13 decembrie 2014, în sâmbăta aceea, la Opera Națională București, premieră
La fille mal gardée
Balet în două acte și trei scene de Ferdinand Hérold și John Lanchbery
Libretul de Jean Bercher Dauberval
Coregrafia: Sir Frederick Ashton
Alina Cojocaru (Lise), Robert Enache (Colas), Johan Kobborg (Văduva Simone), Cristian Preda (Alain)
Dirijor: Ciprian Teodoraşcu
Pregătirea şi punerea în scenă: Malin Thoors şi Johan Kobborg
Scenografia: Sir Osbert Lancaster
Lighting design: Ionuţ Gabriel Pruteanu
Producţie supervizată de Jean-Pierre Jouventin
Consultanță coregrafică: Michael O’Hare
Supervizare costume: Natalia Stewart
Supervizare decor: Douglas Nicholson
Maeştri de repetiţii solişti: Alina Cojocaru, Corina Dumitrescu
Maestru de repetiţii ansamblu: Florica Stănescu

M-am decis în ultima clipă să văd baletul La fille mal gardée de la ONB, mirându-mă, în același timp, de nehotărârea mea de până atunci. Cum să nu văd așa ceva? În primul rând, era coregrafia lui Sir Frederick Ashton, ba încă întreaga producție de la Royal Ballet care se prezintă neîntrerupt, de la premiera din 1960 până azi. Până și Bolșoi Teatr a preluat-o, în 2002, înlocuind propriile versiuni coregrafice (Petipa/Ivanov). E un fragment din istoria baletului mondial această Fată, de o dimensiune legendară în Anglia. Nu voi insista mai mult asupra carierei lui Sir Ashton, pentru că informații se găsesc destule pe Internet. Sigur, în România, baletul rusesc este considerat de multă lume drept absolutul. E și o consecință a vecinătății cu acest colos cultural cum este Rusia, dublată de influența protocronistă a URSS. Dar baletul nu este doar acrobație și, dincolo de admirația pentru zeii ruși ai dansului, să nu uităm că baletul, așa cum a ajuns la noi, astăzi, își trage rădăcinile mai degrabă din Italia renascentistă și din Franța. Școala de balet engleză s-a dezvoltat mai târziu decât cea rusească, dar a adus o distincție și un rafinament diferit, care a uimit lumea.

The Royal Ballet nu este o companie atât de veche pe cât ne-am aștepta, această titulatură a fost căpătată abia în 1956. Mitul fondator al acestei companii are trei eroi, primii directori: Ninette de Valois, Sir Frederick Ashton și Kenneth MacMillian. Reluarea la București a uneia dintre cele mai importante creații ale lui Ashton este un mare eveniment. Afișul premierei plusa generos cu numele Alinei Cojocaru și Johan Kobborg, asemuiți la un moment dat cu Margot Fonteyn și Rudolf Nureiev. Așa ceva nu se poate refuza, e pur și simplu obligatoriu de văzut.

A fost o seară în care am uitat deseori că sunt într-un teatru al unei țări la margine de Europa, un teatru cu un buget ridicol de mic pe lângă Metropolitan sau Covent Garden, un teatru în care starurile absolute ale operei vin foarte rar și ne mulțumim mai mereu cu vedete locale. În multe momente m-am simțit aseară ca și cum aș fi fost acolo, în teatrul lui Sir Ashton.

La fille mal gardée se bazează pe un libret destul de frivol, o combinație între Il barbiere di Siviglia și L’elisir d’amore. De altfel o bună parte din muzica aleasă de Sir Ashton pentru coregrafia sa citează teme din cele două opere. Interesant este și faptul că titlul acestui balet sună urât dacă-l traduci în limba română. Toate detaliile se regăsesc în caietul program de la ONB, nu le voi relua, dar mi-au rămas în minte cuvintele lui David Vaughan (citat aici) despre această producție: Cu cât este mai trivial un subiect, cu atât este mai profundă și mai frumoasă perspectiva poetică a lui Ashton asupra lui. 

Aseară a fost o premieră cu adevărat ieșită din comun, reluarea de la ONB a producției de la Londra păstrând intact sloganul acestei coregrafii: A very English ballet.

Alina Cojocaru este un fenomen. Baletul este o artă a rigorii și a tehnicii de dans, dublate de grație. În cazul fostei prim balerine de la Covent Garden, este imposibil să rămâi indiferent. Nu e vorba numai de precizia execuțiilor, ci de naturalețea cu care interpretează un rol, în care grația și zâmbetul ascund orice efort. Figurile cele mai complicate par la îndemână, iar inocența privirii ei zâmbitoare e atașantă până la seducție. Are acel „ceva în plus” care face diferența dintre un profesionist și un artist de calibru. S-o vezi dansând e o șansă și mi-a fost greu să-mi desprind privirea de ea, chiar și în scenele în care doar asista la mișcările celorlalți. Colas fost Robert Enache, excelent balerin, care mi-a dat senzația deseori că este înaripat de emulația pe care o crează partenera sa. Cei doi s-au susținut unul pe altul într-un mod admirabil. Am așteptat momentele lor solistice cu o curiozitate de copil: Pas de ruban, de exemplu, dar mai ales celebrul Pas de deux al lui Fanny Elssler.

Johan Kobborg, în travestiul Văduvei Simone, a împins expresivitatea comică dincolo de mima dansată, până în punctul în care părea că vorbește sau cântă, deși nu se auzea nici o voce. Dansul saboților, un moment așteptat de toată lumea, a fost irezistibil. Pe linia comică însă, cred că Alain a fost marele câștigător. Cristian Preda a interpretat un personaj hilar până la isterie, iar virtozitatea sa tehnică a frizat uneori supraumanul.

Coregrafia lui Sir Frederick Ashton mai poate fi admirată la ONB și într-un triptic de balet din aprilie 2015, Marguerite and Armand în cadrul unui Triptic de balet. Muzica e a lui Franz Liszt, iar sursa de inspirație este romanul Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas. Premiera mondială din 1963, de la Londra, a aparținut cuplului Fontayne-Nureiev… mai e nevoie de altceva ca să completeze invitația? Iar dacă e posibilă o scrisoare pentru Moș Crăciun al baletului, treceți-mă pe lista de dorințe cu Variațiunile Enigma în coregrafia aceluiași Sir Frederick Ashton.

Prezentarea acestei producții la București a arătat aseară că pentru a avea un teatru de operă și de balet foarte bun trebuie ceva mai mult decât talent. Este necesar și un buget. În general, baletul este o artă profitabilă, în timp ce opera nu. E posibil ca tocmai de aceea baletul să fie primul beneficiar al reconectării ONB cu Europa. Ceea ce am văzut aseară la balet este echivalentul în operă al unei producții celebre în care cântă cele mai mari staruri. Or, așa ceva ar trebui să fie posibil, dacă nu chiar necesar, într-o capitală europeană, fie ea și est-europeană.

Baletul La fille mal gardée (în alte distribuții) mai poate fi văzut în următoarele zile: 14, 19 şi 21 decembrie 2014 și 4, 11, 14 şi 30 ianuarie 2015. Nu-l ratați.

Update, după spectacolul din 21 decembrie 2014

Duminică am văzut ceea ce ar putea însemna a treia distribuție a acestui balet: Cristina Dijmaru (Lise), Robert Enache (Colas), Bogdan Cănilă (Văduva Simone), Vlad Toader (Alain) etc. Cu excepția lui Robert Enache (care și el părea la început căzut în mediocritatea generală), vraja s-a rupt, dar nu de tot.

De ce este Alina Cojocaru o balerină atât de mare, spre deosebire de alte conaționale ale ei? Diferențele de execuție tehnică există, bineînțeles, dar nu mi s-au părut nicidecum un mare impediment. Cu muncă și mai multă, se poate obține perfecțiunea. Totuși, mai trebuie ceva, care face diferența dintre un profesionist și un artist adevărat. Coregrafia lui Sir Ashton transformă un balet cu numere într-o mică piesă de teatru dansată de mimi. Are o coerență a acțiunii, în care episoadele se leagă epic unele de altele, de aceea este și atât de memorabilă. Pentru a o executa nu mai este suficient manejul. Trebuie ca balerinii să interpreteze, la fel de bine precum un actor, rolurile principale. Perfecțiunea mecanicii trebuie să fie dublată de expresivitate, până la crearea de către balerin a unui personaj al său. Așa cum din miile de soprane au cântat opera La traviata, doar câteva, mai puțin de o duzină, au fost cu adevărat Violetta Valéry, tot așa, nu oricine poate da impresia că pe scenă nu este un balerin, ci chiar personajul (fie el Lise, Colas, Simone etc.).

Cu toate acestea, s-a văzut cât se poate de clar ce înseamnă o producție de mare calitate, așa cum este cea a lui Sir Frederick Asthon. Este rațiunea de a exista a acestui spectacol. Un vehicul pentru satisfacerea plăcerii estetice a oricărui spectator. Pentru cei aflați la primul contact cu un teatru de operă, va fi o experiență revelatoare. Pentru cei cărora viața le este jalonată nu doar de amintirile propriei existențe, ci și de spectacolele pe care le-au văzut, oricât de rafinați și critici ar fi, seara nu le va fi deloc stricată, pentru simplul motiv că au avut măcar un motiv de bucurie: o producție ca la Covent Garden, și nimic mai puțin. Am spus că această producție este un vehicul, dar nu numai pentru spectatori: artiștii balerini pot fi inspirați de această călătorie. Căci orice drum este o experiență, de multe ori inițiatică, în care descoperim în noi niște resurse pe care nu le bănuiam. Sunt convins că obișnuința de a evolua în această coregrafie plină de bun gust și de știință a spectacolului nu va deveni o rutină plictisitoare pentru balerini, ci dimpotrivă, o motivație în plus pentru a-și perfecționa arta. Și poate, într-o zi, vom avea o a doua Alina Cojocaru. Dați-le timp și răbdare acestor dansatori, vă vor răsplăti mai târziu.

Galerie foto: La fille mal gardée, ONB 2014