Sinfonia/Uvertura/Prolog

Actul I

După o Lucia di Lammermoor foarte modernă, în regia lui Andrei Șerban, plină de semnificații și simboluri, Snobu’, Microbu’ și Kid, (adică un golan, un microbist și o gagică) veniți cu trenul de noapte tocmai la Iași,  au ieșit la o terasă ca să comenteze ce-au înțeles ei din spectacol. La masa lor, cu o privire rătăcită, stă o fată cu părul vâlvoi și cu privirea goală. E chiar Lucia Asthon, care încearcă să le explice celor trei despre ce este vorba în opera lui Donizetti. Nu reușește prea bine, pentru că ea se rezumă să le povestească libretul și romanul lui Walter Scott. Și că, de fapt, pe ea o cheamă Janet Dalrymple.

Celor trei nu li se pare ciudată deloc această triplă reprezentare a personajului, mai ales că Snobu’ cărase cu el un album de artă, cu picturi de Edvard Munch. Îl trântește pe masă și îl deschide la o pagină la care pusese semn: Trei sunteți? Adică astea trei!. Toți sunt entuziasmați, mai puțin Lucia, care-și contnuă istorisirea netulburată. Din când în când, pentru a-și umezi gura, mai soarbe dintr-o halbă de bere, pe care abia reușește s-o ridice de pe masă.

Cei trei spectatori nu sunt mulțumiți, căci povestea o știau deja, în mare, așa că, din când în când, se mai uită pe niște ziare în care s-a scris despre spectacolul de la Iași. În momentul în care unul dintre ei găsește ceva interesant, autorul articolului este invocat și acesta apare, cântând diverse fraze muzicale din opera lui Donizetti, dar cu cuvintele schimbate în citate din propriile articole. Lucia îi privește absentă, uneori mai face câte un comentariu, cântându-și propriile note, în timp ce Snobu’, Microbu’ și Kid comentează cu sarcasm tot ce citesc sau aud, provocând o disonanță în muzica celorlalți, care sfârșește prin a enerva pe toată lumea.

Un aparat de radio difuzează peste întreaga asistență coruri din opere. Ciudat pentru un restaurant, dar nimeni nu pare deranjat.

Corul Agerpress: Percorrete (Percorriamo) le spiagge vicine…
Noua producție a maestrului Andrei Șerban, prezentată în premieră la Iași marți seara, a reușit încă o dată să spargă tiparele și conservatorismul publicului ieșean, spectacolul fiind ovaționat și aplaudat îndelung, timp de zeci de minute.

Microbu’: Tu sei turbato?

Snobu’: E n’ho ben donde. Mai degrabă… Cum zicea Caragiale? Şi apoi, unde mai pui Flaşnetele! flaşnetele, flagelul capitalei tânărului nostru regat. Ăsta a fost refrenul de flașnetă al premierei de la Iași: „controversat”.  Și hai să insultăm publicul ieșean, și nu numai ieșean, că e conservator, dar, iată, am reușit să-l învingem.

La masă se așază grăbit un reporter.

George Onofrei (Radio Iași) – Normanno: Odi tu?

Kid: Narrate!

George Onofrei (Radio Iași) – Normanno: Întrebarea mea era alta: Vă gândiţi vreodată în  momentul în care montaţi că într-un colţ de lume v-aţi putea permite un eşec, dar în altul nu?

Microbu’: Mamăă, ce întrebare! Domnule reporter, și mie îmi place fotbalul, chiar mult, dar nici la fotbal nu se întreabă un antrenor așa ceva, înainte de meci. Cum ar fi: Vă gândiți vreodată înaintea unui meci că uneori e OK să luați bătaie, dar uneori nu e OK să luați bătaie? Ei bine, antrenorul ăla o să-ți întoarcă spatele, pur și simplu.

Reporterul pleacă nedumerit. În acest moment, pe ușa restaurantului își face apariția un grup de oameni care discută în general despre muzică. O tânără ține în mâini două prăjituri imense, iar pe umăr poartă o geantă de pânză cu imprimeu, pe care o arată cu emfază unei prietene care ține în brațe vreo trei pisici: Noua mea traistă, scoasă la plimbare în oraș!

Microbu’: Ce faci, pisi, ai fost la Lucia?

Tânăra #1: Ancor non giunse…
Dar îmi place foarte mult soprana, sper să văd Lucia pe YouTube. Haide, Lilico!

Tânăra #2: Da, dragă, să citim operă, de pe YouTube. Lasă-i pe acești mitocani.

Lângă cele două fete apare un tânăr, care târăște cu greu un sac de plastic plin cu cărți.

Tânărul: N-am putut veni, sunt ocupat cu lansarea cărții mele. Dar știu Lucia asta, e veche, de la Paris. Știu, știu, dar nu comentez.

Kid: Mișto tricoul cu Viorica Cortez. Vezi că s-a pătat cu frișcă de la prăjitură.

În clipa imediat următoare apare un tip în vârstă, îmbrăcat în halat de medic, foarte agitat, care strigă tot felul de vorbe de neînțeles, din care reiese că Regietheater e un blestem. Pe cap are o lampă medicală, aprinsă, pe care o fixează în ochii oricărei persoane pe care o întâlnește. Opera și politica se amestecă în tirada lui zgomotoasă, aparent fără sens. Începe să țipe în mai multe limbi: Regietheater? No, thank you! Dați-mi banii înapoi pe bilet!

Snobu’: Cine-i ăsta, dom’ne, profetul operei? Ia, hai, pocăiți-vă! Vine Apocalipsa teatrului liric peste voi!

Toți: T’allontana, sciagurato…o il tuo sangue fia versato…

Busculada începe și restaurantul seamănă din ce în ce mai tare cu un saloon din Far West. Cărțile tânărului sunt împrăștiate pe jos, geanta fetei este sfâșiată, iar becul de pe capul ciudatului personaj îmbrăcat în medic se sparge. Toți se opresc brusc, în momentul în care își face intrarea un bărbat în vârstă, ușor adus de spate, îmbrăcat în costum. E Costin Popa, care semnează o cronică în cotidianul Adevărul:

Costin Popa: Rispettate in me di Dio la tremenda maestà!
Montările moderne ce aparţin curentului „Regietheater”, o necesitate a erei noastre, au impus o nouă convenţie, aceea de a citi expresiv muzica în condiţii scenice provocatoare ideatic, care evită relatările seci ale tramelor, ci le translatează temporal şi le comentează prin simboluri, stilizări şi abstractizări.

Kid’: Che dici? N-am înțeles nimic. Deci n-a fost bine? Regia modernă în operă e un rău necesar? Sau doar un ceva necesar?

Costin Popa: Exagerările derapante au venit din suprapunerea excesivă a unor zgomote banale peste muzică, cum ar fi scuturatul violent de covoare, încrucişările intense de florete, ţignalele stridente de „deşteptare” a soldaţilor din cazarmă. Donizetti n-ar fi trebuit tulburat.

Snobu’: Pe mine nu m-a tulburat. Opera e și teatru. Zgomote naturale apar și în înregistrările de studio.

Marele critic se ridică, salută politicos asistența și pleacă afișând un aer trist. Lumea operei, așa cum o știa el, a apus de mult. Cea de acum îi pare un vandalism artistic…

Scena 3: Nebunia

La difuzor muzica e tot mai tare. Sunt acorduri de orchestră simfonică, într-o atmosferă tensionată, ca o furtună. O femeie în vârstă, cu părul albit complet, pe care-l poartă în plete lungi, se apropie fantomatic de masă. Lucia se uită fix la această apariție, cu ochii măriți de groază.

Lucia: Ohimè! Sorge il tremendo fantasma e ne separa! Ohimè, ohimè, Edgardo! Edgardo! Ah! il fantasma ne separa!

Capul i se prăbușește pe masă, cu zgomot, într-o mișcare dezarticulată, ca a unei păpuși care nu mai este susținută de nimic. Halba de bere îi cade din mână, spărgându-se cu zgomot. Bătrâna zâmbește malițios și așază pe masă o carte de vizită, pătată cu sânge de artiști. În jur se face o liniște de mormânt. Pe micul carton scrie: Anca Florea, corespondent al Congresului Internaţional al Harpei.

Snobu’ (cu o voce gâtuită de groază): Ne spuneți cum a cântat harpa în primul act? În cronica dvs. de la Radio România Muzical, reluată apoi și în Adevărul, n-am găsit nimic despre asta….

Anca Florea: …. ?? …. ( … ? )

Kid: Scuzați-mă, n-am înțeles nimic…

Anca Florea: De ce Normano are un fluier cu care sună deşteptarea sau adunarea, în timp ce orchestra cântă, iar primele sale replici (la prima distribuţie) erau amplificate jenant (?),

Snobu’: Ca să accentueze atmosfera totalitară a montării?

Anca Florea: De ce Lucia este sulemenită grotesc pentru o nuntă cu puternică tentă de caricatură macabră, răsturnând o roabă, construind ceva din cărămizi negre, învelindu-se în balotul de bumbac unde caută frenetic sau ascunde toporul cu care loveşte obsesiv (probabil arma cu care l-a ucis pe Arturo…), rămânând apoi încremenită la finalul „ariei nebuniei”, nefiind clar dacă moare sau este doar în transă (mai ales că i se făcuseră injecţii cu… calmante), iar Alisa priveşte impasibilă, ţinând în mână un geamantan (?),

Microbu’: Păi, nu înnebunise, cucoană?

Anca Florea: De ce Enrico, atât de înverşunat şi dornic de răzbunare, devine brusc apăsat parcă de remuşcări, îngenunchiind disperat lângă catafalcul Luciei, încercând să-şi împiedice rivalul să se sinucidă (după ce chiar el încercase să-l omoare), prăbuşindu-se apoi (evident pe o suprafaţă înclinată) copleşit de dramele pe care el însuşi le-a provocat, de ce preotul care închinase un pahar sărbătorind reuşita complotului devine… devastat de durere în faţa morţii celor pe care îi împinsese la disperare,

Kid: Era sora lui care murise, acuma omul trebuia să fie neschimbat până la capăt? Nici Gilda din Rigoletto nu rămâne la fel până la sfârșitul operei, cel puțin e dezvirginată între actul I și II

Anca Florea: De ce s-a renunţat la dramatica scenă „a turnului”, dar s-a preferat cea mai banală a dialogului Raimondo-Lucia, de ce Edgardo spune clar, în tabloul final, că se află lângă mormintele străbunilor săi, unde vrea să-şi curme viaţa, dar „locaţia” este tot cea cu baloane, roabă, platforme, ca şi în scena nunţii şi a „nebuniei”, de ce este „blocat” de soldaţi cu bariere vopsite alb-roşu (ceva asemănător am văzut şi în Oedip, la Bucureşti), de ce hainele însângerate ale lui Arturo sunt înfipte în baioneta unei puşti şi plimbate excesiv-ostentativ prin scenă, ca nişte trofee (?), asemeni falsei scrisori căreia, înainte de a o deschide, Lucia… îi ştie conţinutul (spunând că dragostea i-a fost trădată, deşi nu citise epistola…), de ce în cortegiul funerar, coriştii amplasaţi tot în plan superior, deschid şi închid umbrele?

Microbu’: Aaaaarrrrghh! Și totul într-o singură frază, cred că e cea mai lungă frază scrisă vreodată! Snobule, poate suni la Guiness Book să verifici. Nu știu, doamnă, credeam că ne explicați dvs…. (apoi cu voce speriată): Alisa avea o valiză pentru că asta se întâmplă cu servitorii, sunt concediați după ce le moare stăpânul… Sau antrenorii de fotbal după ce echipa lor este eliminată din Cupa României… sau… nu știu!!!! (ridică neputincios din umeri)

Bătrâna face un gest ferm cu mâna, în semn că nu vrea să audă nimic. Se ridică și pleacă parcă plutind, la fel de fantomatic precum intrase. Lucia își revine cu greu. În frunte are un cucui.

 Scena 4 – Septetul (sic!) criticilor de teatru

#1 Oltița Cintec de la Suplimentul de cultură: Io sperai che a me la vita tronca avesse il mio spavento… Ma la morte non m’aita… Vivo ancor per mio tormento!
Datul în spectacol: Colaborările lui Andrei Șerban cu Opera Națională Română din Iași, trei la număr, au însemnat tot atâtea reluări cu artiștii trupei și cu colaboratori ale unor spectacole realizate de regizor pe alte scene ale lumii cu decenii în urmă: Troienele (La Mama Theatre New York), Indiile Galante (Opera Garnier Paris), Lucia di Lammermoor (Opera Bastille Paris). Ca exercițiu de formare a publicului și ca experiență estetică pentru cei ce n-au avut șansa vizionării versiunilor originale, reluările sunt binevenite. Însă Iașiul cultural are potențial pentru un spectacol inedit realizat de Andrei Șerban și nu doar pentru restituirea unor versiuni de odinioară. Ar fi vremea pentru ceva nou.

#2 Mircea Morariu de la Adevărul: Chi mi frena in tal momento?… Chi troncò dell’ire il corso?
Cronică incompletă – Carevasăzică “începem cu reluări! ” a exclamat atunci un bun, un foarte bun critic de teatru român care, deşi călătorise în America, nu auzise, pare-se, vorba americană “nimic nu e gata până nu e gata.” Când totul a fost gata, când a venit vremea premierei, entuziaştii dar şi cârcotaşii de profesie au aplaudat ori doar au recunoscut calitatea de piatră de hotar pentru teatrul românesc post-decembrist a spectacolului realizat la Naţional de Andrei Şerban. Fapt ce nu i-a împiedicat pe alţi cârcotaşi să pună la îndoială rostul spectacolului cu Troienele înfăptuit de acelaşi Andrei Şerban în 2012 la Opera Naţională Română din Iaşi. În pofida diferenţelor evidente dintre montarea din 1990 de la TNB şi cea din 2012, s-a vorbit din nou despre reluări.

Snobu’ (disonant în acest ansmblu, întrerupe această armonie, ca la o repetiție): Nu, nu, nu, nu! Doamna Cintec, intonați fals! Ce-i asta? Revista securistă Săptămâna, de pe vremuri? Ne luptăm cu Europa Liberă aici? Cu trădătorii de patrie care n-au mâncat salam cu soia? Iar dvs. domnule Mircea Morariu, dacă doamna Cintec cântă prost, ce faceți, îi dați replica tot prost? Vă rog, mai multă concentrare. Reluați, vă rog!

Mircea Morariu: Chi mi frena in tal momento?… Chi troncò dell’ire il corso?
Spun aceasta în pofida faptului că regizorul a declarat undeva că acţiunea ar fi plasată în timpul Marelui Război, iar declaraţia sa e întărită de decorul semnat de arhitectul Octavian Neculai. […] Mă bazez şi pe câteva elemente de recuzită, îndeosebi pe aspectul puştilor ce iar te duc cu gândul la primele decenii ale veacului al XX lea, gând contrazis de revolverul specific arsenalului militar din anii ’30 -40 ai aceluiaşi veac.

Snobu’ (exasperat): Stop! Stop! Opriți! Nu așa! E o operă, ce facem aici, ne uităm într-un catalog de armament? Vă rog, cântați cum trebuie, nu cu vocea asta, parcă am fi niște puști de 14 ani care compară armele din dotarea NATO…

#3 Iulia Popovici de la Observatorul cultural: Come rosa inaridita, ecc.
Magia „Luciei di Lammermoor” – Opera e o artă scumpă, chiar foarte scumpă, şi protestanţi cum am devenit în sinea noastră, avem tendinţa de a vorbi în şoaptă despre resursele pe care le pune opera în mişcare. Ei bine, această Lucia di Lammermoor n-ar fi devenit niciodată un asemenea univers magic ce te înghite emoţional fără enorm de multe resurse – iar că Opera Naţională din Iaşi şi le permite e, în sfîrşit, o veste bună.

Snobu’: Stop! Doamna Popovici, ce protestanți? Opera e mai scumpă decât teatrul pentru că nu se poate altfel, e un cor întreg de costumat, e o orchestră de întreținut, astea nu se pot înlocui cu o bandă de magnetofon. Iar producția de la Iași folosește o scenografie unică pentru toate cele trei acte, deci e o producție economică, oare cum era dacă se construia câte un decor pentru fiecare act în parte, ca într-o producție clasică? Bun, acum, toată lumea, da capo!

Muzica reîncepe.

#4 Dana Țabrea de la Ziarul de Iași: Dezvrăjirea actului teatral se produce prin interpretări regizorale în materie de decor, prin înlocuirea cadrului în care sunt intonate ariile şi construirea unor situaţii scenice dinamice, prin reconturarea viziunii asupra personajelor. ”Castelul” este modelat pe trei niveluri: zece uşi numerotate, ca de apartament, în partea de jos, cu o uşă dublă, ca de bloc (central), iar în partea superioară o terasă – locul corului/ al figuraţiei din background; deasupra uşii duble – un fel de mansardă cu geamuri mici, dintre care unul spart. Mai există încă două niveluri de figuraţie (în plan secund şi în prim plan – balerinii). Pe pereţii ”castelului” sunt montate spaliere, iar pe parcurs vor fi folosite poduri suspendate. Cam neobişnuit ca într-un spectacol de operă să te trezeşti cu pârghii, scripeţi, macarale… Acţiunea se desfăşoară ba într-o sală de gimnastică (bare orizontale, cal cu mânere, saltele, bancă), ba într-o curte interioară cu elemente de parc de joacă improvizat (leagăn, balansoar), ba într-un salon de spital psihiatric, care ar mai putea fi o cameră dintr-o unitate militară (o multitudine de paturi suprapuse). În permanenţă, decorul dezolant (frânghii, butoaie metalice, plăci de lemn) contrastează cu subiectul romantic şi cu atmosfera configurată prin lumini.

Snobu’(luându-și tot mai în serios rolul de dirijor): Doamnă, aloo! Cântăm, da? Nu citim tabele de inventar. Vă rog, reluați.

#5 Beatrice Lepădatu de la  Liternet: Ce înseamnă, însă, a „moderniza” când povestea în sine este tributară unui întreg ansamblu de factori socio-politici şi structuri economice? […] Enrico, Normanno, Arturo şi Raimondo sunt toţi ataşaţi de însemnele care le atribuie autoritate, fie că este vorba de natura militară sau sacră a acestora. Când ele lipsesc, rămâne prestigiul câştigat prin capital financiar

Snobu’: M’odi, e trema! Nu e aria insolvenței, nici sextetul fiscal! În Lucia e vorba de scena nebuniei! Frazarea dvs. e mult prea prețioasă, deja văd publicul adormind în sală!

#6 Irina Anamaria Prisăcariu de la Liternet: A fost prima dată când am văzut un spectacol al lui Andrei Şerban. A fost, de asemenea, prima data când am urmărit un spectacol de operă. A fost, deci, prima dată când am văzut, în acelaşi loc şi în acelaşi timp, operă + teatru. Am tremurat din toate încheieturile şi ne-am lăsat în voia acelei minuni care plutea în acel moment printre noi. La pauză, am ieşit afară, am luat o gură mare de aer şi am spus: „Aveam nevoie de aşa ceva! Fiecare om are nevoie de aşa ceva.”

Snobu’: Domnișoară, e bine, pentru un debut e chiar foarte bine, con anima, mai trebuie repetiții și muncă, dar sunteți pe calea cea bună.

#7 Gabriela Lupu de la România liberă: „Lucia di Lammermoor“, tălmăcită de Andrei Șerban – Lucia lui Andrei Șerban nu mai este o tânără fără apărare, o ingenuă orbită pur și simplu de dragoste. Ea pare, dimpotrivă, o fire destul de voluntară, care se ia de piept cu autoritatea eminamente masculină și care ajunge la crimă pentru că o altă ieșire din „dictatura“ instaurată de bărbați nu se mai găsea. Lucia în „lectura“ lui Andrei Șerban este o autentică revoluționară. Ea își depășește cu mult epoca, devenind un fel de feministă avant la lettre.

Kid: Nu mai e o tânără fără aparăre, fie. Dar de aici până la feminism și mai ales până la „autentică revoluționară” e cam mult. Parcă o și văd, în chip de Ana Ipătescu, cu pistoale la brâu, îngrozind familia Asthon până la capăt! (Se uită spre Lucia) Fată, ești revoluționară și feministă? Tălmăcește-mi te rog!

Lucia (încă amețită, masându-și cucuiul): Ce să fiu?

Actul 3. Edgardo

Restaurantul se golește, e ora închiderii. Pe ușă intră un ultim client. În mâna dreaptă are o torță care seamănă cu flacăra din vârful Statuii Libertății din New York, iar cu mâna stângă cară o găleată de apă pe care scrie „Isterie”. Fixează torța pe masă, apoi o stinge cu apa din găleată, cu un gest teatral. Efectul produs asupra celor de la masă este de uluire și de enervare, în același timp. E „Despre demnitate” care scrie blogul „Despre Opera”.

Despre Opera: Tu che a Dio spiegasti l’ali, o bell’alma innamorata, ti rivolgi a me placata, teco ascenda il tuo fedel.
Tot așa, când mai vedeam încă o fotografie cu Lucia de la Paris, îmi propuneam să merg s-o văd. Nu mai țin minte de ce nu m-am dus, dar fapt este că nu am ajuns până acum la Opera Bastille s-o văd. Acum, Lucia lui Andrei Șerban se face la Iași. Și mi-am dat seama că o aștept de peste 20 de ani…

Kid: Cum zicea Caragiale? O flașnetă cânta devale, la Gambrinus, aria finală, Tu, che al ciel spiegasti…, foarte încet și tânguios. Auzi tu, cică Emoția zilei, ha!

Despre Opera: Dar am scris și o Analiză… Uite: Nu are importanță prea mare dacă Andrei Șerban a căutat anumite simboluri pentru Lucia lui, faptul în sine că spectatorul este provocat să facă tot felul de conexiuni este o dovadă a profunzimii conceptului regizorului.

Toți: Știm! știm! Cu tablouri, artă și alte bazaconii! Ne-ai înnebunit! Oprește-te! Spectacolul s-a terminat!

Cortina cade.