Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Isteria electorală: Grand Finale


În anul 1948, Italia intra în Războiul Rece. Partidul Socialist Italian și Partidul Comunist Italian se aliau electoral împotriva creștin-democraților. De teamă că Italia va intra sub sfera de influență a URSS, electoratul italian a votat masiv cu Partidul Creștin-Democrat, care a obținut astfel cel mai mare scor din istoria sa: 48%, în timp ce alianța socialiștilor și a comuniștilor a câștigat doar 31%. În Milano, în lungile ore care au urmat închiderii urnelor, s-a instaurat o idee, pe cât de fantasmagorică, pe atât de generalizată, cum că grupuri organizate de extremă stânga (denumiți Morzi) se îndreptau spre Teatro alla Scala pentru a ataca publicul burghez care asista la un spectacol de operă. Panica a existat, dar de întâmplat nu s-a întâmplat nimic…

Jurnalist, scriitor, pictor, un intelectual rafinat cu o solidă educație muzicală, Dino Buzzati (1906-1972) a fost unul dintre ultimii renascentiști, prin atitudinea lui deschisă către orice înseamnă cultură. În anul 1949 a scris o celebră nuvelă despre aceste evenimente, intitulată: „Panică la Scala”, în care sunt descrise stările de neliniște electorală într-un mod foarte asemănător cu imaginarul colectiv din România anului 2014. Personal, nu mă regăsesc nicăieri în această isterie, pe care mulți compatrioți de-ai mei o împărtășesc. Redau mai jos un fragment din această nuvelă, al cărei personaj principal și imaginar este Claudio Cottes, un pianist de origine română stabilit la Milano, ajuns la capătul vieții, un simbol muzical al orașului.

A propos, pe 16 Noiembrie 2014, la ONB, va fi o seară de balet, Corsarul, de Adolphe Charles Adam. Sper ca acest text să nu fie considerat un „alt fel de” avancronică…

[…] În timp ce rumega toate problemele acestea, a ajuns în piaţa Scalei. Într-o clipită, gândurile neplăcute au dispărut la vederea tămăduitoare a freamătului de la intrarea teatrului, a doamnelor ce se grăbeau cu o unduire nerăbdătoare a trenelor şi voalurilor, a mulţimii care privea, a automobilelor superbe înşiruite, ale căror ferestre lăsau să se vadă bijuterii, plastroane albe, umeri dezgoliţi. Şi, pe când stătea să înceapă o noapte ameninţătoare, poate tragică, Scala, impasibilă, îşi etala splendoarea vremilor trecute. Niciodată, în ultimele stagiuni, nu se mai văzuse o armonizare atât de bogată şi fericită de oameni, stări sufleteşti şi lucruri. Aceeaşi nelinişte care se revărsa prin oraş făcea să crească agitaţia. Celor iniţiaţi li se părea că o întreagă lume strălucitoare şi unică se refugiase în prea iubita lor citadelă, precum nibelungii în palatul regal la sosirea lui Attìla, pentru a petrece o ultimă şi nebunească noapte de glorie. În realitate, puţini erau la curent. Majoritatea, dimpotrivă, au avut impresia, atât de dulce era blândeţea serii, că o perioadă tulbure s-a dus cu ultima urmă a iernii şi că se apropia o vară senină şi lungă.

Prins în vâltoarea mulțimii, imediat, aproape fără să-și dea seama, Claudio Cottes s-a trezit în stal în plină strălucire a luminilor. Era nouă fără zece şi teatrul gemea de lume. Cottes s-a uitat în jurul lui, extaziat ca un copil. Trecuseră ceva ani, dar prima senzaţie, ori de câte ori intra în sală, era la fel de pură şi vie ca în faţa marilor spectacole ale naturii. Mulţi alţii, cu care schimba câte un salut fugar, simţeau acelaşi lucru, o ştia foarte bine. Din acest fapt se năştea o fraternitate, un fel de masonerie nevinovată, care străinilor, ce nu făceau parte din ea, trebuia să li se pară oarecum ridicolă. […]

„Aţi observat? La actul al treilea nu mai era nimeni în loja Morzi-lor.“ „Dar nici în cea a Chesturii şi a Prefecturii, dragul meu… Şi nici în cele ale armatei, nici măcar doamnele… Fugă generală… Părea cuvântul de ordine.“ „Nu dorm cei de la Prefectură… Ştiu ei… Printre Morzi există informatori ai guvernului, chiar şi în lojile periferice.“ Şi o ţineau tot aşa. Toţi şi-ar fi dorit în sufletul lor să fi fost acasă la ora aceea. Pe de altă parte, nu îndrăzneau să plece. Se temeau să rămână singuri, se temeau de tăcere, de lipsa noutăţilor, să aştepte, în pat, fumând, explozia primelor urlete. În vreme ce acolo, printre atâţia oameni cunoscuţi, într-un mediu străin politicii, cu atâtea personaje pline de autoritate, se simţeau protejaţi, pe un pământ de neatins, ca şi cum Scala ar fi fost o reşedinţă diplomatică. Era de imaginat că lumea veche, veselă, nobilă şi civilizată, atât de solidă încă, toţi oamenii aceştia de talent, toate femeile acestea atât de gentile şi iubitoare de lucruri frumoase, era posibil ca această lume să fie măturată aşa, deodată? […]

Cu puţine minute în urmă venise avocatul Frigerio, care întotdeauna era foarte informat, fiind un apropiat al fratelui prefectului. Dăduse fuga la Scala ca să-i avertizeze să nu plece nimeni. Morzi-i se concentraseră în diferite puncte la periferie şi se pregăteau să năvălească în centru. Prefectura era practic înconjurată. Mai multe departamente ale poliţiei fuseseră izolate şi erau lipsite de mijloace de deplasare. Erau la mare ananghie. Să ieşi de la Scala, mai ales îmbrăcat în haine de seară, nu era un lucru înţelept. Era mai bine să aştepţi înăuntru. În mod sigur Morzi-i nu aveau să vină să ocupe teatrul.
Noutatea, trecând din gură în gură cu o surprinzătoare rapiditate, a avut asupra invitaţilor un efect teribil. Nu mai era vreme de glumit.[…]

Un grup a ieşit pe terasă, să vadă. Piaţa era pustie, automobilele stăteau adormite, mai negre ca niciodată, abandonate. Dar şoferii? Dormeau nevăzuţi, pe bancheta din spate? Sau fugiseră şi ei să participe la revoltă? Lampioanele străluceau totuşi normal, totul dormea, îşi ciuleau urechile pentru a prinde vreun vuiet îndepărtat, ecoul unor împuşcături, zgomot de furgoane. Nu se auzea nimic. „Suntem oare nebuni?“, a strigat cineva. „Gândiţi-vă că văd toată lumina asta! O oglinjoară care să le atragă atenţia!“ Au intrat, au închis obloanele, cineva s-a dus să-l caute pe electrician. La puţin timp după aceea, lampadarele din foaier s-au stins. „Măştile“ au adus o duzină de sfeşnice şi le-au pus pe jos. O altă greutate apăsa pe sufletele lor, prevestitoare de rău.
Obosiţi, bărbaţii şi femeile, deoarece canapelele erau puţine, au început să se aşeze pe jos, după ce-şi întinseseră pardesiele ca să nu se murdărească.[…]

Întors în foaier, a văzut, în lumina slabă, că oboseala celorlalţi se accentuase. Doamnele ghemuite şi înfrigurate, strânse una în alta pe canapele, suspinau. Multe îşi scoseseră bijuteriile mai arătoase şi le vârâseră în poşete, altele îşi aranjau în faţa oglinzilor coafura, ca să pară mai puţin provocatoare, unele se învăluiseră în mantile şi văluri, de păreau aproape ca la spovedanie. „E îngrozitoare aşteptarea asta, de s-ar termina odată, indiferent cum.“ […]

Atunci a ieşit în faţă maestrul Cottes. Cu chipul răvăşit, cu pardesiul aruncat pe umeri, cu mâinile înfipte în răscroiala fracului, s-a uitat drept în ochii avocatului Cosenz şi a decretat solemn:
— Eu plec.
— Unde vă duceţi, unde? l-au întrebat mai multe glasuri, cu nesfârşită speranţă.
— Acasă mă duc. Unde-aţi vrea să mă duc? Aici nu mai rezist.
Şi s-a îndreptat spre ieşire. Dar se clătina, ai fi spus că era beat mort.
— Dar chiar acum? Nu, nu, aşteptaţi! Peste puţin timp se face dimineaţă, au strigat în urma lui.
A fost în zadar. Doi dintre ei l-au însoţit cu sfeşnice până jos, unde un portar adormit i-a deschis fără să obiecteze. „Sunaţi-ne“, a fost ultima recomandare. Cottes a plecat fără a răspunde.
Sus, în foaier, au alergat la ferestre, spionând din spatele obloanelor. Ce avea să se întâmple? L-au văzut pe bătrân traversând şinele de tramvai, cu paşi caraghioşi, împiedicându-se, îndreptându-se către rondul din mijlocul pieţei. A trecut de primul rând de maşini staţionate, a înaintat spre zona liberă. Deodată s-a prăbuşit în faţă, ca şi cum ar fi fost îmbrâncit. În afară de el nu mai era nimeni în piaţă. S-a auzit bufnetul căzăturii. A rămas pe asfalt, cu braţele întinse şi faţa în jos. De departe părea un gândac imens, strivit.

Celor care l-au văzut li s-a tăiat suflarea. Au rămas înmărmuriţi de frică, fără să scoată un cuvânt. Apoi s-a auzit un ţipăt de femeie:
— L-au omorât!
Piaţa era încremenită. Din maşinile ce aşteptau nimeni n-a ieşit să-l ajute pe bătrânul pianist. Totul părea mort. Şi sus, apăsarea unui coşmar imens.
— Au tras în el. Am auzit împuşcătura, a spus unul dintre ei.
— Da’ de unde, o fi fost bufnetul căderii.
— Am auzit împuşcătura, jur. Pistol automat, mă pricep.
Nimeni nu l-a contrazis. Au rămas aşa, care şezând şi fumând de disperare, care întinşi pe jos, care lipiţi de obloane ca să poată observa. Simţeau cum se apropie destinul, concentric, dinspre porţile oraşului spre ei.
Până când o licărire vagă de lumină cenuşie a coborât peste casele adormite. Un ciclist solitar a trecut, cu bicicleta scârţâind. S-a auzit un huruit ca de tramvai îndepărtat. Apoi în piaţă a apărut un omuleţ adus de spate care împingea un cărucior. Cu un calm desăvârşit, pornind de la intrarea pe strada Marino, omuleţul a început să măture. Bravo! Au fost de-ajuns câteva măturoaie. Măturând hârtiile şi gunoaiele, el mătura o dată cu ele şi teama. Un alt ciclist, un muncitor ce mergea pe jos, un camion. Milano se trezea încetul cu încetul.

Nu se întâmplase nimic. Zgâlţâit de măturător, maestrul Cottes s-a ridicat gâfâind în picioare, s-a uitat nedumerit în jurul lui, şi-a ridicat pardesiul de jos, a grăbit pasul, clătinându-se, spre casă. […]

Publicul de la Teatro alla Scala, 1951  © E. Piccagliani, Teatro alla Scala.

Publicul de la Teatro alla Scala, 1951 © E. Piccagliani, Teatro alla Scala.

Recomandările zilei sunt aceste două cărți:

Dino Buzzatti: Cele mai frumoase povestiri, Editura Polirom, Iași, 2005, de unde au fost reproduse fragmentele de mai sus, respectiv din nuvela „Panică la Scala”. Cartea este disponibilă și în format electronic, în magazinele online iTunes și Elefant.

L’avant Scène de l’Opéra: Le Théâtre de La Scala, în care au fost publicate textele de mai sus, în limba franceză, selectate de criticul muzical Timothée Picard.

Așadar, lectură plăcută și haideți la vot!

Update (și morala acestei postări): Unul dintre multele paradoxuri ale societății românești, amplificate de către elita intelectuală, este negarea stângii politice. De teamă să nu fie luați drept comuniști, marea majoritate a intelectualilor se declară de dreapta. Social democrația este mereu suspectată de bolșevism. Tocmai de aceea, fobiile de genul celor descrise de nuvela lui Dino Buzzati se regăsesc în forme destul de asemănătoare în gândirea politică a oamenilor educați. Cu toate acestea, societatea românească nu reacționează aproape deloc, preferând să ignore tocmai manifestările clare de extremă stânga. Un exemplu recent este marele succes al unei noi reprezentații a piesei de teatru „Omul cel bun din Seciuan” care, lăsând la o parte calitatea certă a punerii în scenă, se bazează totuși pe un text dintre cele mai marxiste din creația lui Bertold Brecht. Această lipsă de reacție (nici o cronică nu a menționat marxismul lui Brecht) nu este nimic altceva decât un simptom al unei traume colective suferite timp de 50 de ani de către populația României. Tot așa cum izbucnirea nervoasă a candidatului creditat cu prima șansă de a ajunge președinte care „constata” la adversarul său o „atitudine de moșier” a trecut aproape neobservată chiar și de către cei mai anticomuniști comentatori politici.

Ca să nu mai existe dubii pentru nimeni: voi vota „Moșierul”.

2 comentarii la “Isteria electorală: Grand Finale

  1. Gheorghiu Madalina
    Noiembrie 11, 2014

    🙂 m-ati facut sa zambesc, e frumos ce povestiti , din pacate eu cred ca romanii acum sunt mai mult obositi, nedumeriti si un pic inraiti si foarte usor de manipulat uneori din pacate.
    Dar este adevarat ca panica joaca un factor esential in aceste evenimente.
    Apreciez foarte mult diaspora care stie sa-si manifeste fara teama dorinta de a vota, nu stiu daca si cei din tara vad asta.Poate ca viata in occident i-au facut mai liberi si mai verticali in actiunile lor.
    Mergem , mergem la vot ,cum sa nu !
    Daca noi nu votam cine oare sa voteze in locul nostru ?
    Fiecare roman trebuie prin votul lui liber sa-si construiasca bucatica lui de tara asa cum isi doreste si apoi se unesc bucatelele si se face o bucatica mai mare care se cheama Romania .
    cu mult respect,
    Madalina Gh.

    Apreciază

  2. Gheorghiu Madalina
    Noiembrie 11, 2014

    „La confiance est le ciment invisible qui conduit une équipe à gagner „.
    Increderea este invizibilul ciment care conduce o echipa spre castig .

    Le courage est un muscle comme les autres : il faut l’exercer de temps en temps pour ne pas en perdre l’usage.
    Courajul este un muschi ca si oricare altul care trebuie sa-l exersezi din timp in timp ca sa nu-l pierzi din uzaj.

    Le bon silence s’appelle sainteté.
    Vorbaria putina inseamna sanatate mentala ( o forma de traducere ) .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.471 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: