Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Analyzing Œdipe


Vin cu trenul la București, mă grăbeam spre operă. Cu metroul călătoria dura prea mult, așa că am luat un taxi.

— Unde merge domnul?

— La Operă, i-am zis, ușor iritat. „Iar am dat peste un taximetrist care vrea să se confeseze” mă gândeam. Numai de asta nu aveam dispoziție. Oare cât o dura drumul?

— Aaaa, la premieră! Œdipe! zice șoferul, un tip îndesat, îmbătrânit înainte de vreme de atâta stat în scaunul mașinii, grizonat, cu barbă de două zile care-i accentua bărbia dublă.

— Da, exact. Sunteți informat.

— Eee, haide, dom’ne, chiar așa. Om fi noi șoferi, da’ cum să nu știi de Œdipe, nu e ăla de pe vremea lu’ 300, filmul cu spartanii?

— E mai de dinainte de 300.

— Serios? N-am știut. Bine, acuma tot un drac, că-i de acu’ 2000 de ani sau 3000 de ani. Da’ ce voiam să zic. Œdipe e ăla de-l omoară pe tac’su și pe urmă se însoară cu mă-sa, nu?

— Da, dar, dacă nu vă deranjează, aș vrea să nu discutăm despre asta.

— Nu, nu, domnu’, nu m-ați înțeles. Eu nu discut porcării, oi fi eu din popor, că vă văd îmbrăcat la costum, acuma nu vreau să mă trag de brăcinari cu dvs. M-ați înțeles? Mă fixă cu privirea pentru o secundă, ușor jignit, dar încercând să se calmeze. Apoi continuă, privind la semafor:

— E vorba de Freud, dom’ne, că de’acolo știu. Că, na, mai citim și noi, că toată lumea îi dă cu Freud în sus, Freud în jos, p…da mă-sii, cine-i Freud ăsta până la urmă. Știți ce zic, nu? Adică el zice că toți avem ceva de Oedip în noi, dar nu ducem până la capăt, doar ne gândim, uneori nici nu ne dăm seama. Da’ când te cerți cu tata, uneori îți vine să-l omori și când te cerți cu mama…

— OK, vedeți că s-a făcut verde, l-am întrerupt nerăbdător.

— Ia uite-l, frate, și p’ăsta cum se bagă. Na, c…ie, că nu te las să te bagi în fața mea, e bine acum? pară imediat, prefăcându-se interesat de rutina vieții lui.

— Vă mai enervați în trafic după atâta condus? încerc stângaci să schimb subiectul.

— Eee, nu, da’ lumea-i plină de nesimțiți. Dom’ne, să vă zic ceva, că nu cred că aveți idee câți oameni deștepți au călătorit cu Dacia asta, ca pasageri, zic. De 15 ani de când sunt șofer am aflat atât de multe, de nici n-am nevoie de facultate. Bunăoară, acu’ehei, mulți ani, stătea aci, în dreapta, unde stați dvs., domnul Ohanesian, de la Operă.

— Serios? Dar cum l-ați recunoscut?

— Păi nu l-am recunoscut, că io nu merg la operă, da’ avea o vocioaică, dom’ne, că l-am întrebat io: „Da’ dvs. cântați la Operă, că aveți vocea asta?”. Zice: „Da, sunt baritonul David Ohanesian, cel pe care poate l-ați văzut la TV cântând Œdipe.” Zic: „Daaaa, așa e, dom’ne” și i-am zis ce v-am zis și dvs. de Freud, de alea-alea. Ați înțeles? Ziceee…. Ia uite-l și p’ăsta cum se târâie, așa, zice: „Lasă-l, dom’ne, pe Freud, că n-are nimic de-a face cu Freud, nenorocitul ăla. Îți zic eu, că doar am citit totul despre Œdipe. N-a fost vinovat, mă’nțelegi mata? Zice Enescu acolo: Biruit-am destinul, biruit-am pe zei.” Să mor de vă mint. Și că, la sfârșit, Œdipe nu moare, ci se topește așa, în pădure…

— Comuniunea cu natura.

— Asta e! Exact așa zicea și domnu’ Ohanesian: comuniunea cu natura! Asta e! Ești deștept, dom’ne! Și de fapt se înalță la cer, adică Dumnezeu îl iartă și-l primește, mă-nțelegeți? Adică Œdipe e așa ca un fel de Iisus. Hai c-am ajuns, 12 lei face. Mulțumesc, seară bună!

— Mulțumesc!

Sursa: TimesNewRoman.ro

Sursa: TimesNewRoman.ro

În foaierul Operei, ca de obicei, lume discutând, în așteptarea spectacolului. Grupul criticilor (îmi vine să zic al înțelepților tebani), mai animat decât de obicei. În mijloc, un tip în vârstă, congestionat, cu ochelari, simulând tinerețea, explica animat:

În viziunea lui Enescu şi Fleg, scena finală a operei dispune de o simbolistică apropiată celei creştine. Œdipe se ridică în lumină, se dematerializează, act ce stabileşte dimensiunea spirituală a luptei sale cu destinul.

Mi-am adus aminte de taximetrist. Mă apropii de grup și mă bag în vorbă:

— Bine, dar în viziunea aceasta mie unul mi se pare că parcă am regreta că Enescu n-a scris Don Carlo.

Stupoare. Priviri înghețate. Cum adică?

— Păi, acolo, Don Carlo vrea să-și ucidă tatăl, în scena autodafé-ului, pentru că voia să se însoare cu mama sa vitregă. Iar când totul se termină, Verdi nu-l omoară propriu-zis, ci-l ridică la cer, sub mantia fantomei lui Carol Quintul.

— Dumneata mereu îți bați joc de toate. Auzi, ce prostie!

— Cred că e un complex de inferioritate românesc. Avem o singură operă majoră, recunoscută la nivel mondial ca fiind valoroasă, dar e modernă, grea și subiectul e delicat. În plus, Edmond Fleg era un evreu militant, un sionist, e imposibil să fi sugerat o simbolistică de tip creștin în libret.

Discuția s-a întrerupt, pentru că începea spectacolul. Regizorul, un tânăr cu ochelari, stătea chircit și emoționat într-un fotoliu aproape de scenă. La gât purta o cruce mare, la care se uita insistent din când în când.

Sursa: SARTRE-ET-CAETERA Reflexions sur Sartre et l'art etc

Sursa: SARTRE-ET-CAETERA
Reflexions sur Sartre et l’art etc

Montarea a fost bizară de tot. Practic, ea ilustra toate teoriile naționale legate de interpretarea filosofică a operei lui Enescu și a libretului lui Edmond Fleg.

În prima scenă, Iocasta îl naște pe Œdipe într-o iesle, de fapt Iocasta e Fecioara Maria, iar Œdipe este, evident, Iisus. Laios era Iosif. Cei trei crai de la Răsărit erau eriniile care prevestesc nenorocirea, iar Iisus este abandonat, într-o ingenioasă regie, care folosea episodul biblic al uciderii pruncilor ordonate de regele Irod, pentru a fi pierdut de Maria/Iocasta, pe muzica baletului ce încheie primul act. În secvența următoare, Meropa și Phorbas devin niște discipoli ai tânărului Iisus/Œdipe, ce predică în mijlocul unei răscruci cu trei drumuri. Sfinxul era Pilat din Pont, iar victoria lui Œdipe e simbolică și metafizică, pentru că Sfinxul dispare spălându-se insistent pe mâini, ieșind de fapt din istorie, care-l va reține doar ca pe un monstru. Iisus e crucificat, iar în momentul în care își dă sufletul (o proiecție video afișând texul „Eli, eli, lama sabactami!”), lucrurile se abat de la narațiunea evanghelică. Iisus este coborât de pe cruce și se căsătorește cu Fecioara Maria, neștiind că aceasta era mama lui (pentru că în primul act se pierduse de ea, dacă vă amintiți). Ciuma din Teba, devenită Ierusalim în această montare, este reprezentată prin lupta dintre legiunile romane și răsculații lui Barabas. Păstorul care îi relevă lui Œdipe adevărul despre soarta sa este chiar Sfântul Petru, reproșându-i lui Iisus că jertfa lui e mai importantă decât viața, exact ca în Ultima ispită a lui Hristos, filmul lui Martin Scorsese. Scena orbirii este de fapt o nouă urcare pe cruce a lui Iisus/Œdipe, de unde va cânta ultimul act. Tezeu e un soldat roman care-l împunge cu sulița, iar în final Œdipe moare, cu aceeași proiecție video pe fundal, e îngropat și apoi se înalță la cer într-o spectaculoasă cascadorie de scenă. Într-adevăr, în acest concept, Omul, sau mai degrabă Fiul Omului, cum e formularea biblică, era mai puternic decât destinul.

Cred că a fost pentru prima dată când la Operă a huiduit toată audiența, iar cei puțini care n-au făcut-o (ateii) râdeau cu lacrimi. A fost un scandal uriaș. Criticii bătrâni, probabil complici prin sugestie la această montare, au fugit repede din teatru. Regizorul era copleșit de frică pe scenă, iar dirijorul a refuzat să iasă la aplauze. Nimeni n-a scăpat de huiduieli, deși cântăreții se străduiseră mult, și chiar câteva fotolii din sala renovată de abia un an au fost vandalizate și geamul unei uși de la intrare a fost spart.

În zilele următoare nu s-a scris nici o cronică. În schimb, Opera Națională era pe toate canalele de televiziune la Breaking News, ajungând și la CNN. Patriarhul a dat un comunicat de presă prin care se delimita de „anumite instituții de cultură”, iar Festivalul Enescu a anunțat că, din motive obiective, la ediția din 2017 nu se va mai prezenta opera Œdipe nici măcar în versiune de concert.

Notă: Textul de mai sus este un pamflet. Știu că e redundantă precizarea, dar există oameni pe lumea asta care iau în serios tot felul de lucruri.

you_talkin_to_me__by_hazer72

2 comentarii la “Analyzing Œdipe

  1. despredemnitate
    Decembrie 1, 2015

    Reblogged this on Je suis Enesco.

    Apreciază

  2. Pingback: Noul „Œdipe” de la ONB în revista „Opera” (UK) | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Noiembrie 26, 2015 de în Muzica, Pamflet şi etichetată , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.433 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: