Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Norma în afara normelor, la Sala Radio


Vincenzo Bellini: Norma
30 ianuarie 2015, într-o vineri, la Sala Radio, operă în concert
Elena Moșuc (Norma), Iulia Merca (Adalgisa), Teodor Ilincăi (Pollione), Jean Kristof Bouton (Oroveso), Emanuela Pascu (Clotilde), Nicolae Simonov (Flavio)
Orchestra Națională Radio, dirijor: Tiberiu Soare
Corul Academic Radio, dirijor: Dan Mihai Goia

În mod cert, Norma de la Sala Radio a fost evenimentul muzical al începutului de an 2015. Următorul jalon ar trebui să fie Falstaff de la ONB, din februarie.

Multe întrebări: de ce cântă un bariton rolul de bas al lui Oroveso? Cum va cânta Elena Moșuc Norma după Zerbinetta de la Paris? Iulia Merca va face față? Ilincăi – Pollione? etc. etc.

Norma este apogeul lui Vincenzo Bellini, care a  scris-o la nici 30 de ani. Este perfecțiunea belcanto-ului italian, îmbinând opera seria cu romantismul, subiectul plasat în antichitate cu o cantilenă eterică ajunsă în mentalul colectiv: Casta diva… Cu toate acestea, trebuie să spun de la început, fără să pot explica de ce, această operă nu mă emoționează, deși rămân uimit la fiecare audiție de perfecțiunea ei, ca de coloană ionică, cu toate că melodrama este deja prezentă și încă în doze respectabile.

Sala Radio gemea de lume, așa cum era de anticipat. Nu știu însă câți au venit pentru opera Norma și câți pentru aria Casta diva… Până să conteze această diferență, uvertura a început sub comanda sigură, urgentă și pasionată a lui Tiberiu Soare. Atunci când o operă este reprezentată în concert se schimbă câteva detalii esențiale față de teatru. În afară de lipsa decorurilor și a regiei, există o orchestră care iese din fosă, și e vorba de o falangă adevărată, deloc intimidată de publicul care o privește avid, dar care este obișnuită cu opulența simfonică, mai mult decât cu păstrarea echilibrului dintre instrumente și voci. Acest preludiu simfonic a dat măsura lucrurilor care s-au întâmplat în continuare pe scenă. Un sound neașteptat de locuit de această falangă a radioului care nu excelează în mod deosebit în vreun compartiment anume. Dar, pentru o dată, totul a fost articulat și dens, iar Tiberiu Soare părea la comanda unei mașinării cu geometrie variabilă care îi răspundea extraordinar de precis la toate cerințele. Sigur, mi-ar fi plăcut ca sunetul corzilor să fie la fel de vibrant precum cel al alămurilor, dar rezultatul a fost acela al unei îmbinări perfecte a unor imperfecțiuni, astfel încât acestea să dispară.

Despre Oroveso amintesc faptul că registrul cu adevărat grav este mereu dublat de cor, astfel încât toate temerile legate de prestația lui Jean Kristof Bouton s-au spulberat aproape în întregime, încă de la prima intrare, Ite sul colle, o Druidi. Baritonul ieșean a avut distincție vocală și stil autentic în interpretarea unui războinic, dar și a unui tată, astfel încât a surprins pe toată lumea cu prestația sa demnă. E adevărat că registrul grav a fost acoperit copios de către cor, încât limitele vocii sale, încă foarte tinere, n-au fost decelabile. A fost o primă surpriză foarte plăcută a acestei seri.

A urmat Pollione cu Svanir le voci! Teodor Ilincăi a pus pe tapet o voce care a umplut sala până în cel mai obscur ungher. Nimic nu i-a stat în cale: nici corul, nici alămurile penetrante, nici percuția cea mai bubuitoare. Un adevărat tenore di forza, dar această prestanță a avut costurile ei: o nuanțare expediată a rolului, căruia i-au lipsit seducția (Vieni in Roma) sau persuasiunea. În schimb, bravura a fost ireproșabilă.

Teodor Ilincăi, Jean-Kristof Bouton, Nicolae Simonov - (c) Romeo Zaharia

Teodor Ilincăi, Jean-Kristof Bouton, Nicolae Simonov – (c) Romeo Zaharia

Casta diva n-a fost o epifanie, ci doar corectă, lipsită de levitație și de supranatural. Dar cine mai poate să cânte astăzi așa, în afară de Elena Moșuc? Dar Dormono entrambi? Dar In mia mano alfin tu sei ? Elena Moșuc nu-și propune să reinventeze opera și să cânte demoniacal cu voce gravă în notele cele mai înalte. Nu. Ea cântă. Și nu se oprește până nu te doboară cu perfecțiunea ei, oricât ai încerca să-i reziști. Cu experiența ei, care îi permite să treacă direct prin orice zid sonor ridicat de orchestră sau de cor, reușind mereu să pară fragilă.

Lângă ea, Iulia Merca, deloc mai prejos. Pe lângă prezența scenică de neignorat, într-o rochie cu tonuri albastre care trimitea evident la antichitate (a fost și singura care a încercat cu succes și un minim de joc scenic), a etalat un timbru de catifea, liric, o contrapondere ideală față de vocea sopranei. Astfel încât duetele Norma – Adalgisa au tulburat spectatorii prin armonia lor (Si, fino all’ore estreme, de exemplu).

Iulia Merca, Elena Moșuc, Tiberiu Soare - (c) Romeo Zaharia

Iulia Merca, Elena Moșuc, Tiberiu Soare – (c) Romeo Zaharia

Corul Academic Radio s-a simțit în largul său într-o partitură amplă și generoasă. Cel puțin Guerra! Guerra! a fost pur și simplu electrizant, amintindu-mi de faptul că la Scala, acum mai mult de o sută de ani, s-a întrerupt o reprezentație cu Norma pentru simplul fapt că publicul a început să cânte odată cu corul, având în minte lupta de eliberare a italienilor de sub austrieci, astfel încât Guerra! Guerra! s-a bisat la nesfârșit…

Și peste toți, din nou Tiberiu Soare, galvanizând o seară cu totul ieșită din comun. Imposibil de uitat.

22 comentarii la “Norma în afara normelor, la Sala Radio

  1. stanciulescu constantin
    Ianuarie 31, 2015

    A fost un adevarat regal pentru iubitorii de opera si nu numai.A fost arta ,talent si har de la Dumnezeu! toți au fost foarte buni, dirijorul ,orchestra, Publicul a rămas cu gura căscata după duetul sopranelor ,iar Ilincăi ,alături de Mosuc au fermecat publicul ,care a aplaudat cu frenezie .
    Păcat ca nu pot exprima cuvintele trăirile si emoțiile live.Superb!
    Stanciulescu Constantin

    Apreciază

  2. spectacolonline
    Ianuarie 31, 2015

    Aveti ceva informatii despre Falstaff, ca eveniment, nu ca premiera?

    Apreciază

  3. Mariana
    Februarie 3, 2015

    Intr-adevar, a fost o splendoare de concert, mi-a umplut sufletul de incantare si emotie. Felicitari! Si multumesc.
    E o adevarata bucurie sa vezi cum, de la o vreme incoace, mersul la Opera sau la Sala Radio a devenit sinonim cu sansa de a petrece o minunata seara muzicala.
    (imi doresc din toata inima ca, intr-un viitor cat mai apropiat, sa se schimbe si soarta Ateneului si sa “primeasca” un Razvan Dinca, un Tiberiu Soare…)

    Apreciază

  4. Theodor ROGIN
    Februarie 12, 2015

    Buna ziua şi La Mulţi Ani! pentru 2015. Sănătate şi inspiraţie vă urez… în continuare. Trebuie să constat, admirativ, că inspiraţia e mereu „la îndemâna” dumneavoastră.
    Am căutat cronicile despre „Norma” de la Sala Radio, după ce îmi aşternusem propriile impresii despre spectacol (n-am vrut să mă las influenţat), ca ultimă filă a unui articol consacrat lucrării ca atare, dar şi marilor interprete ale rolului titular, prin comentarea celor mai bune din înregistrările existente pe piaţă (ponderea o ocupă, evident, Maria Callas). Începusem articolul cu 2 săptămâni înainte de evenimentul de la Radio, pentru că aveam intenţia să „marchez” cei 180 de ani de la intrarea lui Bellini în eternitate.
    Am constatat că ne întâlnim în foarte multe din opiniile exprimate – de dumneavoastră, mai sus, de mine – în textul trimis ieri revistei unde urmează să apară. Până şi titlurile alese de fiecare dintre noi, deşi par contradictorii, au ceva în comun. Cum ştiu că nu apreciaţi foarte mult ceea ce fac eu, e posibil să nu vă binedispună aceste coincidenţe. Dar n-am nici o vină: ideile plutesc în aer iar „les grands esprits se rencontrent”.
    Bineînţeles că există şi lucruri care ne despart, în cazul de faţă, ca şi în general. În fond, diferenţa dă savoare – „cum grano salis” – vieţii noastre.
    Felicitări încă o dată!

    Theodor R.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 12, 2015

      Bună ziua, La mulți ani și mulțumiri pentru apreciere!
      Abia aștept să citesc cronica dvs.
      Nu se pune problema să nu apreciez ce faceți, îmi pare puțin rău că asta credeți. Au fost în trecut niște schimburi de replici și de comentarii, dar pe care le-am considerat benigne (și sper că și dvs. le considerați la fel)
      Toate cele bune!

      P.S. Vă rog să-mi trimiteți și mie link-ul articolului despre Norma, sau măcar numele publicației în care va apărea.

      Apreciază

  5. Theodor ROGIN
    Februarie 12, 2015

    Vă mulţumesc pentru răspunsul îndatoritor. Vă voi trimite pdf-ul revistei, imediat ce apare. Vor fi şi ilustraţii, cunoscute, de altminteri, melomanilor avizaţi (pentru că există şi cei… ocazionali). Şi ceea ce scriu le poate suna cunoscut acestora, dar eu nu lor mă adresez.

    Th. R.

    P.S. Mi s-a părut că-mi purtaţi pică mai ales pentru aş fi evitat să ne întâlnim la master class-ul lui Vasile Moldoveanu, din iunie trecut. Pur şi simplu, a intervenit altceva în programul meu.

    Apreciază

  6. Theodor ROGIN
    Februarie 12, 2015

    Sau a fost în iulie? Dar nu mai contează.
    De fapt, mă adresez şi melomanilor de un nivel mai înalt, dar eu urmăresc, prioritar, (re)deşteptarea, în primă fază, a curiozităţii muzicale la cei care neglijează domeniul.

    Apreciază

  7. Pingback: Muzica lor (I). Ce discuri ascultă Tiberiu Soare și Andrei Fermeșanu | Despre Opera

  8. sorin
    Februarie 23, 2015

    Eu unul sunt mai rezervat. Desigur, seara a fost o reusita, pe mai multe planuri, dar au fost si multe neimpliniri.
    Trec fugar peste faptul ca s-a folosit partitura cu taieturile traditionale, singura care a cantat reluarea cabalettei a fost Mosuc, alte reluari si multe alte pasaje fiind eliminate; intr-o epoca in care se incearca o redare a stilului original este capitala pastrarea structurii operei, care este tributara unor cerinte stilistice specifice.
    Ajung insa la faptul ca linia de belcanto a fost aproape absenta. Abordarea muzicala a lui Sore a fost mai degraba una tardiv-romantica spre verism si nicidecum belcantista. Orchestra prea mare, prea tare, cu alamuri care sunau a sirena de pompieri – nu asa se canta Bellini in conceptia mea. E adevarat, orchestra a fost mai omogena si mai vioaie ca de obicei, fara decalajele omniprezente si fara „purjele” suflatorilor.
    Corul Radio, care in general e destul de „paralel” cu muzica de opera, a fost decent, rezolvand cu bine o partitura fara pretentii, mai mult conventionala; Guerra, guerra! s-a terminat insa la jumatate, ramanand la partea de fanfara, fara partea delicata si lirica din final.
    Solistii mi s-au parut destul de inegali.
    Jean Kristof Bouton a acoperit bine partitura, dar se simte inca o imaturitate vocala, cu multe note albe. In cativa ani ar putea deveni un solist redutabil, acum este inca doar o promisiune.
    Teodor Ilincai a venit cu un volum si o forta impresionante, dar cu multe sunete impinse, cu o emisie dura, lipsita de lejeritate si de fluiditate. A avut pasaje frumoase, dar si pasaje unde a urlat efectiv, preocupat mai mult de dimensiunea sunetului decat de frumusetea si expresia lui.
    Iulia Merca a fost surpriza frumoasa a serii, singura care a construit un personaj, singura care a stiut sa imbine fluiditatea si delicatetea frazelor lirice cu densitatea si forta celor dramatice. O voce ampla, cu un timbru nu foarte frumos dar foarte bine controlat, cu o egalitate si omogenitate intre registre cum rar se aude la mezzosopranele de azi si nu numai. O voce foarte atent dozata si controlata pentru a se incadra cat mai bine in contextul partenerilor si al orchestrei, retinuta in multe pasaje, dezlantuita in altele……..te convinge ca EA e femeia pentru care un barbat e dispus sa riste totul.
    Si ajung la diva serii, pentru care venise de fapt publicul, mai mult decat pentru „Casta diva”. Si care s-a achitat corect de sarcina deloc usoara a unui rol de maxima complexitate vocala si scenica. Dar….atat! O prezenta discreta si foarte precauta, o voce mica si foarte retinuta, cu un vibratto din ce in ce mai sesizabil si foarte pregnant pus in evidenta de lungile arcuiri sonore belliniene, a trecut prin rol gospodareste, fara accidente majore [desi vocea i-a scapat de mai multe ori, ratand chiar unele momente imortante („Oh, rimembranza” ; „Son io”)], dar fara sa emotioneze in vreun fel. Registrele ei sunt problematice iar trecerile intre ele sunt dificile. Acutele au devenit stridente, gravele cand sunt cand nu sunt. A fost incomodata de mai multe ori de tesatura destul de grava a partiturii, care, chiar in contextul schimbarii vocalitatii ei, inca nu ii vine bine. Desigur, faptul ca a reusit sa-l duca pana la capat in mod rezonabil si acoperindu-l destul de eficient e deja o mare realizare. Dar, daca in sala am fost furat de forta muzicii lui Bellini, reascultarea acestei prestatii este chinuitoare in cea mai mare parte.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 24, 2015

      Aveți un self esteem de invidiat!
      „Orchestra prea mare, prea tare, cu alamuri care sunau a sirena de pompieri – nu asa se canta Bellini in conceptia mea.” – deja vorbim de concepția dvs. dirijorală, sunt ecstatic ! 🙂
      Ca să fiu sincer, orchestra a sunat tare doar în aparență. Am reascultat apoi înregistrarea din 1960 cu Tullio Serafin, era și mai tare. Apoi a apărut înregistrarea de la radio a concertului pe care îl discutăm și sunt de părere că Tiberiu Soare a dirijat excelent, iar ONR s-a autodepășit, cu mult.
      Relativ la Elena Moșuc, cădeți în capacana obișnuită a comparațiilor cu Maria Callas. Dar Moșuc, nu numai că nu este Callas, ci este un antipod al interpretării a la Callas. Și Norma ei a fost, în aceste condiții, foarte bună, cântată cu o tehnică impecabilă.
      Sigur, Iulia Merca a avut o prezență foarte impresionantă, dar, în nici un caz nu se poate spune că a cântat mai bine decât Moșuc.

      Apreciază

      • sorin
        Martie 3, 2015

        „cădeți în capacana obișnuită a comparațiilor cu Maria Callas” asta e un cliseu , nu ceea ce am scris eu depre Mosuc. Nu am idei preconcepute despre Norma, am ascultat versiunile cu Callas, Caballe, Gencer, Siils, Scotto, Sutherland si Bartoli intre altele si fiecare are propria ei viziune asupra rolului, fiecare sta in picioare desi e foarte diferita de celelalte. Si nu am nevoie sa o [re]ascult pe Callas ca sa stiu daca cineva imi spune ceva sau nu intr-un rol. Pentru mine< Mosuc a fost banala si neinteresanta in cea mai mare parte, iar rolul ii pune in evidenta toate problemele vocale. Nu spun ca nu a avut si cateva momente reusite, dar per global nu au reusit sa salveze o interpretare banala si fara consistenta. Prin contrast, Iulia Merca a fost aproape un ideal de interpretare, rar am auzit o Adalgisa de asemenea calitate, chiar in inregistrari de studio.
        Cat despre orchestra – a sunat absolut oribil. Poate ca "ONR s-a autodepășit, cu mult", dar in sensul ca nu am mai auzit nenumarate decalaje intre partidele instrumentale sau intre orchestra si solisti. In rest, un talmes-balmes sonor in care e greu sa distingi ceva, totul mai ales in forta si bine amestecat. Si hai sa nu-l implicam pe Serafin, oricum acum 60 de ani gandirea muzicala era foarte diferita de cea de azi iar stilistica interpretarii partiturilor era un termen inca nenascut.
        Am reascultat [cu mari eforturi] inregistrarea si, pentru ca veneau la rand, am ascultat aproape imediat Semiramide de la TCE din noiembrie 2014, tot cu Mosuc – acolo coloratura rapida a lui Rossini ii vine mai bine si mascheaza in mare parte bataia din voce; si acolo e cam "light" pentru rol, dar nu e unul atat de dramatic. In schimb diferenta intre cele doua orchestre [una dirijata de Soare si alta de Pido] a fost aproape dureroasa.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Martie 3, 2015

        Nu e nevoie, de dragul contrazicerii, să exagerați atât de grosolan. Deja am putea crede, citindu-vă, că a fost un dezastru. De fapt, totul e un dezastru, cam peste tot pe unde mergeți. Atunci, de ce mai mergeți?
        Dacă e vorba să-mi demonstrați mie ceva, atunci cedez din start. E mai bine așa decât să scrieți așa enormități.
        Și mai ales, nu mergeți la Iași, vă rugăm. Cu speranța că veți fi de acord, al dvs. etc. etc.

        Apreciază

  9. Pingback: Muzica lor (II): Ce discuri ascultă Elena Moșuc și Cellia Costea | Despre Opera

  10. sorin
    Martie 4, 2015

    „De fapt, totul e un dezastru, cam peste tot pe unde mergeți.”
    Daca privim lucrurile in alb si negru, fara nuante de gri, atunci sau e un dezastru sau e o reusita absoluta. Eu reusite absolute nu am mai vazut cam de mult in Romania, doar niste reusite partiale. Fiecare ia ce-i convine. Eu incerc sa vad si ce e bun si ce nu. De ce as exagera? In fond au fost altii care au fost mult mai critici si mai duri decat mine si au desfiintat-o complet pe protagonista, fara sa-i acorde macar recunoasterea catorva momente reusite. Nici nu tin neaparat sa contrazic pe cineva, poate, cel mult, sa mai compensez un entuziasm care mie mi se pare exagerat. Eu nu sunt genul care sa ma extaziez ca a venit Marea Diva si ne-a gratulat cu prezenta sa gratioasa, eu de la o Diva am asteptari mari si nu ma las pacalit de efecte superficiale. Si nu cred ca am considerat un dezastru orice spectacol sau concert la care am fost in ultima vreme. Sau daca nu am fost 1000000% in spirit pozitiv si laudativ si am mai accentuat ce se mai putea imbunatati se cheama ca a fost un dezastru? Legea tot, dar absolut tot, sau nimic, absolut nimic???? Asa as intelege.
    „de ce mai mergeți?”
    Din curiozitate. Se mai intampla ca premisele unei reusite sa nu se confirme sau ceea ce ar parea prezumabil ceva modest sa fie in final neasteptat de interesant. Natura e incitant de imprevizibila.
    „scrieți așa enormități”
    Care? Concret.

    Cu Iasi-ul ramane cum am stabilit. La topicul respectiv.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 4, 2015

      Citez din comentariul dvs. de dinainte:
      „orchestra – a sunat absolut oribil.” Poate că oribil nu este echivalent cu dezastrul în semnatica dvs., dar pentru vorbitorii de limbă română nu prea e loc de alte interpretări.
      „un talmes-balmes sonor in care e greu sa distingi ceva” – înțeleg că nici aici nu poate fi vorba de vreo exagerare?
      „Mosuc a fost banala si neinteresanta in cea mai mare parte” – deduc de aici, că putea fi oricine în locul ei?
      „Iulia Merca a fost aproape un ideal de interpretare” – asta nu este tot o exagerare, pentru a contrasta și mai mult cu prestația Elenei Moșuc? (Marea majoritate a criticilor au fost impresionați de prestația Iuliei Merca, dar toți au observat diverse momente mai slabe, pe care eu unul l-eam trecut la capitolul „neimportante”. Dar sunteți singurul care avansează calificativul de „ideal”

      Cu Iași-ul, deja nu mă mai interesează sentențiozitatea dvs. Sunt pe deplin edificat! Mă și mir ce fraieri au fost cei care s-au dus să vadă „Indiile galante”.

      Apreciază

      • sorin
        Martie 4, 2015

        Repet, sunt consideratii personale.
        Nu mi se pare exagerat nici sa spun ca “orchestra – a sunat absolut oribil.” si a facut “un talmes-balmes sonor in care e greu sa distingi ceva”. Daca unii au inteles ceva din asta si le-a placut – bonusul lor. Exagerare e sa transformi asta intr-un dezastru – nu-mi apartine.
        <> hmmm, cam da. Oricine care e capabila sa cante rolul si sa reziste pana la capat fara sa se rupa.
        Despre d-na Mosuc, pe care o cunosc de cand s-a lansat, acum aproape 25 de ani si pe care am vazut-o de-a lungul timpului de peste 20 de ori in diferite concerte si spectacole, constat cu regret ca nu vrea sa recunoasca [la fel ca si fanii ei neconditionati] faptul ca varsta si uzura incep sa se vada tot mai bine in vocea sa, care nu mai suna cum suna cu niste ani in urma. Abordarea unor partituri nepotrivite nu face decat sa puna si mai mult in evidenta acest lucru – cum spuneam mai sus, in Semiramide a sunat incomparabil mai bine. Nici excesele nu-i fac vreun bine, canta foarte mult si foarte greu – Norma a fost intercalata intre spectacole cu Zerbinetta la Paris si presupun ca si asta a contat in prestatia destul de „economica” de la Radio.
        <>
        Am zis „aproape”, si eu am observat unele mici minusuri, dar, ca sa te citez, le-am trecut la neobservate. Nu ma deranjeaza unicitatea. Nici nu ma iau dupa parerea criticilor, aceiasi care desfiintau cu alta ocazie Falstaff, spectacol despre care am cazut de acord ca e o reusita, in ciuda multor imperfectiuni.
        Iar cu Iasi-ul – nu e nici o sententiozitate. Pur si simplu PENTRU MINE [subliniez inca o data] nu merita efortul – apropos, am constatat ca postingul meu la topicul respectiv nu se vede. Nu-i consider fraieri pe cei care s-au dus acolo – fiecare dispune de timpul, banii si energia sa asa cum considera de cuviinta si nu fac judecati de valoare in acest sens. Constat insa ca mi se atribuie ganduri si intentii sau chiar expresii cu care nu am nimic in comun si sunt etichetat de „mofturos” pentru ca nu vreau sa rup o parte importanta din bugetul meu de timp, efort si bani pentru ceva care mie personal mi se pare insuficient de atractiv.

        As vrea sa fac o precizare pentru oricine isi consuma timpul citind cele scrise pe aici – nu tin sa contrazic sau sa contrariez pe nimeni. Pur si simplu exprim niste pareri personale, care pot fi diferite de cele exprimate anterior si de obicei sunt, pentru ca nu-mi place sa repet ceea ce au scris altii inaintea mea. In fond, ca oameni suntem diferiti si fiecare gandeste in felul lui, iar noua ne-ar prinde bine sa acceptam asta. De ce sa te urzici cand cineva vine si spune ca nu i-a placut un lucru ce tie ti se pare minunat? Iti schimba cu ceva starea, poti tu sa-l schimbi pe el – si, daca da, la ce-ti foloseste? Ai permanent nevoie de confirmari? Faptul ca ai deschis un blog in care iti prezinti impresiile este un lucru interesant si sunt convins ca iti consuma multe resurse; dar e cumva pe stilul „Congres PCR” – to’arashu’ cuvanta si boboru’ aplauda? Sau suporta si critici, contradictii, nedumeriri s.am.d.? Dupa atat timp nu m-am lamurit.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Martie 4, 2015

        Nu mă interesează vârsta dvs. , dar când invocați astfel congresele PCR, ori sunteți prea tânăr și neinformat, ori prea în vârstă încât ați uitat cum a fost. Înainte de toate, nu ar fi existat acest dialog în care dvs. mă tutuiți, iar eu nu. 🙂
        Se vede că nu aveți obișnuința scrisului, pentru că folosiți greșit adjectivele.
        O să revin, dacă insistați, cu definițiile din DEX pentru cuvintele: „absolut” și „oribill”.
        Nu v-am cenzurat nici un comentariu, o să caut în „spam” mai târziu și dacă găsesc un comentariu de-al dvs., îl restaurez.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Martie 4, 2015

        M-am uitat în „spam” – nu era nici un comentariu de la dvs., ci doar spamuri autentice 🙂
        Nu v-am șters nici un comentariu, niciodată. Întrebați la WordPress.

        Revin cu definițiile:

        ABSOLÚT, -Ă, absoluți, -te, adj., s. n., adv. I. 1. Adj. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit.

        ORÍBIL, -Ă, oribili, -e, adj. Care inspiră oroare, dezgust; foarte urât, îngrozitor, hidos, groaznic. – Din fr. horrible, lat. horribilis.

        DEZÁSTRU, dezastre, s. n. Nenorocire mare; catastrofă. – Din fr. désastre.

        Ok, în asemenea condiții, îmi retrag cuvintele. Nu vedeți „dezastre”, ci spectacole „desăvârșit de dezgustătoare”. Desigur, e doar opinia personală a dvs.

        Apreciază

  11. Pingback: Musica favorita: Donizetti la Sala Radio | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: