenita montare? Nici nu vreau sa ma gandesc.Camasa cea noua era macar scoasa proaspat din pachet si, cu toate cutele, arata cat de cat rezonabil. Ia sa vedem cum arata dupa purtare, spalata si cam necalcata. Va fi la fel sau chiar mai rau decat cea veche.

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   • Două chestii:
     1. Acum nu se mai joacă cu sala mai mult goală, în ciuda tentațiilor de acasă. Or mai fi și rateuri de public, dar mi se pare că lumea vine, mai ales la spectacolele noi.

     2. Tosca. Din câte știu se va mai juca la toamnă cu o (în sfârșit – pentru unii) distribuție „națională”. Primadonă națională, primadon național, bariton naționla ba chiar și cu partițiune și dirijor naționale. Să vedem, nu mi se pare din asta că se va juca la întâmplare, toată ziua bună ziua.

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
     • 1. Acum 30 de ani erau 6-8 spectacole pe saptamana [aveau doar luni liber, iar sambata si duminica erau si matinee], acum sunt 1-2 sau chiar mai putine. Si nu vine lumea la orice, sunt 2-3 titluri la care vezi ceva mai mult de jumatate de sala plina. La cele noi e curiozitate. Dar stii vorba artificierilor: o data in viata poti face orice greseala.
       2. Sa se joace. Pe mine nu ma mai intereseaza. Mai ales cu „nationalii”. Nici nu-ti imaginezi cu cata nerabdare astept s-o vad pe Coana Mitza plimband 3 metri de trena, pe Piticul Carpatilor infasat in ea si pe Marele Alb dezvelindu-si „pieptul de arama”!!!!!!! Sau pe vreun purtator national de batz care sa-mi readuca in plan sonor tsunami-ul din Japonia [ca tot la fel o sa sune]. Asa pot sa iau o pauza [stagiunea trecuta am luat una de vreo 3 luni si nu a fost singura] si sa-mi consum timpul cu lucruri interesante. Nu sunt obligat sa semnez condica de prezenta la ONB, nici sa „adun puncte”, iar banii mei pot foarte bine sa mearga spre alte directii.

       ApreciazăApreciază

7. […] de minimalism este și mai mare decât la premieră, din cauză că artiștii care au cântat sâmbătă au renunțat la o mare parte dintre […]

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
8. […] care se pretind cunoscători în ale operei nu comentează nimic, deși se plâng la nesfârșit de noua Tosca de la ONB. În aceste condiții, producția lui Nicky Wolcz de la Iași e mult, mult mai […]

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
9. […] 10. Giacomo Puccini: Tosca – Opera Națională București iunie 2014; Regia: Alfred Kirchner, scenografia: Karl Kneidl Iano Tamar, invitată (Tosca), Lorenzo Decaro, invitat (Cavaradossi), Luis Ledesma, invitat (Scarpia), Mihnea Lamatic (Angelotti), Horia Sandu (sacristanul), Lucian Corchiș (Spoletta), Vasile Chișiu (Sciarone), Dan Indricău (temnicerul), Victoria Radu (păstorul) Orchestra și Corul Operei Naționale București; Dirijor: Keri-Lynn Wilson […]

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
10. […] Barlow) din sezonul trecut și recentelor producții cu Otello (Vera Nemirova) și Tosca (Alfred […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde
11. […] de mândrie și demonstrează că reproșurile care s-au făcut ideii de închiriere de producție (Tosca) sunt […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde
12. […] la cu totul alte proporții: producția din anii ’50, delabrată în ultimul hal, a fost înlocuită în 2014 cu una împrumutată de la Viena, care, deși interesantă, n-a plăcut publicului și de atunci a […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde
13. […] decât acum 60 de ani. Deși contestată vehement de critică și de spectatorii conservatori, producția din 2014 a lui Alfred Kirchner, împrumutată de la Viena, avea mai multe de spus, chiar dacă nu pe placul […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde
14. […] în context, cu surplusul  inevitabil de patetism. În ultimii ani, doar Cellia Costea și Iano Tamar au mai livrat un personaj atât de frumos, deși, per ansamblu, performanța Iuliei Isaev a fost […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.