Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Concertul lui Marcello Giordani: Pianissimo pe vârful unui val


17 iunie, într-o marți, la Opera Națională București
Concert Extraordinar ”Marcello Giordani și invitații săi”
Orchestra Operei Naționale București, dirijor Iurie Florea

Noua Tosca de la ONB a fost planificată să aibe o distribuție internațională de mare anvergură. Soprana Iano Tamar, care a cântat rolul Floriei Tosca, trebuia să-l aibă ca partener pe Marcello Giordani, în rolul lui Mario Cavaradossi, dar, din păcate, tenorul nu a mai putut veni, acuzând o răceală, care-i afecta vocea. Într-un mod greu de explicat altfel decât prin șovinism și prin clacă de teatru, această producție a operei lui Puccini nu a fost întâmpinată cu simpatie, măcar pentru prestigiul internațional al celor doi artiști, ci cu o serie de comentarii care au trecut ușor dincolo de orice limite ale decenței. Dar România nu suferă recent de lipsa măsurii, discursul extrem este același din politică. Foarte probabil că, dacă două din cele trei personaje principale ale Toscăi ar fi fost distribuite unor artiști români, ne-am fi plecat privirile în fața unui triumfalism la fel de exagerat precum au fost contestările.

În fine, Marcello Giordani a venit și a susținut un master class la ONB și un concert care fusese și el programat. Tenorul sicilian nu s-a aflat nici măcar pe 17 iunie în cea mai bună formă posibilă, dar a compensat foarte elegant prin invitarea alături de el, pe afișul concertului și pe scenă, a elevilor săi de la master class. Mădălina Stan, Emanuela Pascu, Karina Flores, Maria Jinga, Marta Sandu, Cătălin Țoropoc și Andreea Novac au cântat câte o arie mai mult sau mai puțin bine pe aceeași scenă cu un mare tenor. Sper să fi fost inspirați de personalitatea lui. Un artist care uneori nu trece cu brio examenul camerei de filmat, dar care aseară a demonstrat o carismă greu de anticipat.

Concertul a început cu uvertura operei Carmen de Bizet, un hit, un evergreen. Din fosa operei au urcat pe scenă membrii unei orchestre sindicale, orbiți de reflectoare, privind timizi spre public, expuși judecății. Am avut ocazia să văd în sfârșit cine este cornistul care m-a enervat de atâtea ori cu sunetele lui aiurea, da, cel care dincolo de enervare ne făcea să râdem jenați când o lua pe arătură în uvertura Bărbierului sau în scena scrisorii Tatianei. Teatrele mari din lume organizează concerte simfonice, de obicei la matineu, în weekend, tocmai pentru a preveni rutina instrumentiștilor, pentru a-i ține în contact cu publicul, pentru a-i motiva artistic. E necesar un demers similar și la ONB, deși ceva mă face să cred că nu e o problemă de management, ci mai degrabă de refuzul orchestrei de a se confrunta cu propriile slăbiciuni. E momentul să privim adevărul în față: cu toate convențiile teatrale, cu toate cabotinajele operistice, și în fosă trebuie să cânte o falangă profesionistă, nu un taraf. Iar aseară au greșit din nou. Și cornul, doar ne-am obișnuit, dar și rutina lor au făcut ca duetul lui Giordani și Isaev din primul act al operei Tosca să se desincronizeze, la un pas de catastrofă (citește: să se oprească).

Marcello Giordani

Marcello Giordani

Ajungând la acest duet din Tosca am resimțit și primul regret. Ce spectacol ar fi ieșit dacă ar fi cântat Giordani! Am avut partea aseară și de un E lucevan le stelle în care s-a simțit foarte clar ce înseamnă un tenor de calibru. Puccini a scris muzica aceea extraordinară folosind o tehnică specială: fraza muzicală, la un loc cu versurile care au o semnificație dramatică este subliniată de o orchestră care cântă odată cu solistul aceleași note. E o subliniere puternică, de marker, nu un acompaniament cu sunetele intercalate cu cele ale vocalistului. Nu e deloc ușor să cânți foarte tare și să arăți latura sensibilă a personajului sau a contextului dramatic. Giordani a avut loc să fileze sunete, să cânte suav și să se audă distinct cu o orchestră în efectiv complet chiar pe scenă, alături de el. Asta înseamnă ceea ce numesc francezii drept bête de scène: Să poți cânta pianissimo călărind un val sonor instrumental.

Giordani a mai cântat È la solita storia del pastore, superb, Parle-moi de ma mère! (alături de Irina Baianț) și duetul Tecco io sto! (cu soprana Karina Flores). Dar cel mai frumos moment a fost Vesti la giubba, din Pagliacci. Rolul lui Canio este de temut, foarte dramatic,  întunecat, grav, într-o luptă continuă cu orchestrația lui Leoncavallo, azi e din ce în ce mai greu de găsit în vreun repertoriu. Și aici s-a văzut cât se poate de limpede ce a înseamnat întâlnirea de aseară: în cele trei minute și jumătate cât durează aria asta atât de celebră, un mare artist a transmis emoție într-o cantitate uriașă, electrizând, amuțind sala, supunând-o, cucerind, triumfând. M-am întâlnit aseară cu o voce care nu era perfectă. Dar am avut privilegiul de a primi un timbru frumos, un ton nostalgic, tipic italian, o dicție perfectă, un legato de vis, și niște acute penetrante de o forță uluitoare, fără nici o asperitate. Iar când a răsunat ultimul Vincero! din Nessun dorma, sala s-a umplut de lumina unei voci, pe care o așteptam de multă vreme.

Mai multe nu sunt de spus, decât să vă ofer autograful lui Marcello Giordani pentru cititorii acestui blog. Pentru cei care au fost la concert, sper să le fi redeșteptat o amintire frumoasă. Pentru cei care nu au fost, sper să îi stârnesc să-l vadă data viitoare. Iar eu sper să existe „data viitoare”. 🙂

Autograf Marcello Giordani

23 comentarii la “Concertul lui Marcello Giordani: Pianissimo pe vârful unui val

  1. Mariana D
    Iunie 18, 2014

    Intr-adevar, acel vincerò’ a fost ravasitor, nici nu stiu cand mi-au tasnit lacrimile. Chiar si acum, citind randurile dvs. , imi revin si emotiile si lacrimile.
    (cand mi-am luat „portia” de autograf, am simtit dorinta acuta de a-i multumi pentru emotia starnita si, cu ultimele puteri , am facut-o, gatuita si coplesita, dar am facut-o!)

    Apreciat de 1 persoană

  2. Andrei
    Iunie 18, 2014

    Nu-mi dau seama daca am fost la aceleasi concert. Nu cred ca am auzit vreodata un tenor pe viu care sa se chinuie cat s-a chinuit Giordani aseara, ma mir ca a supravietuit pana la final. E incredibil de obosita vocea. Raguseala a fost omniprezenta in grav si mediu iar tot timpul se simtea un efort imens in productia vocii. Ba canta drept in acut si pasaj ba vibra foarte lent spre bataie. Concertul de aseara ar fi trebuit sa se numeasca Moartea unei voci. Pacat, are doar 50 de ani iar ascultand inregistrarile de prin 93 e parca alta voce.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Iunie 18, 2014

      Cam unfair comentariul. M-aș duce la operă zilnic dacă ar cânta voci obosite ca aceasta. Dar nu e cazul.

      Apreciază

      • Andrei
        Iunie 18, 2014

        https://www.youtube.com/watch?v=7ZaE7bSJLkM Diferenta intre o voce obosita la 40 de ani si una inca tanara la 62 de ani. Aseara Giordani a fost de 10 ori mai rau decat pe inregistrarea asta.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Iunie 18, 2014

        Înțeleg de aici că de fapt Giordani nu v-a plăcut de fapt niciodată. Asta nu e nici o problemă, e o chestiune de preferințe. În 10 ani vocea se schimbă. Dacă nici în urmă cu 10 ani nu vă plăcea, atunci nu prea înțeleg ce așteptări mai aveați ieri . De ce ați mai fost la concert?

        Apreciază

    • Mariana D
      Iunie 19, 2014

      Sigur am fost la acelasi concert, doar ca la mine, emotia simtita la acel „vincerò” (recunosc ca este primul pe care l-am auzit pe viu) a facut sa nu mai aiba nicio importanta raguselile despre care amintiti. Este adevarat ca m-am lasat prada emotiilor sunetelor momentului, dar este o stare pe care nu vreau sa mi-o neg sau infranez atunci cand apare, indiferent ce ar vrea sa-mi transmita rationalul creier.

      Apreciat de 1 persoană

      • despredemnitate
        Iunie 19, 2014

        Giordani (la fel ca Domingo) are oricum un timbru răgușit. Evident, această răgușeală a fost accentuată de o răceală/laringită/amigdalită (who cares?) care l-a împiedicat să cânte în spectacolele cu Tosca.
        E absurd să facem un capăt de țară din asta.
        Ce s-a auzit (dar și văzut) clear ca lumina zilei a fost clasa unui artist, mult peste ce e disponibil în România.

        Apreciază

    • Mariana D
      Iunie 19, 2014

      Cu siguranta am fost la acelasi concert, doar ca la mine emotia simtita la acel „vincerò” (recunosc ca este primul pe care l-am auzit pe viu) a facut sa nu mai aiba nicio importanta raguselile despre care amintiti. Este adevarat si faptul ca am obiceiul sa ma las prada emotiilor sunetelor momentului, dar este o stare pe care nu vreau sa mi-o neg sau infranez atunci cand apare, indiferent ce ar vrea sa-mi transmita rationalul creier.

      Apreciat de 1 persoană

  3. a.popescu
    Iunie 18, 2014

    Articolele dvs.de obicei reflecta ce simt si eu cand sunt in sala de spectacole,din pacate nu este cazul acum. Am venit la concert fara prea multe asteptari,cariera dl Giordano si salile in care a cantat nu au pus in sufletul meu nici-un fel de asteptari.Deci nu am pus presiune. Din pacate nici macar asta nu m-a ajutat. Este un cantaret la final de drum,cel putin asa a aparut in fata publicului aseara. Au fost fraze si acute care au aratat ca a fost un cantaret bun, dar a prevalat senzatia de nesiguranta, efort si oboseala. Gravul si mediul i-au jucat feste pe parcursul intregului concert. Nu zic ca e sfarsitul lumii,nu zic ca asta nu i se poate intampla unui cantaret foarte bun,se poate,suntem oameni,instrumente vii. Ce vreau eu sa spun de fapt este ca ma deranjeaza aceasta cronica exaltata care nu mi se pare ca reflecta adevarul despre gala de aseara. Poate ca nu scriam acest comment daca puneati putina moderatie in admiratia dvs.pentru prestatia acestui cantaret important ,care din pacate nu a fost una buna.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Iunie 18, 2014

      „Tenorul sicilian nu s-a aflat nici măcar pe 17 iunie în cea mai bună formă posibilă” și „M-am întâlnit aseară cu o voce care nu era perfectă” mi se par suficiente pentru a descrie o stare vocală care trece printr-un moment mai puțin fast, nu e vorba de nici o exaltare. Faptul că a absentat de la „Tosca” ține de o indispoziție.
      Dvs. spuneți că „nu e sfârșitul lumii”, „i se poate întâmpla oricui” plus foarte românescul „oameni suntem, instrumente vii” – destul de greu să urmăresc coerența ideilor dvs.

      Apreciază

      • a.popescu
        Iunie 18, 2014

        Da,probabil nu am fost in totalitate coerent,asta pentru ca incerc sa privesc problema din mai multe puncte de vedere si sunt poate sentimental. Adevarul este ca am recitit articolul dvs.si mi-am dat seama ce m-a deranjat cu adevarat si anume chiar si daca spuneti ca tenorul nu a fost in cea mai buna forma posibila si ca vocea lui nu a fost perfecta,omiteti niste probleme grave, faptul ca mediul su gravul lui ,nu ca nu au existat ,ci pur si simplu aceste registre deranjau…atunci cand se auzeau,singurul mod in care a reusit sa faca fata concertului a fost ca s-a impus prin acut,care a fost fortat spre final. Iar ma pierd in detalii,m-a deranjat ca de fapt il ridicati in slavi pentru o aparitie mediocra,in timp ce spuneti „de bine” despre dirijor,orchestra si in treacat si nu foarte elegant pomeniti restul participantilor la acest concert. Imi pare rau…dar si mie imi suna a romanism preaslavirea solistului italian invitat cand acesta nu o merita pe deplin. Moderatie, singura mea sugestie. Si pana la urma ,e blogul dvs., este parerea dvs.pe care dati-mi voie s-o comentez din moment ce am voie s-o fac.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Iunie 19, 2014

        În general comentez ce mi-a plăcut la o prestație artistică. Încerc să evit să fac liste de greșeli. Mediocru n-a fost. Mediocră a fost aria lui Oneghin, dacă e să dau un exemplu.
        În cazul orchestrei am făcut o excepție, pentru că am ajuns să mă exaspereze greșelile tehnice repetate. E unul dintre motivele pentru care nu merg des la ONB.
        Am pus link în articol către alte două situații când au fost ridicoli, dar dacă urmăriți impresiile altor oameni care merg la ONB o să vedeți că peste tot sunt remarci despre greșeli.
        S-a umplut paharul și am decis că este un moment să spun verde în față ce cred.
        Repet, nu am preaslăvit un străin. În România nu avem echivalent pentru Giordani. Cel puțin deocamdată.

        Apreciază

  4. mihaela
    Iunie 19, 2014

    mie mi-a placut concertul.
    Am remarcat problemele vocale, dar emotia pe care a transmis-o cantand le-a acoperit, iar impresia generala a fost a unui concert deosebit.
    Articolul dv. reda cam tot ce am simtit si eu in sala.

    Apreciat de 1 persoană

  5. despredemnitate
    Iunie 19, 2014

    E un sindrom național. Vezi comentariile și de la Requiem-ul de Verdi cu Pappano de la Festivalul Enescu 2013.

    Apreciază

  6. Sorin
    Iunie 30, 2014

    Scrind la aproape 2 sapamani dupa concert, unele detalii s-au estompat, altele au disparut cu desavarsire. A ramas oarecum esentialul. Am fost la acest concert tocmai pentru ca il stiam pe Giordani de mai multi ani, am avut ocazia sa-l vad live in spectacol, dar si anul trecut, cand a „bonificat” gala laureatilor cu aceeasi arie din Pagliacci. Stiam ca e un cantaret pe care nu-l iubesc nici camerele de luat vederi si nici microfoanele, ca si pe multi alti cantareti de renume, care, ascultati doar in inregistrari, te fac sa te intrebi ce i-a facut atat de celebri. Dezamagirea a fost puternica. Nu stiu daca vocea suferea inca de pe urma unei raceli nevindecate complet sau daca deja au aparut problemele caracteristice declinului vocal, uneori am avut impresia ca le simt pe toate. Dincolo de raguseala continua, care permanent imi crea senzatia ca s-ar putea rupe oricand [nu s-a intamplat, din fericire], vocea a devenit instabila si greu conrolabila, a fost mult prea des obligat sa forteze, ceea ce mie imi displace foarte tare. 50 de ani e o varsta la care un tenor poate fi la un maxim de maturitate si splendoare sonora, dar si momentul in care incepe [sau chiar continua] sa plateasca pentru pacatele tineretii. Iar el nu are putine. Tenor de esenta lirica, o voce supla si extinsa care acum 10-15 ani ajungea splendid intr-un re-acut [sa ne amintim de Guillaume Tell sau de Il Pirata intre altele], a cazut in capcana clasica de a ntra in roluri care solicita vocea intr-un mod pentru care el nu era nici dotat nici pregatit. A intrat in repertoriul spinto-dramatic pe care l-a parcurs in lung si lat, atat ca extensie cat si geografic. O vreme a fost ok, dar in timp aceasta presiune enorma a inceput sa-si spuna cuvantul. Daca peste problemele cronice se adauga si una acuta, atunci incepe sa se contureze un tablou pe care l-am vazut in acea seara. Sunt convins ca nu a anulat mai mult ca sa se vada ca totusi chiar a avut o problema fizica [si nu una psihica, legata de montare, care, nota bene, apropos de una din remarcile de mai sus care mi se pare ca reprezinta o obsesie a autorului, nu mi-ar fi placut mai mult nici cu vreun cantaret roman si nici cu vreo mare diva aflata la cote maxime in box-office-ul international] la Tosca. Invitarea celor n cantareti care au participat a avut, dupa parerea mea, mai mult rolul de a umple programul si de a-l menaja. Diferenta de clasa a fost, nu neg, evidenta – cu toate problemele ramane un mare artist cu o experienta bogata. Dar ramane o tristete dupa ce l-am vazut chinuindu-se si recurgand la tot felul de trucuri, inclusiv interpretative, pentru a oferi ceva unui public ce-l astepta cu mari sperante. Dacaacest concert ar fi fost programat la Paris sau la Viena, unde artisitii de acest calibru apar la ordinea zilei, sunt convins ca nu s-ar fi tinut; la Bucuresti insa era o rara avis si el a inteles ca ar fi dezamagit profund publicul care l-a asteptat cu nerabdare atata vreme – a decis ca e mai bine sa dea putin decat nimic. Nu stiu daca e bine sau nu, eu unul am inceput sa-i inteleg pe acei artisti care, cand simt ca nu pot oferi publicului ceea ce se asteapta de la ei, prefera sa anuleze decat sa dezamageasca. Eu unul ii doresc sa-si revina si, eventual, sa revina, intr-o forma care sa ne arate cu adevarat masura artei sale; eu unul il apreciez pentru aparitiile sale si ma bucur sa ma numar printe cei carora le-a oferit live un „Nessun dorma” de mare calitate, nu doar cel chinuit de la ONB.
    Despre orchestra ONB eu as fi mai nuantat. E adevarat, de obicei suna prost, dar cine e de obicei in fata ei? Cum a sunat aceeasi orchestra cu Kerri-Lyn? Sau cu Caetani? cu Crescenzi? cu Noam Zur? e de vina orchestra sau cel care nu e in stare sa scoata nimic din ea? Am spus-o in comentariul la Tosca si o repet si aici – atunci a fost una din rarele ocazii cand am avut imaginea unei orchestre de mare clasa, care a raspuns minunat dirijoarei si care a fost unul din putinele lucruri care mi-au placut cu adevarat in acea seara. Dupa mine, de vina nu e efectiv orchestra ci cei ce carmuiesc destinul institutiei si care tin niste nulitati muzicale pe post de dirijori. E drept, dirijorii adevarati sunt rari in toata lumea si multe nume celebre sunt mult supraevaluate, dar la Bucuresti si in tara situatia e jalnica si nu vad curand o imbunatatire radicala.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Iunie 30, 2014

      Răspund la două idei din comentariul dvs. cu care sunt de acord, până la un punct.
      Odată, nu contenesc să mă mir de argumentele acestea, pe care le întâlnesc foarte des: „Artistul X nu era nici dotat nici pregatit pentru rolurile acestea”. Că nu era dotat, poate că mai înțeleg: un tenor sau o soprană eminamente lirică e greu de imaginat într-un repertoriu dramatic. Deși, eu cred că la un moment dat, odată cu maturizarea vocii, un tenor liric poate aborda progresiv repertoriul spinto și la un moment dat această întâlnire a vocii de un anumit tip cu repertoriul de alt tip produce niște focuri de artificii extraordinar de spectaculoase. Exemple sunt multe: Pavarotti în Otello (dar și în Pagliacci, sau Manon Lescaut), Bjorling în Aida (Radamés) etc.
      Dar, asta cu „nu are pregătirea” mi se pare pur și simplu o afirmație gratuită. Habar nu am ce pregătire are un artist și nu cred că poate cineva pe lumea asta să spună cu precizie ce pregătire are sau nu un tenor, în afara celor care-l cunosc îndeaproape (profesorii săi, impresarul, etc.). Înțeleg ideea că „Tenorul X nu convinge în rolul Y” cu toate nuanțele care decurg din asta. Dar de aici la „știu eu, nu are pregătirea necesară” sincer, mi se pare o exagerare. Mai ales când se continuă cu o idee de genul „mai demult cânta bine aria asta, dar acum nu o mai cântă bine” – atunci chiar că observația cu pregătirea e și mai ciudată.

      Al doilea lucru este Orchestra ONB, unde înțeleg că de vină nu e orchestra, ci direct managementul Operei. Iar argumentul ar fi: alți dirijori au reușit să facă Orchestra să cânte bine. Păi nu e atunci vinovat Iurie Florea? El a dirijat și concertul lui Giordani și Evgheni Oneghin. Iar la Bărbier a fost Ciprian Teodorașcu. Sigur, managementul Operei este de vină că nu reușește să rezolve problema, dar asta nu-i absolvă pe muzicieni de culpă. Ce-i drept, trebuie să spun că nu tot ce dirijează Iurie Florea e prost, l-am văzut și în zile mai bune (Un ballo in maschera). E clar însă că e o problemă mare în fosa ONB. Prea multe comentarii iritate se aud din toate părțile (critici muzicali, bloguri, cometarii pe rețele sociale), indiferent de mandatul directorilor ONB, e vorba de mereu aceleași probleme.
      După părerea mea, e nevoie să fie numit la ONB un director muzical, dirijor, cu delegarea autorității peste o mare zonă artistică. Așa se face la teatrele mari, nu îneleg de ce nu s-ar face și la noi. Și există dirijori români de operă foarte buni: Christian Badea (niciodată adus la ONB), Ion Marin, Tiberiu Soare (plecat de la ONB).

      Apreciază

      • Sorin
        Iunie 30, 2014

        1. Cand am spus despre el ca nu era pregatit pentru acest gen de repertoriu m-am referit la faptul ca nu a stiut cum sa-l abordeze corect, adecvat la vocea lui. Pavarotti a fost un tenor liric prin excelenta si a stiut sa foloseasca asta in interpretarea unor roluri dramatice, dar el e unul din putinii care au facut-o si chiar si pe el l-a costat asta, in ultima parte a carierei a avut destule probleme mai mult sau mai putin celebre. Majoritatea cantaretilor incearca sa cante anumite roluri nu asa cum i-ar conduce vocea lor ci asa cum isi imagineaza ca ar trebui sa sune, de aceea folosesc o tehnica inadecvata, cel mai des forteaza si ingroasa sunetul, iar asta in timp le afecteaza corzile vocale. Sper ca acum e clar.
        2. Cand am spus ca odata, candva, a cantat superb o arie si apoi a facut-o zob nu mi se pare o contradictie. E un interval de vreo 5 ani, in care vocea s-a schimbat. In plus, repet, putea fi racit sau sa sufere inca in urma unei infectii nevindecate complet.
        3. Da, evident, vinovatul direct pentru proasta functionare a orchestrei e dirijorul. Managementul e insa in spatele deciziei de a-i tine in permanenta pe aceiasi incapabili, ani si ani si ani, desi toata lumea se plange. Eu unul zic asa: nu exista orchestre proaste, exista doar dirijori inepti. Si management indolent, care se complace intr-o stare pe care ar trebui sa o corecteze. Am vazut orchestre mari care sunau oribil cu un idiot si orchestre aparent slabe care au sunat incredibil de frumos cu un artist al baghetei. Orchestra ONB e un bun exemplu – in rarele situatii cand au avut pe cineva care a stiut cum sa-i conduca au sunat la fel de bine ca orchestrele marilor teatre. Dar regula e ca suna prost si regula e ca in fata lor se afla Conta, Florea…
        De la Florea nu ma astept la mai mult decat la un spectacol disciplinat, tinut in frau, fara decalaje majore – e maximul pe care i-l poti cere unui tip complet lipsit de imaginatie si de finete. Nici macar asta nu-i iese decat din cand in cand.
        Tibi Soare e un tip foarte inteligent, cu o cultura deosebita si e o placere sa stai de vorba cu el. Cand e vorba de muzica insa, lucrurile se schimba – e foarte inegal, am vazut spectacole foarte reusite ale lui si altele la care am plecat la prima pauza, ca nu mai suportam.
        Christian Badea si Ion Marin sunt si ei extrem de inegali – am avut ocazia sa-i vad in actiune de mai multe ori si nu prea des au iesit niste rezultate grozave.
        O orchestra buna se construieste in timp, se slefuieste dupa multi ani de lucru cu unul sau mai multi dirijori de calitate. Si poate foarte usor sa decada cand le dispare stimulul. La ONB ma indoiesc ca s-a preocupat cineva de asta in ultimii 30 de ani.
        Am spus ca in lume dirijorii de calitate sunt rari si nici la noi nu-i puzderie. Pe de alta parte insa, cam toate teatrele din lume aduc permanent dirijori invitati, care pregatesc spectacole si apoi le dirijeaza, de regula in serii de cateva reprezentatii [e mai rentabil sa faci o echipa penru un pachet de spectacole decat sa-i aduni in pripa pentru unul singur]. ONB aduce rar invitati si sunt cam aceiasi, care nu sar departe de cei ai casei.
        Dintr-un punct de vedere as zice insa ca o parte din vina o poarta si publicul. Atitudinea de Congres PCR in care se aplauda mereu la orice e inca foarte bine infipta. Daca publicul aplauda si lauda orice prostie in loc sa dea fuga in pauza si sa goleasca piata de zarzavat pe care sa-l arunce la sfarsit in capul unora nu cred ca are cum sa stimuleze calitatea. Stii politica romaneasca: Las’ ca merge si asa. E valabil si la ONB de zeci de ani.
        Spui ca sunt mereu aceleasi probleme – pai nu e evident? Daca se pastreaza acelasi status quo ante, la ce te poti astepta?

        Iar mie mi se pare contradictorie ideea asta obsesiva [nu stiu de unde vine, dar se regaseste in numeroase postari] cum ca publicul romanesc e sovin si ca prefera ceva romanesc unor lucruri din afara [crede-ma, e complet fals, eu unul nu am auzit inca pe nimeni sa aiba atitudinea asta] apozata afirmatiei „dar, uite, avem si de-ai nostri”. Ceea ce am auzit criticandu-se si ceea ce am contestat si eu a fost aducerea unor lucruri proaste pe bani multi [care direct si indirect sunt platite tot din buzunarele noastre]; am spus ceva de genul – decat sa-mi aduca vreun expirat cu 8-10 mii de euro pe seara mai bine il pune pe unul de-al casei, ca oricum ia salariu si nu ia atat nici intr-un an. Dezamagirea vine cand numele consacrate nu-si onoreaza cota sau cand sunt laudati si promovati cu surle si tobe si ei abia pot scoate doua-trei sunete. Nu visez sa vad pe scena ONB nici pe Netrebko, nici pe Bartoli, nici macar pe Angela, dar, asa cum a zis hotarat Ioan Holender, exista multi tineri buni si ieftini care pot fi adusi inainte de a atinge cote inaccesibile. Si e valabil si la dirijori, exista tineri care promit, dar trebuie lasati sa faca ceva pentru a vedea in ce masura confirma – vrei un exemplu? Gabi Bebeselea. Nu e un geniu, dar e uimitor ce poate face la 26-28 de ani. Nu-mi amintesc sa-l fi chemat cineva la ONB. Si poate mai sunt si altii. Nu mai vorbesc de solisti – unde sunt castigatorii concursurilor de canto? Din vreo 10-12 premianti [ca s-au dat pana si premii de consolare] au fost invitati cati? 1, 2? Unde sunt restul? Ii ridicam pentru altii?

        Apreciază

      • despredemnitate
        Iunie 30, 2014

        1. și 2. Pentru mine tot nu e clar. Dar asta e. Cred că e o remarcă exagerată.
        Cazul Otello e relevant. Nici un tenor nu a fost considerat nici că e bun nici că i se potrivește nici că ar avea pregătirea necesară atunci când a abordat acest rol. Iar asta e de la premieră și până azi, cu Martinelli, del Monaco, Domingo included.

        Acest articol ar trebui să relativizeze verdictele de genul acesta:

        https://despreopera.wordpress.com/2013/12/23/otello39/

        Apreciază

  7. Sorin
    Iunie 30, 2014

    Si hai sa stabilim un context. La Paris normalitatea arata asa [dai click pe date si vezi ce e in fiecare zi – incepi cu septembrie, treci prin octombrie, noiembrie….si vezi daca mai ai aer sa mergi mai departe]:

    http://2015.theatrechampselysees.fr

    La Bucuresti e ceva extraordinar ca vine Giordano si croncane 3-4 arii si un duet, plus o armata de pupeze care dadeau mai bine pe un podium de moda decat pe o scena de opera [singura exceptie a fost rusoaica Karina Flores, care nu arata a top-model dar stie sa dea viata unor partituri foarte grele]; ca sa nu fie acuzat de discriminare a adus si un mascul pentru reprezentarea genului si care, fara a starni vreo pasiune arzatoare [nici nu prea avea cum, aria lui Onegin mi se pare oricum destul de nepotrivita pentru prezenta intr-un concert], mi s-a parut superior majoritatii celor de sex opus.

    Apreciază

  8. Sorin
    Iulie 1, 2014

    Se pare ca vorbim limbi diferite, eu spun una, tu te raportezi la alta…..
    Sa mai incerc inca o data – cand spun despre un cantaret ca este sau nu pregatit pentru un rol nu ma refer la perceptia publicului asupra lui, ci la stapanirea mijloacelor necesare pentru a-l face fara efort. Domingo e un exemplu – a cantat Lohengrin la 27 de ani, a simtit ca nu e pregatit pentru el si l-a lasat deoparte aproape 20 de ani, pana cand l-a simtit ca ii vine. A cantat Otello la 35, dar s-a pregatit special pentru asta si a adus rolul la vocea lui; l-a cantat apoi aproape 30 de ani, dar de fiecare data altfel, pentru ca vocea lui era altfel, a evoluat permanent iar el a tinut permanent cont de asta. A stiut permanent CE sa cante si CUM sa cante pastrandu-si intacta vocea, care si acum, la peste 70 de ani inca e impresionanta. Ca ne place sau nu ce face e alta poveste, dar a demonstrat ca poate. E valabil si pentru altii. In fond, rolurile spinto-dramatice au fost destul de des cantate de cantareti de esenta lirica, mult mai des decat am zice si poate mult mai des decat am dori. Dar diferenta o face pregatirea fiecaruia, care inseamna si tehnica si psihologie. Cei care fie nu aveau o tehnica buna fie nu au avut abordarea psihologica adecvata au platit scump aventura asta. Eu unul consider ca Giordani nu era pregatit pentru unele din roluri pentru ca a incercat sa le dea alte dimensiuni decat cele ale vocii lui, iar asta e o greseala majora.
    In rest, nu stiu ce e de neinteles – oare e cineva o masina de cantat care sa cante la fel de fiecare data? Eu nu am auzit asa ceva. De ce n-ar putea sa cante o arie azi bine si maine prost?….
    Dar – se poate si asta: de ce sa nu rasucim vorbele cuiva, mai ales cand nu se inscriu „pe linia partidului”, si sa le dam alte sensuri sau sa „nu le intelegem”? Eu nu-i contest nimanui dreptul sa se extazieze la o chestie care mie personal mi se pare de doi bani, mai ales daca nu are repere si termeni de comparatie adecvati, dar nu-mi cere sa iau aceeasi atitudine. Eu unul nu am nici o jena sa arat cu degetul ca „imparatul e dezbracat”. Ba chiar fac si consideratii anatomice daca vine ocazia.

    Apreciază

  9. BEBE
    Iulie 1, 2014

    Am considerat inițial că NU este necesar să intervin,dar la insistentele mai multor colegi și în virtutea dreptului la libera replică scriu; ★stimați cititori ai acestui blog, la ONB la partida CORN, actualmente(stagiunea 2014-2015) sunt doar 2 (doi) instrumentiști angajați. Restul sunt cu contracte de colaborare prelungite eventual din 6 în 6 luni(știți cu toții că sunt blocate posturile-angajarile)iar remunerația este puțin peste1.000 Ron. În aceste condiții ce selecție să faci?…ESTE corect ca tinerii „buni” să aleagă unde sunt contractele pe perioada nedeterminată și sal mai mare(ex;Radio,Fil.G Enescu)Ex:solistul nostru la clarinet,tânăr ff bun a ales după10 (zece)ani de operă sa meargă la orch nat Radio unde are contract pe perioada nedeterminata și salariu mai mare(dacă avea și la opera condiții similare poate nu mai pleca…și așa la toate instrumentele)**-în legătură cu prestația cornistului la spectacolele amintite și pentru o informare corecta ,aveai un simplu gest de făcut;o privire scurtă in fosa orch operei la spectacolul în cauza sau o întrebare la dirij C.T sau I.F. și astfel aflai cine este cornistul respectiv,nicidecum cornistul de la concertul Giordano(17iun2014),drept care la Barbierul din 21iun2014 am fost eu(dirV.C)…a fost Ok?-sau la ăsta nu ai fost?***din criză de instrumentiști f buni la acest instr suntem nevoiți sa încercăm cit mai mulți tineri (apropo:cel care a greșit la Barbierul din 29.11.2012 nu mai este la ONB.–ai greșit urit de tot cind ai asociat greșelile(reale de altfel) făcute de alții cu omul văzut pe scena și asta NU E Ok!!!-rușine!!!….ex:fostul instrumentist solo-corn sa ambiționat și a stat pe post pina la 65 ani-ff fals si cu greșeli-in ciuda dir artistic de atunci dirij I.F.care l-a rugat,a făcut tot ce se putea legal ca el sa nu se mai expună pe sine,partida de corn, orchONB,a fost sancționat și la salariu și tot nu a renunțat și astfel a fost blocat un post ff important-solohorn –tinerii buni mergând în alta parte să -și câștige ‘ pâinea. ***–celui care a scris:”Un mare bravo dirij Keri-Lynn Wilson,care a reușit(a cita oară) sa facă niște mirtoage sa mănânce jar și sa zboare,ca intr-un basm” îi zic așa;STIMATE(nu pot pentru ca nu am nici o stimă)MIRLAN(daaa…pentru că ai spus o mârlanie)…etc…daca micuța ta,mirtoaga și ea și taicutul tău mirtoaga si el împreună au dejectat o mirtoaga in persoana ta,DAAAA atunci daca accepți asta, da este posibil ca și orchestra Operei Naționale București sa fie un colectiv de mirtoage!!!ASA e corect,fără patima…..sa vii frumos in foayerul orchestrei și sa ceri scuze unui ansamblu de artiști valoroși,instrumentiștii țării asteia (da da ,la Berlin sau Viena sunt mai buni ….și tot așa. ..)!!!*****Așteptăm invitație la recitalurile tale toata acea orchestră sindicala de momai si tatai(așa cum era inițial in articol) să ne uimești sa ne farmeci cu talentul tău artistic sau ești si tu vre’-un filosof. ..de asemenea ești invitat la următoarea audiție de angajare și atunci în funcție de ceea ce vei vedea și auzi(daca te pricepi la instrumente)sa scrii ce masuri ‘ar trebui luate pentru aducerea și pastrarea unor artiști(instrumentiști,balerini,soliști vocali)care să-ti satisfacă gustul artistic,auzul muzical atit de rafinat!!!************Pentru colegii mei,nu pentru tine postez imagini din carnetul cu rotațiile la partida corn la spectacolele in discutie….si pentru a elimina lipsa unei informari corecte a cititorilor acestui spațiu. …NU UITA. …E NECESAR SA CERI SCUZE colectivului orchestrei ONB pentru jignirile aduse. ….doamne-fereste de vreo’potcoava-n freza!!!!Pa!

    Apreciază

    • despredemnitate
      Iulie 1, 2014

      Stimate domnule,

      Eu am scris, în articolul la care comentați, niște impresii de spectator exasperat de calitatea scăzută a execuției orchestrei ONB, de multe ori întâmplată. Nu este nimic personal în ceea ce am scris, e vorba doar de o prestație slabă. Nu ar fi capătul lumii, dacă nu s-ar întâmpla atât de des.
      De altfel, dacă elimin grosolăniile pe care le-ați debitat, rețin faptul că practic recunoașteți toate aceste erori pomenite de mine. Din punctul meu de vedere, dar sunt sigur că și din cel al spectatorilor din sală, nu exact persoana care cântă aiurea la un instrument e cel mai important lucru, ci faptul că aceste greșeli strică o seară pe care toată lumea o vrea frumoasă.
      Retorica dumneavoastră este incredibilă: greșelile există, dar e vina managementului operei (de ce? cântă directorul ONB la corn?), iar spectatorii trebuie să aprecieze o valoare care nu există. Mai mult, ar trebui să-mi cer eu scuze, pentru că dvs. sau colegi de-ai dvs. greșiți.
      Pe de altă parte, exprimarea dvs. fulminant de vulgară vă face de râs într-un mod atât de dezastruos, încât aruncă o lumină foarte proastă și asupra tuturor colegilor dvs. din orchestră.
      Discuția se oprește aici. Următoarele comentarii pe care le veți mai face pe același ton epileptic vor fi cenzurate.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: