Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

„Prima la musica“ cu Iulia Isaev în Tosca la ONB


într-o Sâmbătă, 4 Mai, la Opera Națională București
Giacomo Puccini: Tosca
Regie, decor, costume și light design: Mario De Carlo
Iulia Isaev (Tosca), Mikheil Sheshaberidze (Cavaradossi), Cătălin Țoropoc (Scarpia), Vasile Chișiu (Angelotti), Ion Dimieru (sacristanul), Valentin Racoveanu (Spoletta), Dan Indricău (Sciarrone), Filip Panait (temnicerul), Andreea Novac (păstorul)
Orchestra, Corul Operei Naționale și Corul de Copii (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: Alberto Veronesi

Cu vreo zece zile înainte de premiera noii producții de Tosca de la Opera Națională, Iulia Isaev debuta neașteptat la New York în rolul titular, înlocuind-o pe Jennifer Rowley, indisponibilă pentru o seară. O prezență care n-a trecut neobservată, soprana de la București a fost primită bine și de public și de criticii americani, toate cronicile fiind pozitive. Drept urmare, acest debut a ridicat interesul pentru premiera românească și toți am început să căutăm prin calendarul de spectacole ONB pentru data când Isaev va cânta și la București: 4 Mai.

A fost, de la mare distanță, cel mai bun spectacol al acestei serii de Tosca. Într-o măsură datorită rutinării producției, aflată la a patra reprezentație (un argument decisiv în favoarea înlocuirii sistemului actual de programare „de repertoriu”), dar și pentru că, în afară de o distribuție mai bună, în fosă s-a aflat Alberto Veronesi, un dirijor cu mare experiență, director muzical al Festivalului de la Torre del Lago și al Opera Orchestra of New York, cu o discografie consistentă în fach-ul verist. Nu un star al marilor teatre (nici o prezență la Met, Viena, sau Covent Garden, doar câteva concerte la Scala), ci un „meseriaș”, genul acela de direttore d’orchestra italian care dirijează fără partitură, cu pasiune și rigoare, atent la tot spectacolul muzical.

În aceste condiții, aseară a fost o reprezentație din categoria prima la musica, producția lui Mario De Carlo, cu tot provincialismul ei kitsch, trecând în planul secund, pasabilă și anonimă.

Iulia Isaev

Iulia Isaev a adus pe scenă farmecul aparte al unei voci de soprană lirică într-un rol cu multe accente spinto: un timbru uluitor de egal pe toată întinderea vocii, fără nici o intenție de a tăia prin sunetul orchestrei, ci profitând de muzicalitate și instinct dramatic dublat de inteligență. Cu alte cuvinte, profesionalism la un nivel pe care foarte puțini artiști îl ating în România. Încă de la duetul cu Mario din primul act, această Floria Tosca a avut consistență și coerență muzicală, cursivitatea întregului moment fiind exemplară. Latura dramatică din actul al doilea a fost bine servită, în același cadru estetic (ce mult mi-a plăcut cum gravele din sogghigno di demone! au rămas legate de corpul principal al vocii!), iar Vissi d’arte a curs natural, rămânând în context, cu surplusul  inevitabil de patetism. În ultimii ani, doar Cellia Costea și Iano Tamar au mai livrat un personaj atât de frumos, deși, per ansamblu, performanța Iuliei Isaev a fost mai unitară. Am fost atent însă și la registrul acut al sopranei, foarte sigur, încheind seara cu un Avanti a Dio! perfect, de o intensitate care-ți dădea fiori reci.

Mikheil Sheshaberidze a fost nu atât un Mario Cavaradossi, cât un tenor obsedat să-și etaleze squillo-ul din registrul acut. Truculent ca personaj, dar penetrant ca voce, a făcut o impresie puternică publicului, chiar dacă Vittoria! Vittoria a fost sub ton, un tenor zgomotos și deseori brutal, cu pianissimi în care încerca fără să reușească să-l imite pe Jonas Kaufmann, dar un tenor adevărat, fără teamă, mușcând din sonoritățile forte cu aplomb, Sheshaberidze a avut meritul de a fi un partener stimulant pentru Isaev, toate duetele având o încărcătură emoțională adecvată.

Cătălin Țoropoc s-a auzit mult mai bine sub direcția lui Veronesi, dar asta a făcut și mai evidentă constatarea că Scarpia este un rol încă prea mare pentru vocea lui. Sigur, timbrul său de bariton liric este superb, dar rolul cere o voce de cu totul altă prestanță, cu momente (Va, Tosca sau ordinele lătrate din al doilea act: Ma fatelo tacere! sau Più forte! Più forte!…/ Parlate! în care un spectator ar trebui să aibă senzația că se crapă scena sub cântăreț) care au rămas în urma dramei, destul de banale.

În fine, revin la celălalt mare atu al serii după Isaev, acest Alberto Veronesi, care a condus ostilitățile din fosă favorizând sunetele în forță, dar reușind miraculos să nu acopere nici o voce de pe scenă (a făcut-o doar corul, în scena Te Deum-ului). Sigur, există niște limite ale orchestrei ONB, mereu ascunsă într-o fosă coborâtă prea mult, într-o sală cu reverberație redusă, ceea ce omoară cu totul poezia), dar asta nu l-a împiedicat pe Veronesi să găsească alte modalități de a rămâne antrenant și provocator, de exemplu ritmul de pavană aproape dansantă al suflătorilor din ultimul act (la Liberi!/ Liberi!/Via pel mar!), seducător pur și simplu. Veronesi a avut un discurs muzical fără greșeli, cu multe momente excelente, chiar dacă nu de mare inspirație, însă performanța sa de aseară repune pe tapet problema absenței unui director muzical adevărat la ONB, un rol cu care se tot fac experimente dezamăgitoare de ani de zile.

Pentru cei care au ratat acest spectacol: o puteți întâlni pe Iulia Isaev în Tosca pe 5 Iunie, la ONB.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: